Bilanţul unei zile sacre

Ziua naţională a românilor, schimbată de-a lungul timpului după cum a bătut crivăţul (sau musonul istoriei), îşi păstrează intensitatea, caracterul sacru. Naţiunea are în ea un reper, chiar în această deja instalată globalizare contradictorie. Cu cât va ieşi mai mult din captivitatea propagandelor de partid, a demagogiei totalitarismelor, Ziua naţională va fi unul dintre momentele unei coeziuni paşnice, exterioară aroganţelor xenofobe. Elementele naţionale profunde rămân punţi şi perspective într-un tezaur comun european. Întoarcerea României la patrimoniul ei se întâmplă mult prea lent. Mult invocata normalitate este blocată şi prin faptul că recuperarea valorilor trecutului este devansată de o viaţă publică iresponsabilă, permanent subminată.

Din sărbătoare sacră, Ziua naţională este doar prilej de marşuri militare, amintind de o ţară care mai are mult până la democraţie. Paralizând centrul unei capitale pentru repetiţii cu blindate, poliţie care altminteri nu prea este în teren, o întreagă maşinărie de război, pentru un memento neintegrat într-o serie de manifestări umane de bucurie, totul ia forma unui exerciţiu de intimidare publică. Chiar dacă avem o conducere civilă în fruntea unor instituţii care altminteri ar produce grave abuzuri, mentalitatea în societate a rămas aceeaşi. Cu norme standard impuse din exterior nu se poate construi o adevărată democraţie.

Dacă sărbătoarea naţională a românilor arată aşa, politicienii sunt cei care poartă întreaga vină. După ce ani de zile au depus coroane şi s-au plecat precum marionetele în faţa de piatră a unor monumente, istoria a devenit o abstracţie. Ziua naţională pare să aibă de-a face doar cu obligaţia instituţiilor de-a fixa steaguri pe străzi, cu zilele libere oferite la pachet şi cam atât. În aceste condiţii, cum să nu persiste naţionalismul găunos, tribunii de carton? Cum să nu îşi permită nu ştiu ce dezaxat să confunde intenţionat regionalizarea cu secesiunea? Cum să nu se construiască mari cariere politice europene în numele României pentru a fi, în fapt, împotriva acestor interese?

Suntem un popor vechi, cu rădăcini, aş spune, tulburătoare, în familia europeană. Sentimentul naţional este una dintre raţiunile care vor susţine dinamica existenţei în aceste locuri. Va veni o zi, sunt sigur de asta, când românii vor avea motive să nu se mai simtă stingheri nici în Europa, nici în propria lor ţară. Poate actul politic intern ar trebui să se alinieze cu toată amploarea sentimentului naţional, să iasă din mărunţişurile care servesc doar corupţiei. De la respectul minorităţilor, regulă de aur a convieţuirii, prin modul actual de-a face politică s-a ajuns la transformarea liderilor minoritari în parteneri ai corupţiei. Desigur, nemulţumirile unor minorităţi sunt legitime, dar sunt identice cu ale populaţiei majoritare.

An de an, sărbătoarea naţională s-a îndepărtat de români, devenind proprietatea celor care au căutat exclusiv perpetuarea puterii. Nu întâmplător, vocea României, asemenea unui izvor magic, se aude de undeva din Ardeal, ca o forţă protectoare. Suprapunerea acestei zile dezastruoasei istorii a momentului nu este doar o greşeală, reprezintă configurarea unei uitări de sine cu efecte catastrofale. Poate de aceea, această istorie nu poate fi mişcată din loc. Tancurile, blindatele, toată această tehnică militară, scoasă în inima târgului, nu reprezintă nimic, aici şi acum. Un alt tip de societate, cu un alt tip de reprezentanţi, este singura platoşă a naţiunii.

Am auzit voci dramatizând că avem un buget sărac pentru Ziua naţională. Şi ce dacă? Nu asta este problema pentru ca români să ştie ce vor. Poate că acest buget sărac va fi punctul esenţial al unei solidarităţi spre o altă societate. Iar în locul salvelor de tun vom auzi desfacerea unei sticle de şampanie!

Ioan Vieru
sursa: cotidianul.ro

         gandeste.org