Benedict al XVI-lea a devenit primul Papă care a mers să viziteze sanctuarul “Sfânta Faţă” din Manopello, unde tradiţia spune că este păstrată marama cu care Veronica a şters faţa lui Cristos pe drumul crucii. Sfântul Părinte a făcut această vizită vineri, 1 septembrie 2006, aminteşte Ercis.ro astăzi, traducând un lung material despre respectiva maramă, după agenţia Zenit. Reproducem textul în continuare.
Sanctuarul care păstrează această relicvă, definită “mama tuturor icoanelor”, este condus de Fraţii Capucini şi se află într-un mic sat din Abruzzo, situat în munţii Apenini, în provincia Pescara, la circa 200 km de Roma. Sfânta Faţă este o maramă de lână albă şi transparentă cu dimensiunea de 17×24 cm. Pe măsură ce vizitatorul se apropie de altar, marama începe să se coloreze tot mai mult şi apare chipul unui om suferind. Părintele iezuit Heinrich Pfeiffer, profesor german de iconologie şi istorie a artei creştine la Universitatea Gregoriană din Roma, a studiat timp de treisprezece ani marama şi cel dintâi a susţinut că este vorba de “marama autentică a Veronicăi”, păstrată anterior în Vatican. Cercetătorul a notat: “Faptul că faţa apare şi dispare în funcţie de locul de unde vine lumina a fost considerat o minune în timpul Evului Mediu. Aceasta nu este o pictură. Noi nu ştim cu se colorează marama şi nici cum a fost imprimată imaginea, putem spune doar că are culoarea sângelui”.
Conform unei legende vechi prezentată în cartea apocrifă “Faptele lui Pilat” (secolul al VI-lea), o femeie evlavioasă cu numele Veronica a şters faţa lui Cristos pe drumul care ducea spre Calvar cu rezultatul că imaginea feţei a rămas imprimată pe maramă. Mulţi critici s-au întrebat cu privire la numele Veronicăi, care ar fi o deformare lexicală a unor nume greceşti şi latine pentru a indica “icoana adevărată” sau “imaginea autentică”, folosită în Evul Mediu pentru a indica imaginile miraculoasă ale lui Cristos. În pofida acestor izvoare nesigure, care provin uneori chiar din secolul al IV-lea, istoria maramei Veronicăi a fost prezentă multe secole în cultura populară catolică. În timpurile moderne, regizorul Franco Zeffirelli a relatat-o în filmul “Jesus of Nazareth”.
Cu ocazia primului An Sfânt din 1300, marama Veronicăi a devenit una din “Mirabilia urbis” pentru pelerinii care au putut să viziteze Bazilica “Sfântul Petru” în Vatican. Vorbeşte despre ea şi poetul Dante Alighieri (1265-1321) în cântarea XXXI din Paradisul (versurile 103-111): “Care este cel poate din Croaţia,/ vine ca să o vadă pe Veronica noastră,/ care prin vechea faimă nu se satură,/ cu spune în gândire,/ atât timp cât se arată:/ Domnul meu Isus Cristos,/ Dumnezeu adevărat/ a fost făcută asemănarea ta?” Urmele maramei Veronicăi vestită în toată creştinătatea s-au pierdut în anii care au urmat după anul sfânt 1600, exact când marama a fost regăsită la Manoppello.
Pe baza studiilor istorice făcute recent se presupune că atunci când a avut loc restructurarea bazilicii “Sfântul Petru” începută sub papa Paul al V-lea (1605-1621), în anul 1608 a fost dărâmată capela în care era păstrată marama, aşa încât probabil că în acea ocazie a fost furată. Conform părintelui Pfeiffer, decizia Papei Paul al V-lea în anul 1616 de a interzice toate copiile maramei Veronicăi care nu erau făcute de un canonic al bazilicii “Sfântul Petru” este demonstraţia că relicva preţioasă nu mai era în Vatican. De fapt, toate copiile care au urmat după această perioadă arătau faţa lui Cristos cu ochii închişi. O confirmare că se întâmplase ceva straniu este comportamentul Papei Urban al VIII-lea (1623-1644) care nu numai că a interzis reproducerea maramei, ci a poruncit ca toate copiile existente să fie distruse.
În anul 1618, arhivarul din Vatican, Giacomo Grimaldi, a făcut o listă precisă a tuturor obiectelor care proveneau din vechea Bazilică “Sfântul Petru”, între care relicvariul în care era păstrată marama, despre care spune: “Aedituorum incuria, ut probabile est, in duas parte fessa”, notând că erau rupte cristalele relicvariului. În acest sens, părintele Pfeiffer a explicat că în marama care se află la Manoppello, pe marginea inferioară se mai poate observa o bucăţică de cristal din relicvariul anterior. Pentru a demonstra că marama nu se mai află în Vatican, părintele Pfeiffer prezintă şi mărturia scrisă a răposatului monsenior Paul Krieg din capitulul canonicilor din “Sfântul Petru”, care a spus că pe relicvariul Sfântului Petru se mai poate vedea încă o placă de aur pe care este fixată o maramă uzată, acoperită de o altă maramă unde se poate vedea cu greutate barba lui Cristos.
Conform “Raportului istoric” scris în anul 1646 de părintele capucin Donato da Bomba, în anul 1608 o doamnă Marzia Leonelli, pentru a-l răscumpăra pe soţ din închisoare, a vândut pentru 400 de scuzi marama Veronicăi, pe care o avea ca dotă, lui Donato Antonio de Fabritiis. Deoarece relicva nu era în stare bună, de Fabritiis a încredinţat-o în anul 1638 părinţilor capucini de la Manoppello. Fratele Remigio da Rapino a decupat marama şi a fixat-o între două geamuri înrămate cu lemn de nuc. Geamuri şi ramă care se văd şi astăzi. De atunci, marama a rămas la Manoppello.
Profesorul Donato Vittori de la Universitatea din Bari, a făcut în anul 1997 o examinare cu raze ultraviolete, descoperind că fibrele Maramei nu prezintă nici un tip de culoare. Văzând relicva la microscop, se descoperă că nu este nici pictată, nici ţesută cu fire colorate. Prin tehnici fotografice sofisticate (măriri digitale) se poate constata că imaginea care apare este identică în ambele margini ale maramei, ca un diapozitiv. Din cercetările ştiinţifice făcute recent mai rezultă că faţa de pe giulgiul din Torino şi cea care apare pe marama de la Manoppello pot fi suprapuse şi au aceleaşi dimensiuni, cu singura diferenţă că în relicva de la Manoppello gura şi ochii feţei sunt deschişi.
Cercetările conduse de părintele Enrico Sammarco şi de sora Blandina Paschalis Schlömer demonstrează că dimensiunile feţei de pe Sfântul Giulgiu au o asemănare impresionantă cu cele ale Sfintei Feţe de la Manoppello. În afară de aceasta, părintele Pfeiffer a condus o cercetare sistematică a principalelor opere artistice care reprezintă marama înainte de interdicţia impusă de Papa Paul al V-lea, descoperind că diferite detalii, cum ar fi forma şi tunsoarea părului, urmele de sânge, conformarea feţei, caracteristicile bărbii şi chiar îndoiturile pânzei, toate duc la un unic model care este cel al feţei care se află la Manoppello. Părintele Pfeiffer a explicat: “Atunci când diferitele detalii sunt adunate într-o unică imagine, aceasta din urmă a fost modelul pentru toate celelalte. Toate aceste picturi imită un unic model: marama romană. Astfel, trebuie să concludem că marama de la Manoppello nu este altceva decât originalul maramei romane”.
Sursa: http://piatza.net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu