duminică, 26 iunie 2011

ROMÂNUL CARE SCRIE NOUL "SHOGUN": "Iertaţi-mă că nu sunt japonez", captivanta poveste de viaţă a lui George Moise, ginerele lui Tata-san


”Japonezii au 21 de zile de concediu şi, din bun simţ, îşi iau 4”. Dezvăluiri extraordinare dintr-o lume pe care n-o vom înţelege
"Giogi-san, ochii tăi sunt ... sunt altfel", îi spune lui George Moise nepoţica lui Kana, în vârstă de trei ani, care apoi îi turteşte nasul, mult prea ascuţit pentru Japonia. Orice ar face Kana şi oricât ar încerca să îi repare nasul, bărbatul va fi mereu altfel decât cei printre care trăieşte acum. Însă cumva e altfel şi decât cei pe care i-a lăsat în urmă.
Vacanţe de o singură zi

De trei ani, românul George Moise locuieşte în peninsula Shizuoka, oraşul Ito, la două ore de Tokyo, unde familia soţiei sale, Miwako, are un ryokan, o pensiune tradiţională japoneză. Oaspeţii sunt întâmpinaţi de soacra lui sau de soţia lui, ambele îmbrăcate în kimono, şi sunt serviţi cu ceai verde. În timpul vizitei li se pun în faţă 10 feluri de mâncare, fiecare gătite în alt mod, şi li se dă posibilitatea să facă tradiţionalele băi termale fierbinţi. Relaxarea în pensiunea aflată pe un deal de pe care se vede golful Ito durează, însă, doar o zi.
"Relaxarea dăunează grav ritmului în care se munceşte, iar japonezii nu sunt obişnuiţi cu atâta dolce farniente. Dacă lucrează într-o corporaţie, un japonez are concediu legal de 20-21 de zile din care, din bun simţ, îşi ia patru pe an. Dacă japonezul se numeşte Miwako şi e soţia mea, nu prea are concediu. Cei care lucrează în hoteluri, pensiuni, restaurante nu prea au concediu, mai ales în criza economică, dublată de criza după cutremur", povesteşte românul în vârstă de 37 de ani, care a publicat recent, la editura Curtea Veche, cartea "Iertaţi-mă că nu sunt japonez", despre experienţa lui în Ţara Soarelui Răsare. S-a împrietenit cu un japonez, Kotaro-san, care are 70 de ani şi s-a retras la Shizuoaka. "După ce ani de zile a muncit la restaurantul lui de tăiţei, din Tokyo, s-a mutat aici la ţară, unde şi-a deschis un restaurant tot cu tăiţei. N-o face pentru că e avid de bani sau pentru că are de întreţinut copii. Ci pentru că aşa e el", a observat scriitorul.
Însă vârstnicii nu se uită cu ochi buni la tinerii care au cam uitat să scrie, folosesc foarte mult calculatorul şi telefonul, sunt pasionaţi de high tech şi merg cu turul pantalonilor lăsaţi, ca în Bronx. "Vârstnicii spun că cei din generaţia lor aveau două trei joburi, iar tinerii fac mofturi la un part-time", povesteşte George Moise.
Ai impresia că cineva îi dirijează să nu se ciocnească între ei
Şi acum, după trei ani de stat în Japonia, scriitorului i se pare că trăieşte într-un film. "Mi se întâmplă uneori, când stau între ei şi îi aud cum sorb tăiţeii, să mă uit în jos după subtitrare. Am senzaţia uneori că sunt într-un film japonez. Pereţi de hârtie, femei în kimono, stăpânul casei care mârâie. Aşa vorbesc bărbaţii pe aici". Şi aşa vorbeşte şi socrul său. Tata-san, pe care l-a poreclit Shogunul. În afară de felul în care vorbesc bărbaţii, Japonia i-a mai stârnit lui George Moise o mirare auditivă. "Printre primele lucruri care m-au frapat a fost sorbitul tăiţeilor. Ştiam că japonezii pun mare preţ pe politeţe şi mi s-a spus toată copilăria să nu sorb la masă. Şi ei sorb ca elefanţii la râu. Ulterior am aflat că eticheta cere să-i sorbi cu zgomot. Sorb ca să îi răcească", explică George Moise. Un alt lucru care l-a uimit în Japonia a fost că nicăieri, nici chiar în cele mai aglomerate oraşe, nu se aud claxoane. "Ce m-a mirat la început la Tokyo şi la Yokohama este că, deşi sunt oraşe mai aglomerate decât Bucureştiul, nu se aud claxoane, nu se înghesuie nimeni în staţii, se merge pe sensuri. De asta ai şi prima impresie că ai de-a face cu nişte roboţi, că cineva îi dirijează să nu se ciocnească între ei. Au înţeles că sunt foarte mulţi şi sunt foarte conştienţi de propriul lor volum", crede românul.
Cum a trăit românul cutremurul
Însă cel mai emoţionant lucru legat de japonezi este spiritul lor de sacrificiu, pe care o lume întreagă l-a putut vedea după tsunami. "După cutremur, au fost oameni care au pierdut pe cineva din familie, soţia - copilul de câţiva ani. Oamenii ăia s-au înscris în echipele de voluntari, să caute supravieţuitori, ca să nu treacă şi alţii prin ce trec ei. E, dacă vreţi, un invers al unui specific românesc, aici se practică resuscitarea caprei vecinului", spune George Moise care a văzut că şi astăzi sunt oameni care nu pornesc instalaţiile de aer condiţionat ca să facă economie la energie electrică, extrem de preţioasă după incidentele de la centrala de la Fukushima. Când s-a petrecut cutremurul, George Moise era la pensiune. "De obicei ei sunt destul de calmi, aşteaptă să se termine, apoi îşi văd de treabă. Atunci părea că nu se mai termină, dar am zis să nu zic eu primul că e cam lung şi s-o zbughesc afară. Am aşteptat să zică unul dintre ei: 'E cam lung, nu-i aşa?' după care am ieşit ordonat afară. Ne-am îngrozit abia după ce am văzut imaginile la televizor", spune George Moise care va dona banii rezultaţi din vânzarea cărţii victimelor cutremurului din Japonia.
Dintr-o agenţie de publicitate pe un vas de croazieră, iar apoi în Japonia
Absolvent de jurnalism şi scenaristică, George Moise a lucrat în România într-o agenţie de publicitate şi se vedea la acea vreme făcând ani buni meseria de copywriter. Apoi au început frustrările alimentate de neînţelegerile cu şeful său, directorul de creaţie, despre care spune că "îşi masca incompetenţa prin zgomot". Aşa că s-a decis să renunţe la job şi s-a angajat ca fotograf pe un vas de croazieră. "Mi-am dat demisia şi am ieşit, fără să am niciun plan. Dar când sari din avion nu te gândeşti la aterizare, ci la cât de frumos o să zbori", povesteşte românul. În croaziera Fort Lauderdale (Miami) - Acapulco, pe când fotografia îmbarcarea pasagerilor, i-a atras atenţia o tânără japoneză. "O vezi pe fata aceea? Este viitoarea mea soţie", i-a spus el colegului său, un englez. Apoi, Miwako şi el şi-au tot întâlnit accidental privirile pe vas, s-au întâlnit şi faţă în faţă şi, în cuvinte puţine, pentru că ei, precum multora dintre japonezi, îi era frică să vorbească japoneza, au stabilit că îşi vor scrie. Cartea ei de vizită s-a pierdut însă printre ale altor pasageri, românul nu i-a scris, iar într-o zi a venit, pentru el, un mail pe adresa companiei. Era de la Miwako, care îi mulţumea pentru poze şi îl întreba de ce nu i-a scris. Apoi George Moise a plecat în Japonia, cu o viză turistică, de două săptămâni.

"Când am ajuns acolo, a fost ca şi când cineva m-ar fi luat de mână dintr-o mulţime de oameni agitată şi m-ar fi aşezat pe o bacă, să mă liniştesc puţin". Şi-a promis să revină şi a reuşit să o facă aproape un an mai târziu, în 2008, când a reuşit să facă rost de bani pentru a se înscrie la o şcoală de japoneză. Altfel i-ar fi fost imposibil să obţină viza care să-i permită să stea în Ţara Soarelui Răsare.
Cine sunt românii care locuiesc în Japonia
"Titlul cărţii, 'Iertaţi-mă că nu sunt japonez', nu este un regret sau o renegare a originilor cum mi s-a mai reproşat. Vine de la faptul că orice străin care ajunge aici încalcă, fără să vrea, regulile locului şi ceilalţi îl corectează cu mai multă sau mai puţină blândeţe. La început vorbeam tare, nu stăteam frumos la masă, că îmi amorţeau picioarele, nu mă înclinam cum trebuie, intram încălţat, iar ea mă corecta. La care eu i-am zis: 'Ei, nu pot, iartă-mă că nu sunt japonez'", spune George Moise. Acum, el a învăţat regulile locului şi nu doar atât: în afară că se ocupă de turiştii de la pensiune, are în paralel un mic business pe partea de fotografie copii, românul mai găteşte, ocazional, sushi în restaurantul pe care familia îl are la Yokohama.
Potrivit autorului, comunitatea românilor care locuiesc în Japonia este alcătuită în mare parte din femei, căsătorite cu japonezi. Unele au fost înainte hostesse în baruri, altele au venit aici pentru că s-au îndrăgostit de cineva şi au vrut să îşi întemeieze o familie. Lucrează, acum, ca profesoare de engleză, în agenţii de publicitate sau în companii. "Sau fac meseria de mamă, care nu e uşoară", adaugă George Moise, care spune că atunci când va avea un copil îl va învăţa limba română: "Nu neapărat dintr-o mândrie naţională, dar mă gândesc că limba asta a noastră ciudată îi va deschide orizonturile spre italiană, spaniolă, franceză, limbi pe care le va învăţa mai uşor".niciodată.
http://www.gandul.info/magazin/romanul-care-scrie-noul-shogun-iertati-ma-ca-nu-sunt-japonez-captivanta-poveste-de-viata-a-lui-george-moise-ginerele-lui-tata-san-8383407

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu