Tulburările de somn – o nouă epidemie globală

Galerie foto (1)

Conform unui raport eliberat de World Association of Sleep Medicine, cu ocazia Zilei Mondiale a Somnului, tulburările de somn, incluzând insomnia, apnea obstructivă, sindromul picioarelor neliniştite şi restul parasomniilor, în general, afectează aproximativ 45 % din populaţia globului – adulţi şi copii deopotrivă.

Ca exemplu, în Canada, majoritatea locuitorilor nu dorm destul. Mulţi dintre adulţii canadieni sunt obosiţi mai tot timpul, dormind, în medie, doar 6,9 ore pe noapte. Mult mai îngrijorător este, însă, faptul ca 30% din aceştia dorm mai puţin de 6 ore, în fiecare noapte.

Bărbaţii dorm mai puţin decât femeile, cu cca. 11 minute, în medie; în schimb, femeile au un somn mai dificil – adorm mult mai greu şi sunt uşor de trezit la orice zgomot.

Totodată, cercetările evidenţiază că oamenii care fac naveta o oră sau mai mult, pe zi, dorm mai puţin decît cei care călătoresc maxim 30 de minute zilnic.

În raportul lor, oamenii de ştiinţă avertizează că tulburările somnului ameninţă sănătatea şi calitatea vieţii.

Iată cîteva motive pentru care nu e bine să reducem durata somnului:

• o persoană care nu doarme de 20 de ore este la fel de afectată funcţional ca un om care are o alcolemie de 0,08%;
• lipsa unui program stabil al orelor de somn, cauzată de munca în ture, poate duce la probleme psihice, boli cardiovasculare, hipertensiune, diabet sau depresie;
• privarea de somn poate cauza obezitate, diabet, hipertensiune arterială, infarct miocardic, sau accident vascular cerebral;
• o ora de somn în plus, pe noapte, poate reduce riscul apariţiei calcifierii coronariene sau rigidizării arterelor, un indicator precoce al bolilor cardiovasculare.

Medicii au observat că nu doar adulţii se confruntă cu o adevărată “epidemie” de tulburări ale somnului: starea de somnolenţă şi lipsa odihnei sunt prezente, la un nivel îngrijorător,şi în rândul copiilor.
Aproape 25% din copiii din întreaga lume nu dorm suficient.

“40% dintre copiii canadieni nu acumulează orele necesare de somn. Acest fapt le afectează atât dezvoltarea, cât şi capacitatea de a învăţa.” afirmă dr. Reut Gruber de la Montreal’s Douglas Mental Health University Institute.

El sugerează că un adolescent ar trebui să doarmă cca. 9 ore pe noapte, în timp ce copiii din şcoala generală este bine să petreaca în jur de 10-12 ore dormind.

“În societatea de azi, a dormi puţin a devenit un obicei la modă. Mulţi oameni faimoşi se laudă că nu au nevoie de multe ore de somn sau ca nu au timp de pierdut dormind. În realitate, pentru a funcţiona cum trebuie, este nevoie de un somn bun. Nu este nimic nobil în a neglija aceasta etapă a zilei,” a declarat doctorul Gruber.

Sursa: CBC

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Misterioasa legătură dintre personalitate şi boală

Foto (6)

Da, ştiu, pare un truism şi chiar este: felul de a fi are o influenţă profundă asupra stării noastre de sănătate fizică. Se ştie asta de mult timp, de unde şi recomandarea „gândeşte pozitiv”, întotdeauna mai uşor de zis decât de făcut, din păcate. Dar cercetările recente aduc la lumină nuanţe noi ale acestei legături, nuanţe care, odată cunoscute şi înţelese, ne-ar putea ajuta să ne modelăm felul de-a fi şi de-a trăi – spre binele sănătăţii noastre.

Unii sunt calmi, voioşi din fire, capabili să observe partea bună a lucrurilor, să vadă dincolo de nefericirile mari sau mici ale momentului şi să treacă prin valurile existenţei cu un curaj şi un calm care, adesea, se răsfrâng şi asupra celor din jur. Alţii sunt nervoşi, bănuitori şi plini de venin şi umplu tot spaţiul din jur cu energie negativă. Unii sunt reci, parcă insensibili la emoţii, neputând să se implice cu pasiune şi compasiune în nimic. Alţii sunt agitaţi, frenetici, trăind totul la intensitatea maximă, plângând sau înfuriindu-se (sau ambele, pe rând) când sunt copleşiţi de emoţiile clipei şi, cu toate că nu au nicio intenţie negativă, îi agasează pe cei din jur cu vibraţia obositoare a personalităţii lor, aflate în veşnică trepidaţie. Fel de fel de oameni…

În ce măsură aceste trăsături de personalitate şi manifestările lor exteriore – comportamentele – influenţează sănătatea trupească a unui om? s-au întrebat cercetătorii. Şi în ce mod se leagă lucrurile între ele – unor anumite trăsături le corespund riscuri specifice, anumite probleme de sănătate specifice?

După decenii de cercetări, adunând date din sute de studii medicale şi psihologice, oamenii de ştiinţă sunt acum în măsură să dea cîteva răspunsuri, deşi mecanismele biologice intime ale legăturilor dintre tipurile de personalitate şi boli rămân încă, în mare măsură, misterioase.

Concluzia cercetătorilor este că, într-adevăr, anumite tipuri de personalitate sunt asociate unui risc crescut de a dezvolta anumite maladii. Cunoaşterea acestor legături oferă o nouă perspectivă asupra metodele de prevenire şi tratament, căci, dacă personalitatea e aproape imposibil de schimbat, comportamentele pot fi, totuşi, modificate printr-o terapie adecvată, şi chiar simpla conştientizare a problemelor de către cei implicaţi îi poate ajuta să evite, în bună măsură, riscul.

Un articol apărut în publicaţia Live Science detaliază aceste corelaţii între anumite trăsături de personalitate şi anumite boli. Urmează exemple.

Cinismul

Oamenii cinici tind să fie suspicioşi şi neîncrezători, cu un comportament care, la extrem, poate ajunge până la ostilitate faţă de ceilalţi. În comportamentul oricui, cinicii pot descoperi intenţii ostile, ceea ce îi face la rândul lor ostili şi incapabili să aibă încredere în oameni.

Cercetătorii de la Centrul Medical al Universităţii Duke, SUA, au studiat un grup de peste 300 de veterani ai războiului din Vietnam şi au descoperit că, dintre aceştia, cei care prezentau această tendiţă ostilă aveau un risc cu 25% mai mare de a dezvolta o boală de inimă, faţă de veteranii cu o personalitate lipsită de cinism.

Oamenii de ştiinţă consideră că aceste persoane ostile trăiesc într-o stare mai accentuată de stress, iar stresul intensifică secreţia unei proteine numite C3, asociată funcţionării sistemului imunitar. Proteina C3 are un rol în apariţia unor maladii cronice, printre care bolile cardiace, dar şi diabetul.

Un rost în viaţă

S-a vorbit mult despre dimensiunea spirituală a omului, despre însemnătatea ei în echilibrul psihic, despre felul în care o înţelegere – chiar vagă – a legăturii cu Universul din jur şi a rostului existenţei influenţează sănătatea sufletească. Dar se ştie acum că şi sănătatea fizică este influenţată de acest factor – o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a legăturii indisolubile dintre suflet şi trup.

Un studiu ce ilustrează această corelaţie s-a desfăşurat la Centrul Rush pentru Studiul Bolii Alzheimer, din Chicago, SUA, iar rezultatele au fost publicate anul acesta în jurnalul Psychosomatic Medicine.

Studiul a implicat peste 1.200 de persoane vârstnice, care nu sufereau de demenţă la începutul cercetării, şi care au fost chestionate pentru a afla cum îşi percep ele rostul în viaţă.

Calculând riscul acestor persoane de a muri în perioada desfăşurării studiului, cercetătorii au constatat că aceia care au afirmat că au un scop important în viaţă prezentau un risc de deces mult redus – doar jumătate, comparativ cu ceilalţi particpanţi. Iar acest risc redus s-a menţinut timp de cinci ani şi s-a dovedit valabil indiferent de vârstă, sex, rasă şi nivel de educaţie.

Alte cercetări au arătat că faptul de a simţi că au un scop în viaţă se traduce, la persoanele respective, prin niveluri mai scăzute ale hormonilor de stres, o inimă mai sănătoasă şi o funcţionare mai bună a sistemului imunitar, deşi mecanismele biologice complexe care stau la baza acestor corelaţii sunt încă departe de a fi înţelese.

Lipsa auto-controlului

Camera şi biroul se află într-o veşnică dezordine, punctualitatea lasă de dorit, şi eşti incapabil să te abţii de la orice vrei să faci ori să capeţi, acum, în momentul ăsta? Tabloul denotă o lipsă de auto-control şi, cu toate că la prima vedere nu pare ceva foarte grav, specialiştii au descoperit că oamenii cu această trăsătură de caracter tind să aibă o stare de sănătate mai proastă, care le scurtează viaţa.

Analizând datele provenite din peste 20 de studii, ce implicau în total cca. 9.000 de participanţi, cercetătorii de la Universitatea California, Riverside, SUA, au publicat în 2008, în revista Health Psychology, concluzii care indicau că persoanele conştiincioase, disciplinate, organizate trăiesc cu 2-4 ani mai mult, în medie, în comparaţie cu cele impulsive şi dezordonate. Mecanismul ar putea fi, bănuiesc cercetătorii, unul indirect – în sensul că persoanele cu o fire disciplinată sunt mai puţin înclinate să adopte comportamente riscante precum excesul de tutun şi alcool şi tind să ducă o viaţă mai puţin agitată, mai stabilă.

Anxietate, pesimism & co.

Nivelul stabilităţii emoţionale este asociat, în psihologie, cu noţiunea de nevrotism: indivizii cu un grad înalt de nevrotism sunt mai predispuşi să încerce sentimente de anxietate, furie, vinovăţie şi să se simtă deprimaţi. Cu alte cuvinte, au ceea ce se cheamă o fire nefericită, ceea ce, bineînţeles, le afectează viaţa socială şi cea de familie, dar are un impact şi asupra sănătăţii fizice.

Aceşti oameni, în general, trăiesc mai puţin decât cei înzestraţi cu o mai mare stabilitate emoţională, dar de ce, e greu de spus. Cercetări actuale sugerează că ar vorba, din nou, despre un mecanism indirect: aceste persoane sunt mai înclinate să adopte, pentru a-şi reduce anxietatea, anumite practici dăunătoare care, în cele din urmă, le scurtează viaţa. De pildă, un studiu recent publicat de specialişti de la Universitatea Purdue din Indiana, SUA, şi care a urmărit cca. 1.800 de bărbaţi pe o perioadă de peste 30 de ani, arată că persoanele cu un grad ridicat de nevrotism sunt mai predispuse să fumeze. Pe termen scurt, o ţigară poate avea un efect calmant, dar pe termen lung, binecunoscutele efecte negative ale fumatului duc la o moarte prematură.

Aşa că, la întrebarea “ce e mai bine – să fii veşnic anxios sau să fumezi?”, răspunsul sănătos ar fi “caută alte metode de reducere a anxietăţii” – la nevoie consilierea psihologică sau aplicarea unor tehnici de relaxare.

Situaţia e şi mai dificilă în cazul în care e vorba despre cineva care nu se destăinuie cu uşurinţă, lipsindu-se astfel de efectele terapeutice ale unei discuţii cu o persoană apropiată. Oamenii pesimişti, negativişti, care pe deasupra sunt şi închişi în ei, reticenţi şi lipsiţi de încredere în ei înşişi se încadrează în tiparul aşa-numitei personalităţi de tip D. Viaţa lor e grea, căci, deşi sunt adesea copleşiţi de emoţii negative, rezultat al viziunii lor întunecate asupra lumii, ţin totul în ei, nedând astfel nicio şansă celor din jur să afle ce-i supără şi să încerce să-i ajute.

Psihic, e limpede că suferă, dar ceea ce e mai grav e constatarea că acest fel de-a fi le afectează şi sănătatea fizică. Anumite boli cronice sunt mai periculoase la pacienţii cu acest tip de personalitate, iar aceştia riscă să moară mai devreme decât cei care, suferind de aceleaşi boli, au o fire mai puţin supărăcioasă şi închisă. Astfel, un studiu publicat în Archives of Surgery arată că, din 180 de pacienţi care sufereau de arterită obliterantă periferică (boală caracterizată prin astuparea progresivă a arterelor mai ales la nivelul membrelor inferioare), cei aparţinând tipului de personalitate D aveau un risc de deces mai mare.

Studiul sugerează că tipul de personalitate influenţează modul în care funcţionează sistemul imunitar şi felul în care organismul răspunde la stres.

Gradul de nevrotism, manifestat prin nivelul anxietăţii, e un factor implicat şi în apariţia demenţei.

Un studiu realizat la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, a urmărit, timp de 6 ani, 500 de participanţi vârstnici (media vârstei: 83 de ani) dintre care niciunul nu prezenta simptome de demenţă la începutul studiului. Pe parcursul celor 6 ani de cercetări, 144 de participanţi au început să sufere de demenţă. Analizând trăsăturile de personalitate precum gradul de nevrotism şi caracterul extrovertit/introvertit al participanţilor, autorii studiului au constatat că la subiecţii extravertiţi şi cu un grad scăzut de nevrotism, calmi şi optimişti din fire, riscul apariţiei demenţei era cu 50% mai scăzut, faţă de cei nervoşi şi predispuşi la anxietate.

Totuşi, personalitatea e numai unul dintre factorii implicaţi; apariţia demenţei s-a dovedit a fi legată şi de stilul de viaţă, iar asta este o veste bună, căci dacă personalitatea e înnăscută, iar factorii genetici care au determinat-o sunt imposibil de modificat, stilul de viaţă, în schimb, poate fi adaptat astfel încât să reducă riscul. În studiul menţionat, rezultatele au indicat că oamenii în vârstă care aveau activităţi agreabile şi o viaţă socială mai activă prezentau un risc mai scăzut de a ajunge să sufere de demenţă.

Aşadar, ce le rămâne de făcut celor pe care natura i-a înzestrat cu o personalitate nefericită – anxioşi, nervoşi, negativişti? Să se străduiască să descopere nişte moduri sănătoase de a depăşi anxietatea (altceva decât fumatul, consumul de droguri sau excesul de alcool), să-şi găsească un hobby relaxant (şi timp pentru a-l practica) şi să-şi facă prieteni.

O fire fericită, o personalitate echilibrată, tendinţa de a vedea sticla pe jumătate plină, nu pe jumătate goală, toate acestea sunt, în bună măsură, un dar natural. În bună măsură, dar nu exclusiv. Cunoaşterea corelaţiilor subtile, dar tot mai bine înţelese, dintre felul de a fi şi bolile care ne pasc e un pas înainte spre aflarea cauzelor maladiilor. Şi, dacă un om ştie că, datorită firii cu care s-a născut, e predispus la anumite probleme de sănătate, poate o să aibă mai multă grijă de el, nu-i aşa?

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Cancerul nu este o boală, ci o nouă specie de parazit, susţine un nou studiu

Neoplasmul malign sau cancerul, aşa cum este cunoscut de întreaga lume, reprezintă o categorie de boli caracterizate printr-o diviziune necontrolată a unui tip de celule care au capacitatea de a invada alte ţesuturi din organism. Procesul de diviziune şi cel de înmulţire necontrolată sunt declanşate de anomalii ale ADN-ului celulor canceroase. Dar s-a gândit oare cineva că aceste cancere ar putea fi noi specii care evoluează?

Un studiu a pornit de la ipoteza că fiecare cancer este o nouă specie care, ca orice parazit, depinde de gazda sa pentru a se hrăni, dar care în mod normal operează independent şi cel mai adesea în detrimentul gazdei.

Profesorul Duesberg de la Universitatea Berkeley, California, este de părere că fiecare cancer reprezintă evoluţia unei noi specii. “În ceea ce priveşte nivelul de complexitate, cancerul este comparabil cu bacteriile, dar totuşi rămâne independent, lucru înseamnă că nu depinde de celelalte celule pentru a supravieţui. El nu poate fi dirijat la fel ca alte celule ale corpului, se poate dezvolta oriunde, oricând şi necontrolat. Aceasta este definiţia unei specii. Odată ce o celulă a trecut de bariera independenţei, ea devine o nouă specie“, a declarat Duesberg.

Esenţa acestei noi teorii o reprezintă negarea faptului că tumorile se creează atunci când o mutaţie genetică determină creşterea necontrolată a unei celule. Cercetătorii susţin că acestă carcinogeneză este iniţiată de o disfuncţionalitate cromozomială ce duce la duplicarea, ştergerea, ruperea sau deteriorarea cromozomilor, alterând astfel echilibrul a zeci de mii de gene. Rezultatul este o celulă cu proprietăţi noi, adică un nou fenotip ce reprezintă o specie unică.

Noua idee lansată de profesorul Universităţii Berkeley este susţinută şi de alţi experţi din acest domeniu. “Cred că Duesberg are dreptate când critică teoria mutaţiei, susţinută de miliarde de dolari investiţi în medicamente. Până acum, foarte puţine forme de cancer au fost vindecate de acestă terapie cu medicamente, şi chiar dacă ele ajută pacienţii să mai trăiască încă şase sau nouă luni, cel mai adesea celulele canceroase găsesc o cale să revină”, a declarat Mark Vincent, oncolog înrolat în programul Regional împotriva Cancerului din Londra.

Jurnaliştii publicaţiei Discovery au realizat un interviu cu Tak Mak, unul dintre cei mai buni cercetători pe plan mondial în acest domeniu. Acesta s-a arătat nemulţumit de faptul că se investesc miliarde de dolari în industria medicamentelor, iar rezultatele se lasă aşteptate. Duesberg speră ca noua modalitate de a privi cancerul să ducă la identificarea unor terapii benefice pentru bolnavi.

Dat fiind faptul că se pot evidenţia la microscop comozomii defecţi aferenţi cancerelor aflate la debut, boala poate fi detectată mai devreme. Testul Papanicolau se bazează pe urmărirea modificărilor de formă ale celulelor cervicale, acestea indicând defecţiuni cromozomiale ce ar putea evolua spre cancer cervical.

Cancerul ar trebui să fie tratabil. El există la limita capacităţii de supravieţuire, menţinându-şi flexibilitatea evoluţiei genetice şi păstrându-şi capacitatea de a se divide la infinit. Oncologul Mark Vincent susţine că acesta ar putea fi înfrânt dacă ar fi “împins de la spate” să evolueze mai rapid decât acum, astfel încât cancerul să se autodistrugă.

Sursa: Discovery

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Durerea poate fi o boală, nu doar un simptom

Foto (4)

Durerea este o experienţă cunoscută de majoritatea oamenilor, indiferent de starea materială, vârstă, sex. Ea joacă un rol esenţial în viaţa noastră, permiţându-ne să identificăm factorii şi situaţiile cu efect dăunător şi forţându-ne să evităm aceşti stimuli şi acţiunile ce întârzie vindecarea. Chiar dacă durerea constituie o experienţă neplăcută, incapacitatea de a o simţi poate avea consecinţe mult mai severe: persoanele ce suferă de insensibilitate congenitală la durere riscă să sufere de fracturi, răni şi infecţii fără a-şi da seama de acest lucru, se lovesc deseori de obiecte şi îşi provoacă sângerări şi răni în cavitatea bucală.

Dacă la majoritatea persoanelor ce o pot simţi, durerea constituie un simptom al unei afecţiuni, acest lucru nu este întotdeauna valabil. Doctorii au identificat cazuri în care durerea a persistat după ce factorul provocator a dispărut, estimându-se că această situaţie se întâlneşte la 7%-8% din populaţia Europei. Această durere cronică, ce încetează să mai fie un simptom ce indică stimularea unui receptor nociceptiv, devine ea însăşi o boală şi reprezintă durerea neuropată.

Abia în ultimii ani medicina a început să recunoască faptul că durerea cronică constituie o boală de sine stătătoare, după ce mult timp aceasta a fost considerată o problemă de ordin psihologic şi trecută cu vederea.

Ce provoacă durerea neuropată?

Durerea neuropată este provocată de afectarea sistemului nervos central sau periferic, stimulii nociceptivi fiind procesaţi defectuos. Neuronii din sistemul nervos devin supraexcitaţi, continuând să emită impulsuri electrice la mult timp după ce cauza originală (o infecţie sau o lovitură) a dispărut. Oamenii de ştiinţă estimează că celulele ce au un efect inhibator asupra acestor neuroni mor sau devin ineficiente, astfel că mecanismul ce controla neuronii este dereglat.

Funcţionarea defectuoasă a neurotransmiţătorilor afectează celulele aflate în apropiere, folosindu-se de plasticitatea sistemului nervos pentru a crea o reacţie în lanţ care amplifică această durere, fără a mai fi nevoie de un stimul extern.

Medicamentele folosite tradiţional în cazul durerii, precum paracetamolul, codeina sau antiinflamatoarele nu au niciun efect în cazul acestui tip de durere.

În cazul pacienţilor ce suferă de această afecţiune, durerea este doar primul pas. Depresia, anxietatea, dereglările de somn şi chiar afectarea capacităţii decizionale sunt câteva dintre efectele secundare asociate durerii neuropate. Studii recente au arătat că durerea cronică afectează zone din cortex ce nu sunt asociate durerii, reducând calitatea vieţii. Cercetările efectuate cu ajutorul aparatelor de rezonanţă magnetică funcţională au relevat faptul că durerea cronică dereglează conectivitatea funcţională a regiunilor creierului ce sunt active în perioada de odihnă a creierului.

Neuropatia periferică apare în nenumărate afecţiuni cronice, printre care diabetul, unele afecţiuni ale tiroidei, artrita reumatoidă, cancerul şi infecţiile cu viruşi ce provoacă imunodeficienţă. Se estimează că unul din trei pacienţi ce suferă de diabet prezintă ca efect secundar o neuropatie periferică dureroasă. De asemenea, aproape jumătate din pacienţii trataţi pentru HIV dezvoltă neuropatii senzoriale. O cincime din pacienţii cărora le-a fost tratat cancerul prin chirurgie, radioterapie sau chimioterapie vor continua să simtă această durere la 2 ani după acest eveniment traumatic. Durerea neuropată poate apărea şi după operaţii de rutină, estimându-se că aproximativ 10% dintre pacienţi vor începe să simtă o durere în zona inciziei, ce apoi se va generaliza şi va dăinui.

Care este acţiunea durerii neuropate?

Durerea neuropată are mai multe tipuri de manifestări:

- disestezie – o alterare a sensibilităţii ce duce la senzaţii neplăcute spontane, precum cele de furnicături, usturimi şi arsuri;

- alodinie – durere provocată de stimuli care în mod normal sunt nedureroşi. Acest tip de durere poate fi tactilă (de exemplu, atingerea unei pene de găină) sau termică (când durerea este provocată de o temperatură ce în mod normal nu ar fi deranjantă)

- hiperalgezie – o durere amplificată ca reacţie la un stimul care este în mod normal dureros

Alodinia afectează în mod sever calitatea vieţii celor ce suferă de durere neuropată. Chiar şi cele mai obişnuite acţiuni, precum contactul cu apa în timpul unui duş, devin experienţe chinuitoare, ce provoacă intense senzaţii de durere şi de arsuri. O uşoară pală de vânt ce traversează zona afectată de alodinie se poate transforma într-o tortură greu imaginabilă.

Dincolo de aceste suferinţe, persoanele afectate de durere neuropată tind să îşi mascheze suferinţa, de teamă ca anturajul să nu-i acuze de falsificarea simptomelor. Astfel, durerii fizice percepute de persoanele afectate de alodinie i se adaugă sentimentul de jenă şi chiar depresia, ca urmare a dificultăţii de a comunica într-un mod credibil senzaţia trăită.

Din acelaşi motiv, multe persoane ce suferă de durerea neuropată ezită să comunice doctorilor simptomele trăite şi se tem ca acestea să nu fie considerate de origine psihosomatică. Un studiu efectuat anul trecut în Marea Britanie a relevat faptul că doar 2% dintre persoanele ce suferă de durere cronică apelează la serviciile unui specialist, iar un sfert dintre pacienţi cred că medicul de familie nu ştie cum să abordeze această problemă.

Cum poate fi tratată această durere?

În ciuda faptului că medicina modernă înţelege din ce în ce mai bine durerea cronică neuropată, mecanismul care constituie principala cauză nu a fost încă identificat, astfel că aceasta nu are încă un tratament eficient pentru toate persoanele ce suferă de această afecţiune. Se estimează că doar 40%-60% dintre pacienţii trataţi pentru această afecţiuni obţin reduceri semnificative ale durerii.

Principalul tratament pentru durerea neuropată constă în medicamentele antiepileptice neuromodulatoare (precum gabapentina şi pregabalina) şi antidepresivele triciclice.

Tratamentele eficiente prezintă o serie de efecte secundare ce reduc calitatea vieţii pacienţilor (printre care somnolenţă, ameţeli şi chiar anorgasmia – incapacitatea de a ajunge la orgasm).

O altă soluţie ce funcţionează în cazul durerii neuropate este un stimulator al coloanei vertebrale, însă operaţia de implantare poate provoca paralizia. Pacienţii cu astfel de stimulatoare nu pot fi resuscitaţi cu ajutorul defribilatoarelor, fiindu-le de asemenea interzise folosirea aparatelor de investigaţii ce folosesc ultrasunetele sau rezonanţa magnetică.

Acestor medicaţii se adaugă atât terapia fizică, ce are ca scop reantrenarea celulelor nervoase astfel încât să reacţioneze firesc la experienţele senzoriale fireşti ale vieţii de zi cu zi, cât şi un program psihoterapeutic dedicat, ce ajută pacientul să reziste depresiei asociate durerii cronice.

Recent, un cercetător sud-coreean a propus o terapie inedită pentru persoanele afectate de durerea neuropată: transplantul de celule care secretă substanţe neuroactive cu proprietăţi analgezice în sistemul nervos central.

Aceste celule ar produce efecte analgezice exact în zona ce provoacă durerea, constituind o posibilă terapie pe termen lung. Testele clinice efectuate de-a lungul unui an pe doi pacienţi au arătat reduceri ale nivelului de durere neuropată provocată de cancer. Astfel, transplantul de celule poate constitui un ajutor în reducerea durerii cronice.

Durerea cronică neuropată a fost considerată mult timp drept “boala invizibilă” ce afectează zeci de milioane de oameni la nivel mondial fără a fi recunoscută ca atare în medicină. În ultimii ani, aceasta a fost recunoscută ca o afecţiune a sistemului nervos ce trebuie tratată independent, iar din ce în ce mai multe cadre medicale conştientizează răspândirea şi efectul devastator al acestei boli. O veste bună vine din partea cercetătorilor ce activează în acest domeniu, resursele alocate înţelegerii acestei afecţiuni sporindu-se de la an la an, oferind astfel speranţe că, în viitorul apropiat, ştiinţa va oferi un remediu.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA