Comori neglijate de Ministerul Turismului
Vreau să povestesc despre un loc care nu am crezut că există şi sunt extrem de fericită ca l-am găsit. Un loc unde pădurile străvechi, munţii şi oamenii se lipesc de suflet, la propriu, un loc pe care nu-I mai poţi uita şi vrei să te întorci acolo cât mai repede.Cel mai frumos este că acest loc nu trebuie să-l căutăm peste hotare, nu ne trebuiesc bugete mari sau genţi luxoase de voiaj. Acest loc este chiar în Romania, la 400 km de Bucureşti, în zona Cetăţilor dacice din munţii Orăştie. Acest loc nu este pentru cei care fac grătare la marginea pădurii ascultând manele la maxim, ci pentru cei care iubesc şi respectă natura, care caută beneficiile ei, care vor să afle despre istoria dacilor şi să se afunde în ea, iar dacă îşi ciulesc bine urechile, află lucruri impresionante, pe care cu greu le mai pot uita.
Am ajuns într-o sâmbată, la prânz, în satul Costeşti din Orăştioara de jos şi până seara am avut o ciudată senzaţie în piept, parcă îmi venea să plâng dar nu puteam, aveam pieptul greu şi nu-mi puteam explica ce e cu mine. În spatele pensiunii Popasul Dacilor, unde ne-am cazat, curge Pârâul Grădiştea, sau Apa Oraşului, după cum îi spun localnicii. Am adormit lângă pârâu o oră, crezând că senzaţia e de la oboseală, şi când m-am trezit parcă eram mai liniştită, dar sentimentul acela de emoţie era tot acolo. În prima seară am urcat la Costeşti Cetăţuie, cetatea cea mai accesibilă şi mai aproape de satul Costeşti. Nu ne-am dat seama de la început de ce ne place aşa mult acolo, mai târziu am realizat că nu sunt deloc gunoaie, că toate gospodăriile sunt “la locul şi rostul lor”, curate şi liniştite. La jumătatea drumului spre cetăţuie a apărut un câine care ne-a însoţit până sus, un câine galben, tăcut, fără coadă, foarte sprinten. Atunci am observat că niciun animal nu era legat, nici câinii, nici porcii, nimic, toate animalele erau libere şi nu deranjau pe nimeni. Niciun câine nu lătra. Toţi apăreau tăcuţi, ne miroseau şi plecau apoi în treba lor. La Costesti Cetăţuie se spune că ar fi locuit şi Burebista, înainte şi după ce a unificat statul dac, înainte ca marele preot Deceneu să găsească şi să pregătească construcţiile pentru viitoarea capitală – Sarmiszegetusa. Se mai văd încă două turnuri şi locuinţa cu urmele pereţilor despărţitori ale fostelor odăi. Surpriză mare: vedem o canalizare… Dacii aveau canalizări? Incredibil. Şi trepte monumentale?! Se înoptase, aşa că am coborât de pe vârful curat şi îngrijit al dealului, spre pensiune. Am coborât înfometaţi şi ne-am dus drept la micutul restaurant-birt unde comandasem cu 3-4 ore înainte cina. Deja închiseseră tot, barmanul curăţa podeaua şi, obişnuiţi ca în Capitală, am crezut că am rămas fără cină. De fapt ne aştepta o masă frumos pusă, de la şerveţele până la tacâmuri, cu mâncarea pe aragaz. A doua zi am aflat că au căutat în sat, cât am fost plecaţi, o doamnă care ştie să gătească ciorbă de legume, pentru că pe-acolo nu se pomeneşte ciorbă fără carne.
Cetăţi a căror vrajă s-a transmis prin timp
În zilele ce au urmat am vizitat câte o cetate, luând la rând aproape toată salba de fortificaţii care apărau Sarmiszegetusa Regia, plecând de dimineaţă şi întorcându-ne seara.
La Sarmiszgetusa Regia (pe Dealul Grădiştei) am ajuns destul de târziu, pe la 12:00, şi încercând să evităm un grup de copii gălăgioşi cărora profesorii le spuneau să nu supere 
“liniştea străbunilor”, am încercat să urcăm pe vârful Godeanu. Zic “încercat”, pentru că traseul este pieptiş, destul de dificil. După jumătate de oră gâfâiam şi am decis să renunţăm şi să coborâm ca să putem cerceta Capitala Daciei pe lumină. Sanctuarele sunt impresionante, mai ales dublate de poveştile lui Vasile Sarmis, un domn care are grijă de sit şi căruia nu-i tace gura până nu spune tot ce ştie, de la legende, până la cum era folosit fiecare sanctuar. Escavările sunt făcute pe doar 13% din suprafaţa cetăţii, mai toate făcute neprofesionist, cu blocuri de beton care înlocuiesc părţi lipsă, dar mai bine detaliile le aflaţi direct de la acest Vasile.
“liniştea străbunilor”, am încercat să urcăm pe vârful Godeanu. Zic “încercat”, pentru că traseul este pieptiş, destul de dificil. După jumătate de oră gâfâiam şi am decis să renunţăm şi să coborâm ca să putem cerceta Capitala Daciei pe lumină. Sanctuarele sunt impresionante, mai ales dublate de poveştile lui Vasile Sarmis, un domn care are grijă de sit şi căruia nu-i tace gura până nu spune tot ce ştie, de la legende, până la cum era folosit fiecare sanctuar. Escavările sunt făcute pe doar 13% din suprafaţa cetăţii, mai toate făcute neprofesionist, cu blocuri de beton care înlocuiesc părţi lipsă, dar mai bine detaliile le aflaţi direct de la acest Vasile.
Oricum nu există niciun chioşc de informare, – la nicio cetate- deci dacă nu te documentezi înainte nu prea înţelegi ce este cu pietrele dinaintea ta. În marele Sanctuar circular vezi un calendar în care sunt aşezate la fiecare şase pietre dispuse orizontal, una perpendiculară ( 7 erau oare zilele săptămânii?), un astrolab (al doilea din lume s-a descoperit la Stonehenge) pe care unii spun că dacii îl umpleau cu apă şi puteau studia stelele ce se oglindeau, alţii spun că era tot un fel de calendar. Inexplicabil este însă faptul că în interiorul potcoavei mici din acest calendar, busola deviază brusc cu 10-15 grade. Nu este vorba doar de un câmp magnetic pentru că asta ar însemna ca busola să devieze treptat, pe măsură ce te apropii de centrul magnetic, pe o raza mai mare. Dar acul se schimbă brusc pe o arie de doar un metru şi revine brusc când ieşi din câmp. Este şi un izvor la Sarmiszegetusa, ne-am umplut bidonaşele cu apă foarte bună, care a luat şi premii, s-au făcut cercetări şi este ionizată pentru că trece pe lângă un filon de argint.
Fortificaţia de la Blidaru, scăpată de vandali
A urmat la rând Cetatea Blidaru, fortificaţia cea mai întinsă şi cea mai bine îngrijită. Escavată în totalitate şi îngrijită foarte bine, are până şi nişte scăriţe de lemn ca să nu aluneci la urcuş. Această cetate a fost pur militară, nu are sanctuare şi a fost construită în două faze: prima înaintea războiului din 101-102 şi a doua, în pripă, mărită pentru războiul decisiv din 105-106. Se crede că aici ţineau dacii tezaurul ţării şi că o parte din războinici i-au ţinut ocupaţi pe soldaţii romani pentru ca ceilalţi să aibă timp să ascundă tezaurul. Cetatea este monumentală, sobră şi domină toate împrejurimile. Pădurea de sub ea, pe unde am urcat şi am coborât, este pentru mine cel mai frumos traseu pe care îl ştiu. Din metru în metru întâlneşti nişte arbori aşa de frumoşi şi de întortocheaţi, cu braţe şi scorburi mari, de parcă sunt persoane şi au fiecare numele lui şi se ştiu toţi unul pe altul. Copacii ăştia ştiu multă istorie.
Situl nimănui
Nu puteam rata Piatra Roşie, cetatea care ne-a întristat cel mai mult. Pe cât de frumos este locul ales de daci, o stâncă roşie care se distinge de rest, imposibil de cucerit de duşmani, pe atât de neîngrijit şi lăsat în paragină este situl. Parcă a trecut pe acolo o bandă de nebuni. Pietrele sunt aruncate ici-colo, bucăţi
din zid apar în jos, la 20 metri în vale. Pădurea a pus stăpânire pe cetate, rădăcinile unui bătrân copac au distrus deja parte din zid, şi nimeni nu îngrijeste niciun centimetru al fostei cetăţi. Şi acest sit avea odată drum pavat, la fel ca şi Sarmiszegetusa. Aici a fost descoperit un curios candelabru dacic, cu trei braţe Nici nu credeam că dacii aveau candelabre. Câte minuni mai zac oare dedesubt? M-a supărat şi m-a durut tare ignoranţa faţă de aceste comori pe care nu ştim cât timp o să le mai vedem. Dar chiar şi aşa, cetatea îşi păstrează aura. I se mai spune şi “cuibul de vulturi al lui Decebal”, probabil a trăit aici înainte să devina regele–martir, cum a rămas în istorie. Şi nicio altă panoramă nu se compară cu ce vezi de pe Piatra Roşie. În partea estică a cetăţii este un pinten de stâncă îngust, de nu încap doi oameni pe vârf. Trebuie să te urci cu grijă, altfel o iei la vale şi nu se ştie unde ţi se opresc oasele. De pe pinten vezi poate cel mai frumos peisaj din viaţa ta: de la Retezat, Platoul Ursici până la Valea Streiului.
din zid apar în jos, la 20 metri în vale. Pădurea a pus stăpânire pe cetate, rădăcinile unui bătrân copac au distrus deja parte din zid, şi nimeni nu îngrijeste niciun centimetru al fostei cetăţi. Şi acest sit avea odată drum pavat, la fel ca şi Sarmiszegetusa. Aici a fost descoperit un curios candelabru dacic, cu trei braţe Nici nu credeam că dacii aveau candelabre. Câte minuni mai zac oare dedesubt? M-a supărat şi m-a durut tare ignoranţa faţă de aceste comori pe care nu ştim cât timp o să le mai vedem. Dar chiar şi aşa, cetatea îşi păstrează aura. I se mai spune şi “cuibul de vulturi al lui Decebal”, probabil a trăit aici înainte să devina regele–martir, cum a rămas în istorie. Şi nicio altă panoramă nu se compară cu ce vezi de pe Piatra Roşie. În partea estică a cetăţii este un pinten de stâncă îngust, de nu încap doi oameni pe vârf. Trebuie să te urci cu grijă, altfel o iei la vale şi nu se ştie unde ţi se opresc oasele. De pe pinten vezi poate cel mai frumos peisaj din viaţa ta: de la Retezat, Platoul Ursici până la Valea Streiului.Am plecat apoi din aceste locuri mai departe, în Mărginimea Sibiului. În drum am urcat şi la Cetatea Căpâlna, la fel de părăsită de interesul autorităţilor ca şi Piatra Rosie. Seara, deşi eram la numai 100 km distanţă, ne era deja dor de Satul Costeşti, de cetăţile noastre, de dacii noştri, de păduri, de oamenii de acolo, de animalele libere şi mai ales ospitalitatea tuturor laolaltă.
De Florii, am fost in aceste locuri mirifice.Nu se poate descrie in cuvinte ce simti cand ajungi acolo.Vreau sa-i multumesc pe aceasta cale si ghidului nostru Vasile Sarmis pentru ca a stat la dispozitia noastra si ne-a aratat locurile cele mai incarcate dpv energetic.
Va recomand din inima, daca ajungeti in aceste locuri mirifice, sa-l cautati pe acest mare paznic al locurilor.Numarul lui de telefon este 0760 027 944.
Daniil Gaucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu