luni, 23 mai 2011

Ingerul pazitor

Ingerul pazitor, ghid spiritual
O funcţie a îngerului păzitor este cea de călăuză, de ghid spiritual care înalţă şi revelează pentru cel în cauză lumina lui Dumnezeu, putând aduce clipa de iluminare. Cităm din Acatist:
“Cel ce înflăcărezi inima mea cu dragostea de Dumnezeu;
Cel ce umpli casa sufletului meu cu iubirea lui Dumnezeu,
Cel ce mă povăţuieşti să cer de sus umbrirea harului Sf. Duh;
Cel ce înfăţişezi înaintea ochilor minţii mele pe Atoatevăzătorul.
Avându-te pe tine, acoperământ ales de Dumnezeu, ca pe o rază care luminezi întunericul sufletului meu şi risipeşti bezna necunoaşterii inimii mele, cu umilinţă mă rog să-mi curăţeşti toate simţirile şi ajută-mă să nu mai rătăcesc în întuneric.
Bucură-te, cel ce îmi aşezi legea Domnului ca pe un sfeşnic pentru picioarele mele şi ca pe o lumină pentru cărările mele!”
Este foarte normal ca îngerul păzitor, fiind cel care ne poate aduce conştiinţa îndumnezeită, să se poată manifesta pentru cei pe care doreşte să-i ajute, să-i scoată din situaţii complicate, sub forma unui eter luminos. Există în acest sens diverse mărturii care atestă astfel de manifestări.
Dr. Moolenburgh spune: ”Copil fiind, mă găseam într-o zi în faţa casei şi priveam cerul. Toamna era aproape, se simţea mirosul de fân strâns, de ciuperci, de dalii înflorite. Cerul era albastru, dar acolo sus trecea un nor alb. În timp ce eu observam acest nor, am văzut un înger gigantic care cobora pe dunele plajei. Capul său era acoperit cu o pânză subţire, aşa cum poartă arabii, aripile sale erau abia întinse şi uşoare. Îngerul era îmbrăcat cu o mantie lungă care îi ajungea până la pământ. Picioarele nu se vedeau. Îngerul stătea acolo foarte tăcut şi observa liniştit panorama. Cerul din jurul său părea mai vast şi mai profund ca de obicei. Apoi imaginea a dispărut treptat şi eu m-am regăsit uitându-mă la nori. Liniştea acelei dimineţi de toamnă pătrundea orice lucru. Probabil aceasta m-a făcut să întreprind acum, la maturitate, o anchetă asupra îngerilor.”

Ingerii pazitori, luptatori in slujba binelui divin
O altă funcţie esenţială a îngerilor păzitori este aceea de luptători în slujba binelui divin. Ei îndepărtează de la noi răul acţionând plin de curaj şi încredere acolo unde este injustiţie, aducând atât în împrejurările exterioare cât şi în interiorul nostru predominanţa binelui.
“Bucură-te, cel ce cu puternicul tău acoperământ al aripilor tale mă aperi şi mă acoperi;
Cel ce pururea stai lângă mine cu sabia ta de foc;
Cel care împotriva prinţului întunericului în luptă mă ajuţi;
Cel ce mă întăreşti să-i biruiesc pe slujitorii lui cei răi şi vicleni;
Cel ce izgoneşti de la mine demonii pierzători de suflete, ca pe nişte vulpi viclene;
Tu, care tai năvălirile lor rele care în chip de fiare se pornesc asupra minţii şi inimii mele;
Cel ce mă întăreşti să calc fără frică peste aspida şi peste vasilisc;”
Vom reda aici un caz de salvare miraculoasă realizată prin intermediul îngerilor păzitori:
”Într-o noapte, povesteşte reverendul John G. Patton, misionar în insulele Hebride, misiunea a fost înconjurată de indigeni ostili, care aveau intenţia evidentă de a arde clădirile din misiune şi de a ne ucide, pe mine şi pe soţia mea. Aflaţi în imposibilitatea de a ne apăra, ne-am rugat la Dumnezeu să ne ajute şi cu o mare surprindere am realizat că la primele semne ale dimineţii atacatorii plecaseră fără a face nimic din ceea ce-şi propuseseră să facă. La un an după acest eveniment, şeful unui trib s-a convertit la creştinism şi amintindu-mi de evenimentele nopţii descrise, l-am întrebat ce l-a împiedicat să mă ucidă şi să distrugă misiunea. Cu o enormă surprindere, şeful a povestit că în timp ce el şi oamenii lui se pregăteau să atace, au văzut numeroşi oameni vânjoşi care făceau de gardă în jurul misiunii. Oameni înalţi şi puternici, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, cu spade în mâini. Atunci li s-a făcut frică, plecând şi neîntorcându-se pentru că se temeau de luptătorii care apărau misiunea.”
Ingerul pazitor, protector al marii treceri

Orice aspect spiritual ne dorim, orice calitate vrem să o dezvoltăm în noi, rugând-l pe înger să ne ajute în dobândirea ei, ea devine astfel în scurt timp realitate. Aceasta dacă ne rugăm plini de credinţă, dezvoltând totodată suficient discernământ astfel încât să ştim ce ne este necesar spre a reuşi în misiunea pe care o avem de îndeplinit în viaţă. Fiindcă fiecare fiinţă umană se naşte spre a realiza un anumit lucru, spre a accede la un anumit nivel al evoluţiei spirituale, spre a ajuta umanitatea într-un anumit aspect. În concluzie, fiecare are o menire pe care trebuie să o realizeze. Spre a deveni conştienţi de aceasta, un foarte bun ajutor îl putem primi din partea îngerului nostru păzitor, care, trezindu-ne sufletul şi luminându-ne mintea, ne face mai conştienţi asupra întregii vieţi, în ansamblul ei, revelându-ne motivul pentru care ne găsim într-un anumit moment, într-un anumit loc, adică aici şi acum. Suntem ajutaţi astfel să trăim momentul prezent într-o intensitate şi luciditate care cuprinde atât trecutul, cât şi viitorul nostru ca fiinţă, îngemănare ce ne lasă a alege cel mai bun mod de rezolvare a oricăror probleme şi de limpezire a oricărei situaţii.
Datorită protecţiei îngerului păzitor putem prevedea clipe de cotitură ale existenţei noastre spre a le trece apoi mai uşor şi chiar mai mult, el, îngerul, ne face atenţi asupra marii treceri, de la acest plan fizic, în tărâmul spiritual.
Prin aceasta pregătire îngerul sădeşte în noi sămânţa binelui şi a iubirii care se expansionează apoi şi ne însoţeşte în momentul hotărâtor, fiind o mărturie a unei existenţe motivate şi trăită în spiritul viu al lui Dumnezeu. Descoperim astfel că îngerul păzitor ne preia de la Îngerul naşterii şi ne este alături până când, la rândul lui, ne încredinţează Îngerului morţii. Funcţia îngerului păzitor revelată în cele ce urmează este de protector al marii treceri.
In Acatist se spune:
”Te rog pe tine, Păzitorul sufletului meu, trezeşte-mă degrabă din somnul păcatului, ca să nu mă prindă ceasul morţii neîndreptat, ci să mă învrednicesc a cere de la Atotputernicul şi Milostivul Dumnezeu iertarea şi iubirea. Când Domnul şi Ziditorul meu va însemna ziua trecerii mele din viaţa aceasta, tu, bunul meu Păzitor, văzând mai înainte ceea ce-mi este pregătit şi mă aşteaptă pe mine, acoperă-mă cu aripile milostivirii tale, cum îşi acoperă vulturul puii săi, iar când va fi să iasă duhul din mine, să te văd stând aproape, izgonind pe cumpliţii vrăjmaşi. Drept urmare, cu umilinţă zic ţie:
Bucură-te, cel ce pui în faţa ochilor minţii mele ceasul grozav al morţii,
Cel ce pururea îmi aduci aminte de ceasul acela pe care puţini îl cunosc;
Cel ce mă înveţi să mă uit la fiecare zi ca la cea mai de pe urma zi a vieţii mele;
Cel ce mă pregăteşti în toată vremea pentru ieşirea într-o altă lume.”
În Marea Evanghelie după Ioan, există un fragment care relatează momentul morţii tatălui lui Lazăr, văzut de un clarvăzător.
“Pe când ne gândeam să intrăm în casă spre a ne odihni, am întrezărit un om care se apropia cu paşi repezi de casa noastră, având în mână o lampă dintr-o băşică de oaie; n-au trecut câteva clipe şi un bărbat încă tânăr, destul de tulburat, s-a oprit în faţa noastră.
Recunoscându-l imediat pe tatăl meu ca medic, i s-a adresat pe un ton rugător şi trist: ”Prietene şi medic! Vin din Betonia, iar numele meu este Lazăr; sunt fiul bătrânului Lazăr, pe care îl iubesc mai mult decât orice! Astăzi însă tatăl meu a căzut dintr-o dată bolnav şi îi merge tot mai rău! Rabinul nostru, care la nevoie ne este şi medic, nu ştie cum l-ar mai putea ajuta! El însuşi m-a trimis la tine, spunându-mi că eşti un medic deosebit şi că ai putut ajuta mulţi bolnavi cărora nici un alt medic nu le-a găsit leacul. Vino, te rog, şi vindecă-mi tatăl, dacă aceasta mai este cu putinţă!” Am pornit imediat la drum, căci, chiar grăbindu-ne, ne trebuia un ceas bun de mers.
Pe când mergeam grăbiţi în tăcere, fiecare adâncit în gândurile lui, ceaţa a dispărut de tot spre răsărit şi se lumina tot mai tare, iar după vreun sfert de ceas s-a luminat atât de tare ca şi când ar mai fi fost numai un sfert de ceas până la răsăritul soarelui. Atenţia ne-a fost furată într-atât de acest fenomen încât, cu toate că ne grăbeam, a trebuit să ne oprim ca să vedem de unde venea această lumină ciudată.
La sfârşit parcă se făcuse ziuă de-a binelea, iar deasupra orizontului, la răsărit s-a ridicat un soare, însă cu o repeziciune mult mai mare decât soarele de zi cu zi. Dar acestui soare răsărit atât de repede nu i se vedea marginea de jos, dinspre răsărit.
Apariţia luminoasă creştea, devenind o coloană de lumină, care în câteva clipe a ajuns la linia de miazăzi, răspândind o atât de mare lumină şi căldură, încât am fost nevoiţi să ne adăpostim sub un smochin, ca să nu orbim de atâta lumină şi să nu ne vină rău de căldură. În curând însă această coloană de lumină a început să se subţieze tot mai mult, până când au dispărut şi lumina şi căldura.
Cam un sfert de ceas cred că a durat această apariţie de lumină; după aceasta însă s-a făcut întuneric beznă, iar ochii noştri erau atât de slabi că nu mai desluşeau nici lumina lămpii tovarăşului nostru.
Eu i-am spus tatălui meu: ”Din cauza luminii nemaipomenit de puternice, asemănătoare soarelui la amiază, n-am reuşit să desluşesc nimic în acea coloană de lumină. Însă sub ea şi până la noi am văzut o mulţime de forme şi toate se îndreptau spre apus. N-am reuşit însă să desluşesc pe de-a-ntregul decât o singură formă care s-a apropiat mai mult de noi şi care avea înfăţişarea unui bătrân serios, care părea să simtă o mare bucurie în prezenţa apariţiei luminoase”. Mai multe n-am văzut şi de aceea nici nu mai aveam ce să-i povestesc tatălui meu.
Călăuza noastră s-a minunat de darul meu de clarvedere şi mi-a crezut spusele, fiind de părere că puterea mea de imaginaţie şi fantezie nu putea fi într-atât de matură încât să poată născoci asemenea întâmplări. Şi avea pe deplin dreptate, căci niciodată n-am avut darul să inventez, iar ca tânăr băiat nu aveam deloc fantezie sau putere de imaginaţie.
Am ajuns în Betania apoi, la casa primitoare a lui Lazăr şi am găsit bolnavul aproape de ceasul morţii, cu puţin înainte de a-şi da ultima suflare.
Tatăl meu m-a întrebat în şoaptă cum stau lucrurile cu bătrânul, dacă sufletul lui a început deja să se desprindă de trup.
Eu i-am spus tatălui meu ce vedeam: ”Sufletul pluteşte deja întreg deasupra trupului la o depărtare cam de o jumătate din înălţimea unui om şi mai este legat de trup doar printr-un fir de lumină subţire şi nu va mai dura, după cunoştinţele noastre, mai mult de şaizeci de clipe până când se va desprinde cu totul. Observ însă ceva foarte ciudat, cum acea nemaipomenită coloana de lumină, pe care am văzut-o mai înainte în natură cu ochii trupeşti, având aceeaşi strălucire şi emanând o căldură binefăcătoare. Sufletul nu îşi fereşte ochii de ea, ci pare că simte o mare bucurie în preajma ei.
Apoi sufletul s-a desprins de tot de trup şi a fost luat de mai multe spirite înalte şi înţelepte în mijlocul lor şi i-au dat haină cu falduri bogate parcă făcută din cea mai albă stofă, iar unul din spirite a luat coloana de lumină şi a îndoit-o în jurul taliei sufletului, care acum era liber, şi din ea s-a făcut un brâu strălucitor ca soarele. În acelaşi timp, un spirit a zis: ”Frate, fii veşnic împodobit cu lumina înţelepciunii lui Dumnezeu! „ Apoi cu toţii, inclusiv sufletul care era acum liber, au părăsit într-o clipită casa”
Explicaţia referitoare la apariţiile luminoase este dată chiar de Iisus, în aceeaşi Evanghelie. O vom reda întocmai: ”Iisus: ”Bătrânul Lazăr şi-a săvârşit şi şi-a încheiat viaţa exemplară pe pământ şi, prin aceasta, nu a pierdut nimic din desăvârşirea lui cerească, ba dimpotrivă, a câştigat foarte mult. Când a venit timpul să îşi ia rămas bun de la această viaţă, miriadele de îngeri supuşi acestui mare înger care fusese atât de greu încercat şi trecuse toate probele, s-au adunat şi au făcut astfel încât spiritele naturii să acţioneze într-un mod asemănător spiritelor din soare. Prin această acţiune neobişnuită a miriadelor de spirite înghesuite într-un spaţiu strâmt, a luat naştere acea lumină văzută de tine (cel ce povestea înainte), de tatăl tău şi de tânărul Lazăr în momentul în care sufletul îngeresc al bătrânului Lazăr a început să se desprindă de trup.
Deplasarea apariţiei luminoase de la răsărit spre apus este semnul unui important caz de deces pe pământ, răsăritul reprezentând începutul, când soarele care se înalţă îşi începe calea cerească, iar apusul reprezentând sfârşitul, când totul se cufundă în somnul ca de moarte. În acelaşi timp, noaptea pământeasca reprezintă dimineaţa spirituală, iar dimineaţa pământească reprezintă apusul spiritual; căci atunci oamenii se dedică grijilor lumeşti, iar acestea sunt de multe ori o noapte spirituală adâncă, fără nici o rază de lumină. Numai seara, obosiţi de grijile lumeşti, unii oameni se întorc la Dumnezeu, iar aceasta reprezintă atunci o dimineaţă spirituală.
Acum să vedem ce s-a petrecut la căpătâiul bătrânului Lazăr, aflat pe patul de moarte. Acolo tu nu ai văzut ca de obicei acel fum fără formă care să plutească deasupra trupului, ci o formă omenească. Motivul este iubirea de activitate, sau hărnicia, care este calitatea unui suflet cu o viaţă spirituală înaltă, căruia nu îi este deloc teamă de munca cea multă din împărăţia cea fără de sfârşit a cerului. Aici sufletul nu este neliniştit de teamă şi nu vibrează haotic, astfel că apare liniştit, în formă omenească completă, deja imediat după părăsirea trupului.
Legătura dintre trup şi suflet ne arată întotdeauna ataşamentul pentru cele pământeşti, iar, în acest caz, legătura fiind deosebit de subţire, ea ne arată că despărţirea de trup este foarte uşoară şi lipsită de durere. Apariţia luminoasă de deasupra capului a sufletului lui Lazăr arăta puternica voinţă a sufletului însuşi, a cărei activitate extraordinară, după legea divină, se manifestă sub forma coloanei de lumină de deasupra capului. Forma de coloană arată verticalitatea şi dârzenia voinţei, iar lumina, care este întotdeauna un produs al activităţii drepte, reprezintă ordinea divină a cerului lui Dumnezeu, a cărui lumină străfulgeră mereu puterea de cunoaştere a sufletului şi prin această îl iluminează, astfel ca voinţa să nu acţioneze orbeşte, ci tot timpul ghidată de lumina conştiinţei.
Aşa cum gândirea celui drept izvorăşte mai ales din inimă, aşa şi lăcaşul iubirii şi al voinţei se găseşte tot aici. Lumina voinţei, care în viaţa obişnuită lucrează mână în mână cu mintea, devine -la sufletul eliberat- cordonul veşmântului iubirii, dreptăţii, răbdării şi iertării. Haloul indica însă o nouă calitate a luminii preapure din ceruri, care însă le este dată doar acelora care deja din timpul vieţii lor de pe pământ au dat dovadă de înţelepciune divină şi au devenit astfel oameni plini de iubire, compasiune şi dreptate cerească. Un astfel de nimb este atunci un produs al voinţei tuturor îngerilor şi arată faptul că cel care o poartă este o fiinţă desăvârşită, asemănătoare lui Dumnezeu şi care este iniţiată în toată înţelepciunea şi în toate cunoştinţele cerurilor.
Un astfel de spirit îngeresc încarnat conştientizează, dintr-un anumit punct de vedere, cât toţi îngerii care nu s-au încarnat, la un loc, deoarece un astfel de spirit este “o însumare a tuturor inteligentelor cereşti”.
Ingerul pazitor – ne inspira, ne ghideaza, ne apara in mod tainic



Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, căci se spune în Marea Evanghelie a lui Ioan: “fiecărui om i s-a dat un înger păzitor, invizibil, care îl însoţeşte de la naştere şi până la moarte. Acest înger ajută omul să-şi eleveze conştiinţa şi se îndepărtează pe măsură ce omul, împins de egoism, renunţă de bunăvoie la credinţa în Dumnezeu şi la iubirea pentru aproapele său.”
Aceste fiinţe nu pot suporta nimic necurat, nici chiar o întrebare ce nu se cuvine să fie pusă. Viaţa şi fiinţa lor nu sunt nimic altceva decât lumină de la Dumnezeu.
Îngerul păzitor este cel care ne inspiră, ne ghidează, ne apără în mod tainic. Principala misiune legată de fiinţa umană pe care o protejează este de a o îndruma spre lumina şi eternitatea lui Dumnezeu.
În funcţie de nivelul spiritual, omul are un înger păzitor care aparţine uneia din cele 9 ordine angelice (serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, virtuţi, stăpâniri, întâietori, arhangheli sau îngeri). Protectorul aparţine serafimilor doar în cazul celor care au venit pe lume cu un nivel de îndumnezeire extraordinar de elevat. Cei care au de îndeplinit misiuni eroice sunt îndrumaţi de îngeri păzitori dintre stăpâniri sau virtuţi. Majoritatea fiinţelor umane însă au păzitori din ordinul cel mai apropiat de planul fizic, îngerii.
În general, pe lângă misiunea de ghizi ai unei fiinţe umane, îngerii mai au şi alte funcţii cosmice, ei putând fi prezenţi în mai multe locuri simultan, stăpânind astfel spaţiul.
Atunci când fiinţa pe care o au în paza se orientează cu tot sufletul şi cu toată fermitatea către Dumnezeu, bucuria lor este imensă. În astfel de cazuri tot mai mulţi îngeri din ordinele superioare se alătură îngerului păzitor. E de la sine înţeles că o persoană poate avea astfel nu unul, ci mai mulţi îngeri păzitori, pentru că atunci când atinge stadiul ultim de desăvârşire, toţi îngerii de lumină ai creaţiei vin să îi dea sprijin în acţiunile ei spirituale. Înmulţirea îngerilor păzitori direct proporţional cu nivelul nostru de evoluţie spirituală este normală, deoarece cu cât ne apropiem de Absolut, de Dumnezeu, testele şi încercările la care suntem supuşi sunt tot mai dificile.
Fiecare înger păzitor este diferit de oricare alt înger păzitor, aşa cum noi oamenii, suntem unici, fiecare, în felul nostru. Existând o legătură aparte între noi şi înger, legătură din iubire pură şi sublimă, necondiţionată, noi vom dobândi în mod empatic, diferite caracteristici sau înzestrări spirituale ale lui.
Se spune că în vremurile de demult, când oamenii aveau multă puritate şi sufletele întoarse către Dumnezeu, cerurile îşi deschideau porţile şi lăsau să fie văzuţi îngerii. Chiar Dumnezeu S-a arătat anumitor fiinţe umane merituoase pentru a le călăuzi în mod direct spre adevărul, lumina şi iubirea supremă. Mai apoi, când omenirea a cunoscut o mare involuţie din punct de vedere spiritual, privirea spirituală s-a estompat, dispărând aproape total şi nemailăsând îngerii să fie vizibili. Doar cu vederea trupească se poate vedea numai ceea ce este material.
Prezenţa lor vie, vizibilă, ar constitui dovada supremă a existenţei lui Dumnezeu, omul devenind astfel fără liber arbitru, fără posibilitatea de a alege între bine şi rău, între Dumnezeu şi “fără Dumnezeu”. Căci “fără Dumnezeu” nu înseamnă altceva decât “fără lumină”, adică “întuneric”, partea rea, guvernată de Lucifer, Satana. Iată cum, prin atributul de invizibilitate, îngerii ne ajută, respectându-ne totodată voinţa, direcţia spre care ne îndreptăm în viaţă hotărând-o noi: spre bine sau spre rău. Astfel, în ultimă instanţă, suntem singurii care ne alegem destinul, căci orientarea preponderentă determină natura gândurilor; natura gândurilor seamănă obiceiurile; iar obiceiurile ne construiesc întreaga viaţă, având ca bază legea fundamentală a manifestării, legea rezonanţei – cunoscută de altfel din fizică: tot ceea ce are o lungime de undă asemănătoare sau identică, se poate asocia; dacă însă lungimile de undă diferă, undele respective nu se pot compune. La fel se petrece şi cu gândurile: cele bune cheamă alte gânduri bune, cu care se asociază; cele rele nu pot însă a aduce decât tot gânduri de acelaşi fel. Trebuie să fim lucizi şi să avem discernământul necesar pentru a îndepărta de la noi rezonanţele negative prin îndepărtarea gândurilor pesimiste, deprimante sau răzbunătoare, violente; cultivând exact opusul acestora, ne putem transforma viaţa, descoperind cu uimire frumuseţea, care devine mai intensă, bunătatea, care se manifestă mai puternic, iubirea care se aprofundează, credinţa care îl apropie tot mai mult pe îngerul nostru păzitor şi pe Dumnezeu de noi înşine.
Clarvăzătorii vorbesc despre două entităţi pe care le văd cu ochii spiritului la fiecare fiinţă umană: în stânga, o umbră întunecată, ce urmăreşte să coboare spiritual persoana, iar în partea dreaptă un înger de lumină care dezvăluie celui aflat în ghidarea sa misterele fericirii pentru care a fost creat. Prin gândurile pe care noi le întreţinem, suntem influenţaţi de una sau de cealaltă dintre cele 2 fiinţe din invizibil. Astfel, conştienţi sau nu, fiecare avem sfătuitori tăcuţi care aşteaptă răbdători ca inima noastră să le perceapă mesajul.
