La data de 17 martie 1988 împotriva satului kurd Halabja din nordul Irakului s-a folosit o substanţă toxică. „În decurs de o oră au murit aproximativ cinci mii de kurzi”. Un grup de experţi ai ONU nu se ştie de ce nu a reuşit să stabilească cine a folosit gazul în oraşul „ocupat de la jumătatea lunii martie de trupele irakiene”. S-a afirmat că „în lupta pentru Halabja, substanţele chimice au fost folosite de ambele părţi”. Cu toate acestea, „oamenii au murit din cauza substanţei chimice pe bază de cianură, folosită de Iran”. Ca şi în cazul Damascului, a fost straniu să fie suspectat Iranul de un atac chimic împotriva aliaţilor, atunci kurzii fiind de partea iranienilor. Adevărul s-a aflat mai târziu. Pe 17 ianuarie 2010, instanţa irakiană l-a găsit vinovat de atacul chimic asupra oraşului Halabja pe Saddam Hussein şi l-a condamnat la moarte prin spânzurare.

După cum scrie Foreign Policy, oficiali americani au insistat pe faptul că Guvernul lui Hussein nu a declarat niciodată că intenţionează să folosească arma chimică. Însă colonelul în rezervă american Rick Francona, care în 1988 era ataşat militar al SUA în Bagdad, a declarat într-un interviu că „irakienii nu ne-au spus niciodată că au de gând să folosească gaz paralizant. Nici nu trebuia s-o facă. Noi deja ştiam”.

S-a ştiut şi după. Potrivit datelor CIA, două treimi din armele chimice folosit de Irak au fost folosite în ultimul an şi jumătate de război.

Ce s-a întâmplat de fapt? La sfârşitul anului 1987, într-un raport secret al serviciilor de informaţii, preşedintele Reagan a fost avertizat că următorul atac al Iranului va fi mai amplu decât cele anterioare şi el are şansa să străpungă apărarea irakiană, să ocupe Basra şi să iasă victorios în război. Potrivit lui Francona, Reagan a citit raportul şi a notat pe margine: „Victoria Iranului este inacceptabilă”. Şi irakienilor a început să li se transmită date exacte despre locul de dislocare şi deplasarea trupelor inamice. Iar Irakul, folosindu-se de fotografiile, hărţile şi alte date ale SUA, a folosit arma chimică înaintea a patru atacuri principale, la începutul anului 1988. Bombele şi obuzele cu substanţe chimice au fost folosite împotriva trupelor iraniene şi în Peninsula Fao, fapt care a ajutat Irakul să preia controlul asupra întregii peninsule. Armata iraniană nu a putut să preia controlul asupra regiunii Basra. Potrivit lui Francona, Washingtonul a fost foarte mulţumit de rezultat, deoarece după atacurile chimice Iranul nu a mai putut avansa.

Despre ajutorul american oferit regimului lui Saddam Hussein în războiul cu Iranul a scris încă în anul 1994 Bruce Jentleson în cartea With Friends Like These. În cartea The Longest War (1991), Dilip Hiro a descris amănunţit războiul chimic al Irakului. Recent, la National Defense University au devenit accesibile traduceri ale memoriilor unor generali irakieni, care au descris cu exactitate atacurile chimice. Meritul Foreign Policyconstă în faptul că, la dovezile martorilor oculari, s-au adăugat documente. În prezent, când încă nu s-a dovedit cine anume a folosit substanţe toxice în Damasc, istoria mai veche din Irak demonstrează că este foarte uşor să se dea vina pe cineva, fără a se baza pe motive reale. Este mai greu mai târziu să se demonstreze că s-a greşit doar din motive nobile. Mai ales în aceste timpuri, când secretele trăiesc atât de puţin.


Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_08_27/Adevar-toxic-4059/