Aveam 14 ani, sora mea cea mică avea 12, iar cea mare 16. Trăiam într-o căsuţă mică împreună cu mama noastră. Tata murise în urmă cu 5 ani, lăsând-o pe mama singură cu 7 copii. Iar noi am învăţat de mici ce trebuie să facem pentru a ne ajuta mama. În 1946 am mai rămas în casă eu şi cu surorile mele. Sora cea mai mare s-a măritat, iar ceilalţi 3 fraţi au plecat să-şi caute norocul în lume.
Intr-o zi, preotul bisericii noastre a anunţat că se face o chetă importantă. Enoriaşii au fost rugaţi să dea fiecare o sumă de bani, iar peste o luna o familie săracă urma să primească banii.
Când am ajuns acasă am început să facem socotelile. Am cumpărat cartofi să trăim cu ei o lună. Economiseam astfel 20 de dolari pentru a ajuta familia săracă. Apoi ne-am gândit să stingem lumina seara, nu mai ascultam nici la radio. Aşa că am economisit şi din factura la lumină. Sora mea cea mare a făcut menaj la mai multe familii, a spălat rufe, a curăţat grădina. Noi, cei mici, am făcut rame pentru fotografii. Le-am vândut cu 20 de dolari. Acea lună a fost cea mai bună din viaţa noastră. În fiecare zi număram banii să vedem câţi am adunat. Noaptea stăteam pe întuneric şi ne gândeam cu toţii ce bucuroasă va fi familia săracă atunci când va primi banii de la noi. Sunt 80 de enoriaşi în biserica noastră şi dacă ar da fiecare la fel ca noi, ar fi o sumă frumuşică. Mai ales că preotul ne reamintea în fiecare duminică să ajutăm familia săracă.
Cu o zi înainte de ziua chetei, am mers cu sora mea la băcănia şi am schimbat toţi banii. Am primit 3 bancnote de 20 de dolari şi o bancnotă de 10 dolari. În total 70 de dolari. Eram tare bucuroşi. Nu mai avuseserăm niciodată aşa de mulţi bani. În noaptea aceea am fost aşa de încântaţi că nimeni n-a putut să doarmă. Aveam 70 de dolari cu care să ajutăm o familie săracă. Abia aşteptam dimineaţa să mergem la biserică. Nu conta că nu ne-am luat haine noi. Am preferat să nu cheltuim banii, să ajutăm familia săracă. În duminica chetei ploua cu galeata. Umbrelă nu aveam, surorii mele i se găuriseră pantofii în talpă şi s-a udat şi la picioare. Dar nu conta. Am intrat în biserică mândri. I-am auzit pe ceilalţi copii spunând că avem aceleaşi haine vechi, dar nu i-am băgat în seamă.
La finalul slujbei, preotul a venit să strângă banii. Parcă mă văd pe mine, pe mama, pe surorile mele, cum stăteam mândri în al doilea rând. Mama a pus bancnota de 10 dolari, iar noi, copiii, pe cele de 20. Eram aşa de fericiţi că tot drumul spre casă am cântat. Mama avea şi o supriză pentru noi. Ne cumpărase ouă. Aveam ouă pe lângă cartofii din care mânacam deja de o lună.
Spre seară auzim zgomot de maşină. Era preotul. Mama i-a ieşit în întâmpinare şi după o vreme s-a întors în casă cu un plic. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat n-a scos nici un cuvânt. S-a aşezat la masă şi a desfăcut plicul. Înăuntru erau 3 bancnote de 20 de dolari, 1 bancnotă de 10 dolari şi 17 bancnote de 1 dolar. Mama a hotărât să pună banii înapoi în plic.
N-a scos niciunul niciun sunet. Pur şi simplu ne uitam cu toţii în podea. Noi nu ne-am simţit niciodată săraci. Deşi aveam numai două cuţite în casă, pentru noi era o bucurie să împarţi cuţitele, să le dăm de la unul la altul. E drept, nu aveam multe. Dar eram noi cei mai săraci din biserica noastră? Se pare că da. Din moment ce preotul ne-a adus nouă banii, înseamnă că eram săraci. Mă uitam la hainele noastre şi a început să-mi fie ruşine. Eram cei mai săraci oameni din biserica noastră. Mi-era foarte ruşine. Atât de ruşine că nici n-am vrut să merg la biserică săptămana următoare. Toată lumea ştia că noi suntem cei mai săraci. Mă gândeam şi la şcoală. Eram clasa a IX-a şi cel mai bun din şcoală. Iar şcoala avea 100 de copii. Mă întrebam dacă colegii mei vor afla că sunt sărac. Aşa că am vrut să renunţ şi la şcoală. Dar mama nu a vrut să audă aşa ceva. O saptămână am mers la şcoală şi am venit acasă. N-am vorbit aproape deloc.
Apoi, sâmbătă, mama ne-a întrebat ce să facem cu banii. Ce fac oamenii săraci când au bani? Nu ştia niciunul dintre noi răspunsul. Nici măcar nu ştiam că suntem săraci. Apoi, duminică, mama a insistat să mergem la biserică. Era aşa de frumos afară, dar noi eram foarte trişti.
În biserică, după slujbă, a vorbit un misionar. Ne-a povestit despre bisericile din Africa şi avea nevoie de 100 de dolari pentru a termina una. Preotul a întrebat: Oare ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe aceşti oameni? Ne-am uitat unul la altul şi am zâmbit pentru prima oară după o săptămână. Mama a scos plicul din geantă şi l-a pus în coş. Când s-au strâns banii, iar preotul i-a numărat ne-a anunţat că s-au strâns puţin peste 100 de dolari. Misionarul a fost încântat. “Aveţi oameni bogaţi în biserica asta atât de mică!”, a spus el. Şi atunci am realizat şi noi. Puţin peste 100 de dolari?! Iar noi dăduserăm 87 de dolari! Misionarul avea dreptate! Noi eram cea mai bogată familie din biserică. Din acea clipă nu m-am mai simţit niciodată sărac. M-am simţit întodeauna bogat pentru că îl am alături pe Dumnezeu.
Această poveste este inspirată din fapte reale şi ne dovedeşte o dată în plus că banii au valoarea pe care le-o dai. Bogăţia nu înseamnă neapărat să ai bani mulţi. Bogăţia înseamnă să te bucuri de ce ai şi să te bucuri când dăruieşti.
Sursa: sfatulparintilor.ro
Scopul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.
Duminica - a treia zi după Scripturi - femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.
Două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă.
În timp ce se cântă "Lumină lină", Patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă.
Punctul culminant al ritualul la care iau parte feţe bisericeşti de pretitundeni îl reprezintă momentul în care Patriarhul Ierusalimului intră în Capela Îngerului cu patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări neaprinse. El este închis în încăperea în care se află mormântul lui Iisus după ce aceasta este inspectată pentru a se asigura că nu există în interior nicio sursă de foc. Potrivit ritualului, Patriarhul înconjoară de trei ori mormântul şi îngenunchează în faţa dalei de marmură care îl acoperă. Apoi, el se roagă pentru pogorârea Sfintei Lumini folosind o rugăciune specială a cărei origini este necunoscută.