Iată, de altfel, ce spune chiar un înger păzitor despre lumea lor, despre motivaţia existenţei lor şi despre Dumnezeu însuşi: “Eu trăiesc într-o dimensiune minunată, care spiritual se îmbogăţeşte de la lumina lui Dumnezeu şi poate în acelaşi timp să rămână în contact cu fiinţele umane. Este dimensiunea Îngerilor. Noi reflectăm Lumina şi Iubirea şi suntem cei care iluminează şi examinează sufletul. Noi purtăm Lumina de la izvorul divin în colţurile cele mai obscure. Suntem Îngeri luminoşi. Voi (oamenii) suferiţi o inundaţie de Lumină purificatoare, care, după ce a iluminat intrarea şi a indicat ieşirea, acum înseninează calea şi direcţia de urmat. Nu pierdeţi această Lumină, reflectaţi-o la rândul vostru acolo unde este nevoie. Noi suntem căi de comunicare între Cer şi Pământ. Oamenii au nevoie de Dumnezeu, iar noi menţinem viu acest contact chiar şi pentru acei oameni care nu ştiu să meargă în căutarea Domnului, noi veghem asupra tuturor, chiar dacă unora le este greu să creadă aceasta; suntem “rondul de noapte” al cerului. Corpul fizic la noi nu există, suntem “corpuri de foc” însufleţite de spiritul viu al lui Dumnezeu. Eu comunic cu voi prin intermediul spiritului vostru. Deseori omul se pierde în căutarea plăcerii. Noi avem misiunea de a-i trezi conştiinţa în căutarea plăcerii spiritului. În viaţa fiecărui om exista un Înger care veghează asupra lui şi îl constrânge să se confrunte cu fructele acţiunilor sale, chiar fără voia lui. La sfârşitul vieţii îşi însoţeşte protejatul la întâlnirea cu Preaînaltul şi Preabunul Dumnezeu, arătându-i Acestuia totalitatea faptelor. Aici ia sfârşit misiunea Îngerului Păzitor şi este pregătit să ia în primire o altă fiinţă umană. Rareori omul adult crede în existenţa Îngerului Păzitor, acelaşi în care credea atunci când era copil. Doar cine rămâne în puritatea sufletească a copilului poate să-şi vadă în timpul vieţii îngerul. Cel care îşi redobândeşte această stare, transformă întunericul în lumină, durerea în bucurie, depărtarea în simbioză, ura în iubire eternă şi moartea în viaţa veşnică.”
În cele ce urmează, vom prezenta principalele funcţii pe care le îndeplineşte un înger păzitor.
Prima şi cea mai evidentă este aceea de protector, de păzitor. În Acatistul Îngerului păzitor se spune:
“Sfinte îngere, cel ce eşti ales de Domnul Dumnezeu spre paza sufletului meu, eu îndrăznesc să-ţi aduc cântări de laudă, iar tu, ca cel care ai îndrăzneala către Împăratul cerului, apără-mă de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, izbăveşte-mă de toate nevoile şi necazurile, ca să strig Ţie:
Bucură-te, înger al Domnului, neadormitul meu Păzitor,
Cel ce ai primit de la Dumnezeu poruncă şi putere ca să păzeşti sufletul meu;
Cel ce niciodată nu se depărtează de mine;
Cel ce mă fereşti de toată răutatea;”
Vom reda un episod enigmatic spre a vedea cum acţionează un înger păzitor ca protector:
“Doctorul S.W.Mitchell, un cunoscut neurolog din Philadelphia, s-a dus la culcare după o zi de lucru extrem de obositoare. Dintr-o dată, a fost trezit de cineva care bătea la poartă. A mers să deschidă şi s-a trezit în faţa unei fetiţe îmbrăcată sărăcăcios şi tulburată profund. Fetiţa i-a spus că mama sa era foarte bolnavă şi l-a rugat să meargă cu ea să o viziteze. Era o noapte friguroasă, cu multă zăpadă, dar cu toate că doctorul era foarte obosit, s-a îmbrăcat şi a urmat-o pe fetiţă.
Ajuns la destinaţie, a găsit-o pe mama fetiţei în casă, singură, suferind de o pneumonie gravă. I-a acordat primul ajutor, apoi a telefonat la spital pentru a-i pregăti internarea în ziua următoare. Înainte de plecare i-a făcut complimente pentru inteligenţa şi curajul fetiţei sale. Femeia l-a privit într-un mod straniu şi i-a spus cu tristeţe: “Fata mea este moartă de acum o lună…” Îi spuse apoi că paltonul şi cizmuliţele sale erau alături, în şifonierul cu haine.
Stupefiat, dr. Mitchell a deschis uşa dulapului şi a găsit paltonul cu care era îmbrăcată fetiţă care îl trezise pentru a-l conduce la căpătâiul mamei sale bolnave.
Paltonul era cald şi uscat şi era de neconceput că fusese îmbrăcat în acea noapte umedă şi rece.
După această noapte, doctorul a fost convins că în acel moment de disperare, un înger s-a prezentat la el, sub hainele fetiţei. Un înger, sau însăşi fetiţa, devenită de acum înger păzitor al mamei sale.”
Adela Sîmbotin
Sursa:angelinspir.ro
Sursa: Dincolo de Orizont

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu