sâmbătă, 4 iunie 2011

SCRIEŢI-VĂ POVESTEA CU IUBIRE



”Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte. Eu nu mă tem să le spun în faţă oamenilor „Te iubesc”, chiar dacă nu-i cunosc. Probabil că unii dintre dumneavoastră se întreabă: „Cum poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti?”. Dar eu nu am nevoie să îi cunosc pe oameni. Nu simt nevoia să îmi justific iubirea. Îi iubesc pentru că acest lucru îmi face plăcere. Iubirea care ţâşneşte din mine mă face fericit, şi nu-mi pasă dacă alţii mă resping pentru acest lucru, căci eu nu mă resping pe mine însumi. În povestea mea, eu trăiesc într-un love-story continuu, în care totul mi se pare frumos. A trăi în iubire înseamnă a renaşte. Înseamnă a reveni la integritatea ta, la cel care erai înainte de cunoaştere. Când îţi redobândeşti integritatea, urmezi întotdeauna iubirea. Îţi trăieşti viaţa ca pe un love-story etern, căci atunci când te iubeşti pe tine însuţi este uşor să îi iubeşti şi pe cei din jur. Singurătatea nu te sperie, ci te face fericit, iar dacă totuşi doreşti să te întâlneşti şi cu alţii, faci acest lucru pentru că doreşti să-ţi împărtăşeşti fericirea cu ei. Iubirea ta este atât de mare încât nu mai ai nevoie de iubirea altora pentru a fi fericit. Asta nu înseamnă că respingi vreodată iubirea lor. Dimpotrivă. De vreme ce accepţi o mâncare bună, un vin bun, o muzică bună, de ce nu ai accepta şi iubirea oamenilor? Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma-urmei este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi. Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, fiindcă dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte.
Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur. Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dimpotrivă, atunci când te iubeşti singur, chiar şi vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi. Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru nu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea cunoaşterii ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane. Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău. Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru aceasta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi. Aceasta este însă numai una din direcţiile pe care le poate lua iubirea. Fiecare activitate din viaţa noastră poate deveni un veritabil ritual al iubirii. Simţim cu toţii nevoia de a mânca; de aceea, putem face din alimentaţie un ritual asemănător cu cel al respiraţiei. Hrana este şi ea iubire, iar atunci când ne bucurăm de ea, atunci când îi savurăm plenar gustul şi aroma, putem trăi una dintre cele mai senzuale experienţe cu putinţă. Există atâta iubire în actul de a mânca. Cunosc chiar şi o mantra pe care o puteţi folosi pentru a vă amplifica această plăcere. Ea constă doar dintr-un singur sunet: „Mmmm!”
Dacă veţi practica iubirea alimentelor de fiecare dată când mâncaţi, cât de curând acest lucru va deveni o obişnuinţă, un ritual prin care vă puteţi exprima recunoştinţa, primind iubirea fără a opune rezistenţă. Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea. Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflecţia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat şi te simţi incredibil de fericit. Mulţi oameni m-au întrebat: „Miguel, tu eşti fericit tot timpul? Nu ţi se întâmplă niciodată să fii prost-dispus?”. După părerea mea, a fi prost-dispus este ceva perfect normal. Uneori, sunt prost-dispus pentru că nu am dormit îndeajuns. Dacă într-o noapte nu dorm decât două ore, dimineaţa nu mă trezesc prea bine-dispus. Mă simt oooof!, dar acel oooof! Nu este direcţionat împotriva nimănui. De ce m-aş comporta urât cu altcineva numai pentru că trupul meu şi-ar dori să doarmă mai mult? Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu-i pot satisface dorinţa chiar în acel moment, fac ce am de făcut, după care mă culc şi îmi las trupul să se odihnească. Consider că am toate drepturile de a fi prost-dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost-dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?”. Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi. Este atât de uşor să îţi scrii povestea plin de iubire. De ce să complicăm lucrurile, când iubirea este adevărata noastră natură? Atunci când nu respectăm ceea ce suntem cu adevărat, noi opunem rezistenţă în calea iubirii. De multe ori, ne temem să iubim pentru că nu ezităm să credem în cea mai mare dintre minciuni, şi anume „Iubirea provoacă suferinţă”. Aşa cum am spus de atâtea ori, iubirea nu provoacă niciodată suferinţă. Ea nu poate provoca altceva decât plăcere. Din păcate, ea poate fi folosită (în mod greşit) pentru a-ţi provoca singur suferinţă.
Chiar dacă altcineva te iubeşte sincer, tu nu-i apreciezi iubirea, din cauza minciunilor pe care le auzi în mintea ta. Ajungi chiar să-ţi spui: „Ce vrea această persoană de la mine? Cu siguranţă, vrea să profite de pe urma mea”. Imaginaţia povestitorului nu are limite. Dacă nu percepeţi iubirea, dacă nu o puteţi recunoaşte, acest lucru se datorează faptului că nu ştiţi să recunoaşteţi decât otrava din interiorul dumneavoastră. Eu sunt responsabil pentru ceea ce spun, dar nu şi pentru ceea ce înţeleg cei din jur. Le pot dărui iubirea mea, dar ei o pot interpreta în fel şi chip, considerând chiar că-i judec, sau cine ştie… singurul care ştie ce va mai inventa în continuare este povestitorul fiecăruia. Dacă am renunţa să mai credem în aceste prostii, ar fi atât de uşor să ne înţelegem unii cu ceilalţi. Oamenii sunt născuţi pentru a iubi. Înainte de a dobândi cunoaşterea, inima copilului este complet deschisă. El nu este atras decât de iubire şi nu simte o respingere decât pentru acele locuri în care nu există iubire. După ce apare vocea cunoaşterii, el procedează exact invers: se simte atras de locurile în care nu există iubire şi pleacă din acele locuri în care există iubire. Avem întotdeauna de ales, iar dacă ne-am iubi cu adevărat pe noi înşine, am alege iubirea. Nu am mai accepta niciodată să fim răniţi, acceptând abuzurile şi minciunile altora. Dacă ne rănesc, cei din jur o fac pentru că acceptăm să fim răniţi, pentru că stăm şi nu plecăm. Şi totuşi, noi rămânem, pentru că suntem convinşi că merităm pedeapsa respectivă. Apoi îi învinovăţim pe ceilalţi pentru că ne-au făcut să ne simţim atât de prost, dar soluţia nu este asta. Soluţia era să plecăm şi să nu stăm acolo. Cum poţi crede pe cineva care îţi spune: „Te iubesc”, după care te tratează cu lipsă de respect şi cu violenţă emoţională? Cum îl poţi crede, când vezi că nu doreşte decât să îţi controleze viaţa, să-ţi spună ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, ce ai dreptul şi ce nu ai dreptul să crezi? Cum poate pretinde cineva că te iubeşte, încărcându-te apoi cu toate gunoaiele sale emoţionale, cu gelozia şi invidia sa? Cum îi poţi spune cuiva „Te iubesc”, făcându-l apoi să sufere în fel şi chip şi transmiţându-i părerea ta proastă despre el? „Simt nevoia să-ţi spun ce nu este în regulă cu tine tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să te judec, să îţi demonstrez vinovăţia şi să te pedepsesc tocmai pentru că te iubesc”. „Simt nevoia să îţi spun tot timpul că greşeşti şi să te fac să te simţi mizerabil tocmai pentru că te iubesc”. Din cauza acestei „iubiri”, oamenii sunt nevoiţi să suporte toate crizele de mânie, de gelozie şi toată prostia celor care „îi iubesc”. Chiar credeţi că acest lucru înseamnă iubire? Nici vorbă! Este cel mai curat egoism, dar oamenii se încăpăţânează să-i spună „iubire”, după care trag concluzia: „Iubirea provoacă suferinţă”. În realitate, ei se rănesc singuri, prin minciunile lor. Tate certurile care afectează atâtea relaţii de cuplu au la bază numai prostii. Ele nu au nimic de-a face cu iubirea, ceea ce explică de ce sunt atât de hămesiţi după iubire oamenii. Când eşti incapabil de iubire, este evident că nu poţi împărtăşi acest sentiment într-o relaţie de cuplu (sau de prietenie).
În schimb, dacă eşti deschis faţă de iubire, o vei recepta imediat; dacă celălalt este la rândul lui incapabil de iubire, nimeni nu te obligă să rămâi alături de el. Ai tot dreptul să fii deschis faţă de iubire, dar nu şi faţă de abuzurile altuia. Nu fiţi niciodată deschişi faţă de certuri, de învinovăţiri, de otrava celor din jur. Atunci când te iubeşti şi te respecţi pe sine, nu mai poţi permite nimănui să te trateze cu lipsă de respect. Mulţi oameni îmi spun: „Doamne, cât îmi doresc pe cineva care să mă iubească. Cât mi-aş dori să cunosc pe cineva cu care să mă potrivesc şi cu care să-mi împart viaţa”. Ce înseamnă însă „să te potriveşti cu altcineva”? Totul pleacă de la felul în care înţelegi să te porţi cu tine însuţi. Dacă te tratezi singur cu egoism, nu vei face decât să te foloseşti de celălalt pentru a-ţi face mai departe rău. Cum am putea aspira la o relaţie de iubire când nici măcar nouă nu ne place de noi înşine? Cum am putea pretinde că iubim pe altcineva când suntem incapabili să ne iubim pe noi înşine? Este imposibil să îţi respecţi partenerul când nu te respecţi pe tine însuţi, când te simţi nedemn şi bun de nimic. Cum ai putea să-ţi respecţi partenerul când nu poţi să te respecţi pe tine însuţi? Cum poţi dărui ceva ce nu ai? Cea mai frumoasă poveste de iubire începe întotdeauna cu tine însuţi. Tu nu poţi fi responsabil decât pentru o jumătate a relaţiei, respectiv pentru tine însuţi. Dacă te respecţi pe tine, îţi vei respecta şi partenerul. Atunci vei putea dărui iubire, şi o vei putea primi. Dacă eşti însă plin de otravă, asta este tot ce vei putea dărui. Dacă îţi faci singur rău, vei simţi nevoia să-l răneşti şi pe cel de lângă tine. Acest comportament este cu adevărat prostesc. Când auzi poveştile oamenilor, inclusiv propria ta poveste, nu asculţi de fapt decât minciuni. Dincolo de aceste minciuni nu există însă decât iubire, căci întreaga natură, inclusiv oamenii, sunt una cu Dumnezeu. Orice om este divin, este perfect, este un artist. Fiecare îşi creează propria poveste, trăind apoi iluzia că ea este reală. El îşi trăieşte întreaga viaţă încercând să-şi justifice povestea. Din păcate, în acest fel nu face decât să îşi irosească inutil viaţa. Aşa cum spuneam mai devreme, viaţa este foarte scurtă. Nu avem de unde şti dacă prietenii, copiii, partenerul de viaţă vor continua să mai fie aici şi mâine. Imaginaţi-vă că vă certaţi cu copilul sau cu partenerul dumneavoastră de viaţă, căci dorinţa de a vă exprima opinia este mult prea importantă pentru dumneavoastră ca să nu-i daţi curs. Vă pierdeţi controlul, din cauza minciunilor în care credeţi, şi îl răniţi îngrozitor. A doua zi descoperiţi că a murit. Cum vă simţiţi ştiind că i-aţi spus toate acele lucruri, în care nici măcar nu credeţi cu adevărat? Viaţa noastră este atât de scurtă încât de fiecare dată când îmi văd copiii, mă bucur cât pot de mult. Ori de câte ori am prilejul, mă bucur de soţia mea, de părinţi, de prieteni, de adepţii mei. Dar cel mai mult mă bucur de mine însumi, căci de mine nu mă despart niciodată. De ce mi-aş risipi preţiosul timp pe care îl petrec cu mine însumi judecându-mă, respingându-mă, făcându-mă să mă simt vinovat şi ruşinat?
De ce mi-aş risipi energia în stări de mânie sau gelozie, care îmi fac atâta sânge rău? Dacă am o stare de neplăcere emoţională, încerc să descopăr cauza ei, după care o rezolv. În acest fel, îmi regăsesc fericirea şi continui liniştit să îmi trăiesc povestea vieţii. Atunci când îţi scrii povestea cu iubire, iubeşti necondiţionat eroul principal. Aceasta este marea diferenţă între vechea poveste, bazată pe minciuni, şi noua poveste, bazată pe iubire. Atunci când te iubeşti necondiţionat, explici şi justifici tot ce percepi prin ochii iubirii. Ori de câte ori noul erou principal îţi captează atenţia, aceasta devine focalizată asupra iubirii. În acest fel, este uşor să iubeşti şi celelalte personaje din poveste cu aceeaşi iubire necondiţionată, căci aceasta a devenit natura eroului principal. Aşa acţionează înţelepciunea; la urma-urmei, totul ţine de un bun-simţ elementar. Acesta este scopul tuturor religiilor şi tradiţiilor spirituale din întreaga lume. Iubirea este ceva atât de simplu. Nimic nu este mai ușor şi mai minunat decât să iubeşti, dar iubirea trebuie să înceapă cu tine însuţi. Atunci când te iubeşti pe tine însuţi şi când îţi conştientizezi iubirea, toate celelalte se îmbunătăţesc. Puţini oameni ştiu cum să iubească în mod conştient. Cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu-şi dau seama că ceea ce simt este iubire. Ei văd un copilaş care le zâmbeşte şi simt o senzaţie de căldură în inimă. Aceasta este iubirea, dar vocea cunoaşterii îi împiedică să conştientizeze acest lucru: „Nu, nu este iubire”. Oamenii trăiesc atâtea clipe de iubire, dar nici măcar nu-şi dau seama de acest lucru. Iubirea şi respectul sunt cele mai mari lecţii pe care le putem preda copiilor noştri, dar singura manieră prin care putem face acest lucru este să ne iubim şi să ne respectăm pe noi înşine. Nu există nici o altă cale de a transmite aceste sentimente. Aşa cum spuneam mai devreme, nu putem dărui decât ceea ce avem, la fel cum nu putem comunica decât ceea ce cunoaştem. Părinţii noştri ne învaţă ceea ce au învăţat la rândul lor de la părinţii lor. Cum ne-ar putea învăţa ceva diferit? De aceea, nu trebuie să ne învinovăţim părinţii pentru programul pe care ni l-au inoculat. Nu trebuie să ne învinovăţim profesorii pentru învăţăturile pe care ni le-au transmis la şcoală. Ne-au oferit ceea ce ştiau ei mai bine. Nu cunoşteau altceva, aşa că şi-au transmis cunoaşterea mai departe, către generaţia următoare. Singura şansă de a rupe acest lanţ al slăbiciunilor constă în schimbarea adulţilor, în transformarea noastră. Copiii noştri observă totul. Ei învaţă în primul rând ce văd, nu numai ce le spunem noi. De pildă, le spunem: „Să nu minţi niciodată”. Câteva clipe mai târziu, cineva bate la uşă, iar noi îl trimitem să răspundă: „Spune-i celui de la poartă că nu sunt acasă”. Copiii văd acest comportament duplicitar şi învaţă să facă la fel. Dacă părinţii lor nu sunt niciodată acasă, acest comportament li se pare normal. Mai târziu, când cresc, se vor comporta exact la fel cu copiii lor, care vor creşte şi ei singuri. Copiii vorbesc la fel cum vorbim şi noi. Dacă înjurăm când suntem acasă, vor înjura şi ei. Dacă suntem violenţi cu ei, la fel vor fi şi ei. Dacă ne certăm între noi, revărsând asupra partenerului de viaţă mânia şi otrava noastră emoţională, copiilor noştri li se va părea un comportament normal; mai târziu, vor face şi ei acelaşi lucru, căci aşa au început să-şi scrie prima poveste. În schimb, dacă în căminul nostru există respect şi iubire, povestea lor va fi impregnată cu aceste sentimente.
Cu cât dispunem de mai multă iubire, cu atât mai mare este iubirea pe care o putem dărui şi primi. Scopul oricărei relaţii este acela de a dărui şi de a primi unul de la celălalt. O relaţie nu are nevoie de prea multe cuvinte. Atunci când ne împărţim timpul cu altcineva, adevărata comunicare care contează este cea a sentimentelor, nu cea prin cuvinte. Dacă dorim totuşi să folosim cuvinte, nu trebuie să ne pierdem în ele. Sunt suficiente numai două: „Te iubesc”. Adevărata fericire nu este generată de iubirea pe care o simt alţii pentru tine, ci de iubirea ta pentru ei. Atunci când experimentăm iubirea, este greu să găsim cuvintele pentru a explica ce simţim, dar este cu siguranţă cea mai sublimă experienţă pe care am putea-o trăi vreodată. A experimenta iubirea înseamnă a-l experimenta pe Dumnezeu; înseamnă a trăi raiul pe pământ. Când vocea cunoaşterii nu ne mai captează atenţia, percepţia noastră devine mult amplificată. Începem să percepem atunci reacţiile noastre emoţionale, dar şi pe ale celor din jur. Treptat, percepţiile noastre se intensifică atât de mult încât începem să percepem inclusiv emoţiile copacilor, florilor, norilor, ale întregii naturi.
Ni se pare că iubirea vine de pretutindeni, inclusiv de la oamenii pe care nu îi cunoaştem. Starea se transformă curând în extaz şi nu poate fi explicată prin cuvinte. Ceea ce noi numim iubire este ceva atât de generic încât nu poate fi explicat raţional. Iubirea u poate fi explicată prin cuvinte, la fel cum nu poate fi nici adevărul. Cele două stări nu pot fi decât experimentate. Singura modalitate de a cunoaşte iubirea constă în a o experimenta, în a avea curajul de a sări în marele ocean de iubire şi în a o percepe în totalitatea ei. Aceasta este singura modalitate, dar noi suntem programaţi să ne temem atât de tare încât nu mai vedem iubirea din jurul nostru. Căutăm iubirea în alţi oameni, deşi aceştia nu sunt capabili să se iubească nici măcar pe ei înşişi. Nu este de mirare că în locul ei nu găsim decât egoism şi dorinţa de a controla totul. Iubirea nu trebuie căutată. Ea este chiar aici, căci Dumnezeu este pretutindeni; forţa vieţii este pretutindeni. Noi, oamenii creăm o poveste a separării, după care începem să căutăm ceea ce credeam că nu avem. Căutăm perfecţiunea, iubirea, adevărul, dreptatea, şi nu ne dăm seama că toate acestea se află deja înlăuntrul nostru. Tot ce căutăm în afară se află deja în noi. Nu trebuie decât să ne deschidem ochii spirituali pentru a găsi ceea ce căutăm. Nu putem face nimic pentru a îmbunătăţi ceea ce suntem deja. Unicul lucru pe care îl mai putem face este să creăm o poveste frumoasă şi să ne bucurăm de o viaţă mai bună. Cum putem crea o poveste frumoasă? Fiind autentici. Dacă eroul principal este autentic, este uşor să-ţi scrii povestea cu iubire, cu bun-simţ, cu integritate. Viaţa este darul cel mai preţios pe care îl putem primi, iar arta de a trăi este arta supremă. Cum putem învăţa însă această artă? Simplu: maestrul se naşte prin practică. Nu este o chestiune de învăţare, ci pur şi simplu de acţiune, de practică. Practicaţi iubirea ca un artist şi continuaţi astfel până când tot ce faceţi devine o expresie a iubirii dumneavoastră.”
Cum puteţi şti când aţi atins măiestria în arta iubirii? Simplu: când povestea vieţii dumneavoastră devine un love-story continuu.
DON MIGUEL RUIZ & JANET MILLS
Sursa: Dincolo de Orizont

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu