Intru aceasta zi, cuvant despre un pustnic, care primea painea de la Dumnezeu si despre inaltarea mintii, care smereste pe om.
Un oarecare monah, care petrecea in pustia cea mai adanca, si multi ani vietuise in fapte bune, la batranete, s-a ispitit, prin mestesugirile vrasmasului si putin a lipsit de n-a pierit, pentru inaltarea mintii sale. Acesta, intru mare liniste se nevoia, intru rugaciuni, intru cantari in psalmi si intru multe cugetari la Dumnezeu, in toate zilele si noptile priveghind, si aratari dumnezeiesti vazand, pe unele in timp ce dormea, iar pe altele, treaz fiind. Iar somnul lui era foarte putin si usor, cat abia era cu putinta a se numi somn. Si era atat de cuprins de dorirea vietii celei fara de trup, incat de trupesca hrana nicidecum nu se ingrijea, ci, prins fiind de credinta si de nadejde spre Dumnezeu, din vremea cand se salasluise in pustie, nici o grija nu avea, cu ce sa-si hranesca trupul sau, pe toate cele pamantesti uitandu-le. Si era cuprins de dorirea cea desavarsita dupa Dumnezeu, asteptand trecerea cea din aceasta lume, la El. Si asa, mult se indulcea cu lucrurile ceresti cele nevazute si nadajduite. Si nu i-a slabit trupul de-a lungul vremii. Intr-o astfel de viata, nici nu i s-a tulburat candva sufletul lui. Ci, intru oarecare masura, cinstita si fericita i se randuise viata, ca si cum ar fi fost si intre cei trupesti si intre cei fara de trup, nici fara de trup fiind el, dar nici trupesc. Si, dupa catava vreme, cinstit a fost de, Dumnezeu in acest fel; ca i se trimitea lui paine, printr-o mana nevazuta. Ca, intrand in pesterea sa, afla pe masa painea curata, care putea sa-i ajunga doua sau trei zile. Si cand simtea ca trupului sau ii trebuie hrana, inchinandu-se lui Dumnezeu, gusta si, iarasi, cu cantare, isi satura al sau suflet, petrecand intru rugaciune si in cugetare la Dumnezeu, din zi in zi crescand in desavarsire si cu totul dandu-se la fapta buna, in nadejdea celor ce vor sa fie.
Si cu neindoire nadajduita la rasplatirea sa, ca si cum pe aceea ar fi avut-o in mana; si aceasta i-a fost pricina caderii lui in ispita. Deci, a ajuns la un gand ca acesta, ca, adica, se socotea pe sine mai mare decat altii si ca, are de la Dumnezeu, mai mari daruri si ceresti bunatati gatile lui, mai mult decat ceilalti oameni, si se incredea in el, ca niciodata nu va putea sa alunece dintr-o viata ca aceea, inalta prin faptele bune. Asa, socotindu-se el intru sine, nu dupa multa vreme, s-a nascut intr-insul putina trandavie, pe care nici nu o socotea ca este trandavie, apoi, a crescut lenevirea. Si, iata, se si cunostea trandavia si lenevirea, ca si din somn a inceput a se scula mai tarziu, la cantarea de psalmi, si erau-rugaciunile lui mai scurte si nu prelungite, ca mai inainte.
Si graia intru dansul gandul lui, ca trebuinta este a se odihni putin. Si se invoia el cu gandul sau, si se tulbura si se invaluia cu gandurile, iar acum, in taina, si ceva necuviincios gandea. Deci, obisnuinta lui la nevointa cea mai dinainte, facandu-l a se destepta putin din lenevire si din tulburarea gandurilor, il arata pe dansul ca pe un nevoitor, insa el iarasi cadea in aceeasi tulburare a gandurilor. Si, intr-o zi, dupa obisnuitele rugaciuni, intrand in pestera, dupa ce a inserat, a aflat dupa obicei painea cea de Dumnezeu trimisa lui, nevazut, dar, acum, nu mai era asa curata, ca la inceput. Si, intarindu-si trupul, n-a lepadat gandurile cele necurate, nici nu cunostea ca sufletul sau este vatamat cu ele, nici nu s-a intors spre cautarea tamaduirii ranii celei dintai, mic lucru socotind-o a fi, ca, adica, sa nu primeasca gandurile cele spurcate si intru ele cu indulcirea, sa nu zaboveasca. Iar, a doua zi, dupa rugaciunile si cantarile de psalmi, cele obisnuite, macar ca erau acum pline de ganduri risipite, venind seara, a intrat in pestera, ca sa se intareasca cu hrana. Deci, painea a aflat-o, dar toata era necurata, de care lucru mult se minuna si se intrista cu duhul, insa a mancat si s-a intarit.
Iar, dupa ce a sosit a treia noapte, intreita rautate si-a adaugat: ca mintea lui, iarasi, a inmultit gandurile cele spurcate si atat de tulburat era de desfranare, incat i se parea, in mintea sa, ca o femeie este culcata cu dansul si ca savarseste lucrul pacatului. Iar, dupa ce a petrecut noaptea si, iarasi, obisnuita pravila de zi, macar ca a savarsit-o cu multa impiedicare de ganduri, dupa ce a inserat, a mers la paine si a aflat-o nu numai necurata, ci, ca si cum ar fi fost mancata de soareci si de caini, numai ramasite sfaramate si tavalite pe pamant. Atunci a suspinat si a lacrimat, insa nu si-a sfaramat inima sa, atata cat ar fi fost destul, ca sa traga afara necuratele ganduri ale patimasului razboi. Deci, aducand acele necurate faramituri tavalite, a mancat putin, nu cat ar fi dorit sa manance, si s-a culcat sa doarma. Si, indata a navalit asupra lui un nor de ganduri desarte, tarandu-l pe el, din pustie, in lume. Si, cu totul cuprins fiind de pofta si neputand rabda mai mult, nici in simtire a-si veni, Dumnezeu slobozind aceasta, o vreme, asupra sa, din pricina inaltarii mintii lui – s-a sculat si s-a dus prin pustie noaptea, vrand sa ajunga la locuinte de oameni mireni. Iar, dupa ce s-a facut ziua si zaduful soarelui a inceput sa arda, a ostenit batranul, ca acum nu mai era tanar, iar calea era inca lunga, pana la locul unde avea el de gand sa ajunga. Deci, cauta incoace si incolo, doar va vedea vreo manastire, la care, aflandu-se, s-ar putea odihni. Si s-a intamplat, dupa randuiala lui Dumnezeu, o oarecare manastire in cale, in care intrand el, fratii cei de acolo, cu foarte multa dragoste si cinste, l-au primit, ca pe un parinte mare si i-au spalat lui fata si picioarele si, facand rugaciune, i-au pus inainte masa si l-au poftit pe el sa guste, din dragoste.
Iar, dupa ce s-a intarit, l-au rugat pe el fratii, ca sa le spuna lor cuvant de mantuire, cum ar putea scapa de cursele diavolului si cum ar putea birui gandurile cele spurcate. Iar el ii sfatuia pe dansii, ca un parinte pe fii, invatandu-i sa fie tari si statornici in osteneli, ca unii care, nu dupa multa vreme, vor fi odihniti de Hristos, multe despre pustnicestile nevointe graindu-le lor, i-a folosit mult pe dansii. Iar, dupa ce a incetat a-i invata, putin odihnindu-se, la un loc aparte, a inceput batranul a gandit la sine, cum ca pe altii invatandu-i, de sime nu se ingrijeste, ca altora le e folositor, iar pe sine se sminteste, pe altii ii povatuieste la calea mantuirii, iar el se pagubeste si la pierzanie merge. Asa, socotindu-se, s-a intors indata in pustie, nu incetisor ducandu-se, ci fugind si alergand la locul cel dintai, plangand pentru inselarea sa si zicand: “De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin de nu s-ar fi salasluit in iad sufletul meu (Ps. 93, 17): ca inca putin mai trebuia, ca sa cad in toate rautalile”.
Si s-a implinit, la acel monah, cuvantul cel aratat la Pilde: “Frate pe frate ajutorandu-se, este ca o cetate tare si inalta, si se intareste ca o imparatie intemeiata”. Din vremea aceea, s-a indreptat bine acel monah si, inchizandu-se in pestera sa, a cazut la pamant, presarand tarina asupra sa, plangand si tanguindu-se multe zile. Si nu s-a sculat de la pamant, pana ce s-a invrednicit a lua de la inger, adeverirea primirii pocaintei sale. Ca, primita a fost la Dumnezeu pocainta lui. Dar, de painea cea dintai, care i se trimitea de la Dumnezeu a fost lipsit: si isi afla hrana, din osteneala mainilor sale. Asa inaltarea mintii, smereste pe om.
Sursa:
LUPTA PENTRU ORTODOXIE
.jpg "paine beneficii")
.jpg)
