Îmi iau desaga în spinare şi purced la drum. Soarele încă nu a răsărit, dar o va face în curând. Am mers mult şi mai am foarte puţin până la Târgul de Aur. Din fericire, există atâtea potere pe drum, încât tot timpul m-am simţit în siguranţă. Nu a fost mereu aşa, pe vremuri era mult mai periculos, tâlharii erau pretutindeni, hangii te puteau ucide chiar şi în somn, pentru a-ţi fura toată averea.
Împăraţii şi legiuitorii de pe întregul drum, de la Târgul de Aur până în ţinuturile îndepărtate ale Mării Fără Sfârşit, şi-au dat seama că fără noi, neguţătorii, totul se duce în ruină, oamenii sunt pe zi ce trece mai săraci, iar viața fără de speranță duce la revolte. Orice monarh cu capul pe umeri știe acum că niciun regat nu poate supraviețui fără sânge, iar sângele oricărui regat este negoțul.
I-am părăsit pe tovarăşii mei de drum. Ei se duceau spre munte, pe drumul larg. Eu am aflat de o scurtătură. De fapt, termenul de scurtătură nu este chiar cel mai potrivit, întrucât cărarea pe care merg are aceeaşi lungime cu drumul principal, dar este mai lină și ar trebui să ajung cu cinci zile mai devreme la Târgul de Aur. Singura problemă este că această cărare nu e păzită, iar tâlharii pot oricând să vină peste mine. Pe de altă parte, vreau să văd ținuturi noi, cu oameni noi. Curiozitatea este defectul și calitatea mea cea mai mare. Deseori am intrat în bucluc din cauza ei și, de cele mai multe ori, tot ea m-a salvat.
Mă uit în jur și văd cum se cerne lumina soarelui prin cei câțiva nori răzleți, ce sărută munții, inima îmi este plină de fericire, peisajul este grandios. Nu mă mai gândesc acum decât la mine și cât de mult îmi doresc să zbor asemenea păsărilor. Pe partea stângă se lasă din nori un șirag de vârfuri pietroase, ascuțite, ce seamănă cu un pieptene gigantic, cu dinții rupți inegal, dar cu voința de a zgâria burta cerului. Pe dreapta, sunt lipit de versantul unui munte ce urcă ușurel, către o promisiune a unui vârf ce nu poate fi zărit. Aici, brazii se îmbrățișează, privind în tăcere la poteca ce șerpuiește printre ei.
Privirea imi este atrasă de potecă. O văd cum se îngustează, dar oferă sprijin trainic oricărui călător. Șerpuiește mult, dar nici nu urcă nici nu coboară, mereu păcălește cu dibăcie, obstacolele ce-i stau în cale. O pot urmări până departe, până la cimitirul ce precede un sat atârnat pe burta muntelui, acolo unde este marginea pădurii.
După câteva ceasuri, ajung la cimitirul îngrijit. Fac un popas, mă așez pe o băncuță și îmi scot apa. Beau cu măsură. E bună, nu s-a încălzit. Apoi mă uit la o cruce mare, albă, ce-mi stă în față. Florile ce înconjoară mormântul îmi dau de înțeles că omul a pășit de curând pe tărâmul umbrelor. “A trăit 5 ani și 3 zile” – un copil! Ce nenorocire! E greu să pierzi un copil, la o vârstă așa de fragedă. Câteodată, soarta este așa crudă. În mod sigur, părinții îi sunt devastați.
Viața este… oooo! Nu apuc să termin gândul, cănd văd o altă cruce: “A trăit 8 ani, 2 luni și 10 zile” – alt copil. Mă ridic de pe băncuță și încep să studiez și celelalte cruci din cimitir: “A trăit 4 ani și…”, “A trăit 11 ani și…”, “A trăit 3 ani și…”.
Atât de mulți copii! E înspăimântător! Poate ca o molimă a lovit copiii acestui sat, sau poate ei își îngroapă aici doar copiii. Când mă uit mai atent, văd că lângă fiecare cruce este un vas de lut, cu o formă ciudată. Mă apropii și văd că pe ele scrie “Mărturia vieții mele”, iar în fiecare sunt multe pietre albe. Oameni… cu obiceiuri ciudate.
Îmi strâng lucrurile și, întristat, îmi văd de drum. Chiar dacă este încă dimineață, îmi doresc un pic de odihnă. Nu știu de ce mă simt obosit.
- Bună dimineața mare negustor!
Parcă au apărut din pământ. Sunt zece tâlhari…
- Bună dimineața, spun eu, privind cu îngrijorare săbiile ascuțite pe care și le mângâie provocator. Cel mai voinic este în fața mea, are o privire cruntă. Gesturile îl trădează ca șef al bandei.
- Deci, mare negustor, ce bunătăți ne-ai adus?, spune el, fixându-mă cu privirea.
- Eu… am adus ceva… dar… nu știu dacă este pentru voi. Cu cine am onoarea?, întreb eu făcându-mi curaj. Oricum sunt mort, așa că singura mea speranță este să fiu curajos. Curajul celui care nu are nimic de pierdut este scăparea mea.
- Eu sunt Vulturul Negru și ei îmi sunt mâinile, picioarele și ochii, sunt tovarășii mei.
- Apoi, nu-ți fie cu supărare, dar îl văd pe cel de acolo că nu are decât două degete la mâna dreaptă, cel din dreapta are un picior mai scurt, iar cel din spate este șașiu.
- Da, am luptat mult cu poterele și rănile noastre ne ard sufletele. Ce vrei să spui, străine? Nu-ți place de noi?
- Eu doar mă întrebam…
- Ce?
- Dacă cel cu două degete, cel șchiop și cel șașiu sunt mâinile, picioarele și ochii tăi, atunci… e cam vai de capul tău. Și când se risipesc, ce te faci cu mâna într-o parte și ochii în alta?
Vulturul Negru se apropie de mine. Privirea lui cruntă devine înspăimântătoare. Îmi pune mâinile pe umeri și mă privește insistent în ochi. Inima mi se strânge și mă gândesc că mi-am găsit sfârșitul. Când tăcerea și tensiunea au devenit insuportabile, un hohot de râs zguduie pădurea. Banditul râde ținându-se de burtă.
- Îmi placi negustorule… auzi tu, ce hidos aș fi eu, cu toate defectele oamenilor mei! Ha, ha, ha! Gata! Vii cu noi!
- Unde mergem? Timpul meu e limitat, nu vreau să îmi pierd micul dejun.
- Ha, ha, ha! Toți bandiții râdeau.
Seara m-a prins în peștera ticăloșilor. Toată ziua a trebuit să le spun glumele pe care le știam. Noroc că sunt un mare povestitor și mereu am tolba plină de povestiri amuzante. Veselia și buna dispoziție domneau peste tot. Am fost ospătat ca un oaspete de seamă și nimeni nu s-a atins de lucrurile mele.
Vulturul Negru se așezează lângă mine.
- Străine, ne-ai făcut astăzi un cadou, îți voi face și eu unul. Ne-ai dăruit zece pietricele albe, câte una pentru fiecare dintre noi. Eu îți voi dărui viața și averea. Mâine dimineață poți pleca liniștit și îți păstrezi viața și toate bunurile. În plus, pe întregul drum până la Târgul de Aur ești sub protecția mea. Dacă cineva te va opri să-i spui că Vulturul Negru te protejează și nu vei avea nicio problemă.
- Mulțumesc, ești generos, spun eu, fără să înțeleg prea bine la ce se referă.
Apoi îl văd cum se ridică și pune într-un vas, la fel ca cele din cimitir, o pietricică albă. Apoi, zăresc mai multe vase la fel, aliniate lânga un perete. Fiecare dintre bandiți se duce la vasul său și aruncă în el câte o pietricica albă. Nedumerit, nu îndrăznesc să pun vreo întrebare. Am adormit curând.
Dimineața, ne-am despărțit râzând și pot spune că mi-am câștigat un prieten cam ciudat.
La plecare i-am spus că îmi părea de rău pentru toți copiii ce s-au prăpădit și sunt îngropați în cimitir.
- Care copii?, mă întreabă banditul nedumerit.
- Cei îngropați.
- Aceia nu sunt copii.
- Ba da, pe cruci scrie că au trăit 5 ani, 4 ani, 11 ani și tot așa.
- Nu… doar ca… noi când ne naștem primim fiecare câte o ulcică. Pentru fiecare zi pe care am trăit-o bucurându-ne, punem câte o pietricică albă în vas. Când unul dintre noi se duce, familia numără pietricelele ce reprezintă zilele de bucurie pură… și asta este ceea ce e scris pe cruci.
- Deci, acela este timpul pe care l-ați petrecut bucurându-vă…
- Da, pentru noi doar asta contează! Asta ne-ai dăruit tu nouă, o zi minunată, o zi care contează, o pietricică albă în ulciorul nostru.
În ulcica ta, tu cel ce citești aceste rânduri, câți ani, câte luni și câte zile ai adunat până acum?
Autor text: Răzvan
Sursa: filedelumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu