autor: Marius Comper
Fenomenul încălzirii globale, intens studiat în ultimii ani, continuă să fie privit de o bună parte a publicului cu scepticism, în ciuda faptului că o majoritate covârşitoare a oamenilor de ştiinţă consideră că fenomenul există, iar consecinţele sale vor fi devastatoare.
Rapoartele întocmite de Comitetul Interguvernamental privind Schimbarea Climei (IPCC), cea mai importantă organizaţie dedicată studierii schimbărilor climatice produse de om şi informării publicului, prezintă o imagine sumbră asupra viitorului.
Temperatura apei din oceane creşte odată cu cea a aerului la nivel global. Pe măsură ce apa oceanelor se încălzeşte, nivelul apei creşte. Conform IPCC, nivelul apei la nivel mondial a crescut cu 3,1 milimetri în fiecare an între 1993 şi 2003, ritmul de creştere fiind mult mai rapid decât cel înregistrat între 1961 şi 2003, de 1,8 mm pe an.
Factorul responsabil pentru 50% din creşterea nivelului oceanelor este încălzirea apei, care determină creşterea sa în volum. Topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare este răspunzătoare în proporţie de 25%.
În total, în ultima sută de ani, nivelul oceanului planetar s-a ridicat cu 20 de centimetri, iar până în anul 2100 se estimează că acesta ar putea creşte cu 1-2 metri peste nivelul actual, sau chiar mai mult în cazul în care topirea calotei glaciare din Groenlanda continuă să se accelereze.
Acest lucru va avea un efect devastator atât asupra oraşelor aflate în apropiere de coaste, precum Miami, New York, New Orleans, Mumbai, Osaka sau Amsterdam, cât şi asupra zonelor joase, precum delta Nigerului, a Gangelui sau a Mekongului. Pe lângă acestea, însă, există ţări ce riscă să dispară cu totul. State precum Kiribati, Tuvalu, Insulele Marshall sau Insulele Maldive vor fi, pur şi simplu, şterse de pe hartă.
Cum dispare o naţiune
Statele aflate în cel mai mare pericol sunt Insulele Marshall, Kiribati şi Tuvalu în Oceanul Pacific şi Insulele Maldive şi Seychelles, aflate în Oceanul Indian.
Locuitorii şi conducătorii acestor state recunosc că existenţa lor pe teritoriul actual urmează să se încheie în următorul secol, ca urmare a creşterii nivelului oceanului planetar. Toate aceste ţări se află cu puţin peste nivelul mării. Dintre cele 1.200 de insule ale Maldivelor, dintre care 200 sunt locuite, 80% se află la mai puţin de un metru peste nivelul mării.
Cu mulţi ani înainte ca o insulă să se scufunde, aceasta va deveni nelocuibilă pe măsură ce valurile pătrund din ce în ce mai sus, distrugând recoltele pe care se bazează locuitorii, iar resursele de apă potabilă sunt atinse de apa oceanului.
Aceste efecte se fac deja simţite în Kiribati. O ţară cu 100.000 de locuitori, aceasta se întinde pe 32 de atoli şi o insulă, răspândite pe o suprafaţă a Oceanului Pacific de două ori mai mare decât cea a statului american Alaska.
Cel mai înalt punct al principalei insule a ţării, South Tarawa, este la 3 metri deasupra nivelului mării. Cei peste 40.000 de locuitori ai acesteia au început deja să observe schimbări care prefaţează un viitor sumbru: sezonul umed durează din ce în ce mai puţin, apa de băut devine din ce în ce mai sărată, iar nivelul oceanului creşte în mod vizibil. Mareele pătrund tot mai mult pe ţărm, distrugând recoltele, iar pe alte insule ale ţării numeroase sate de pe coastă au fost acoperite deja de apă.
Recunoscând că situaţia este ireversibilă, preşedintele republicii Kiribati, Anote Tong, a dezvoltat o strategie de emigrare. Mai exact, "emigrare cu demnitate", explică el. "Adică nu le spunem oamenilor să-şi facă bagajele, îi transportăm în Australia şi le zicem «Gata, aţi ajuns»", afirmă acesta, adăugând că strategia implică mai mulţi stimuli care să-i încurajeze pe oameni să se mute gradual, pentru a avea timp să se adapteze la noua ţară şi să construiască o comunitate Kiribati.
"Nu este plăcut să plănuieşti moartea ţării tale. Nimeni nu-şi doreşte să facă asta. Cine vrea să-şi piardă identitatea naţională? Nimeni. Dar îmi poate oferi altcineva o alternativă, ţinând cont de creşterea nivelului oceanului? Nu", conchide preşedintele ţării.
Te mai poţi numi «ţară» dacă nu ai teritoriu?
Pe lângă problema relocării tuturor cetăţenilor, dispariţia insulelor ce formează astăzi ţările puse în pericol de încălzirea globală ridică o nouă întrebare: poţi exista ca stat dacă nu ai teritoriu?
Conform definiţiilor actuale, un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu clar delimitat şi capacitatea de a avea relaţii cu alte state. Recent, experţii în drept au început să dezbată ceea ce se va întâmpla cu aceste ţări şi drepturile care decurg din deţinerea unui teritoriu odată ce acesta dispare.
Unii experţi susţin că oficialii acestor ţări ar putea construi insule artificiale în dreptul vechiului teritoriu, locuite de un număr de persoane, pentru a-şi păstra drepturile asupra apelor teritoriale, însă această variantă nu pare plauzibilă. Alţii susţin că statele în pericol de dispariţie ar putea opta pentru unirea cu alte ţări, care să primească populaţia afectată, în schimbul acestui lucru primind drepturile teritoriale ale statului dispărut. Criticii spun că această variantă ar conduce la pierderea valorilor culturale ale acestor ţări, pe lângă abandonarea controlului asupra depozitelor minerale ce se găsesc în apele lor teritoriale.
O altă variantă pe care au propus-o mai mulţi specialişti în drept internaţional este recunoaşterea acestor ţări drept state de-teritorializate. Acestea ar fi reprezentate de o entitate guvernamentală care ar sprijini cetăţenii ţării în contactele cu statul sau statele gazdă, cât şi cu celelalte ţări. De asemenea, acest "guvern în exil" ar păstra controlul asupra resurselor din fostul teritoriu în folosul cetăţenilor, permiţând astfel populaţiei aflate în exil să nu mai depindă financiar exclusiv de bunăvoinţa statelor gazdă.
Chiar dacă recunoaşterea noului concept de stat de-teritorializat ar implica schimbări în dreptul internaţional, în care teritoriul şi populaţia permanentă sunt elemente cheie ale statului, susţinătorii acestuia spun că există mai multe cazuri precedente. Sfântul Scaun, ce reprezintă Biserica Catolică în relaţiile cu statele, a continuat să fie recunoscut drept suveran deşi timp de câteva decenii după unificarea Italiei acesta nu a mai avut teritoriu. Abia în 1929, când premierul italian Mussolini a semnat tratatul de la Lateran cu reprezentanţii Bisericii Catolice, Vaticanul a fost stabilit drept stat independent şi teritoriu oficial al Sfântului Scaun.
De asemenea, Ordinul Sfântului Ioan (cunoscut şi sub numele Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) este recunoscut ca actor suveran pe scena internaţională (inclusiv de către România), deşi nu mai are teritoriu din 1798.
Dacă mai multe ţări s-au arătat deschise schimbării legislaţiei internaţionale pentru a reflecta realitatea provocată de schimbările climatice, problema principală rămâne cea a migraţiei. Sute de mii de oameni aflate acum pe insulele ce urmează să devină nelocuibile vor trebui să-şi găsească o casă nouă, lucru ce va implica o schimbare radicală în viaţa acestora. Deşi nu există încă tratate la nivel înalt privind exodul în masă, mutările deja au început. Astfel, mii de cetăţeni din Insulele Marshall s-au mutat în SUA, fiind acceptaţi în statul Arkansas, iar Australia şi Noua Zeelandă primesc în mod regulat imigranţi din insulele aflate în Oceanul Pacific.
Lecţia unei tragedii
Marcus Stephen, preşedintele Republicii Nauru (cea mai mică ţară insulară din lume), a scris recent un editorial în celebrul ziar american New York Times pe tema problemelor pe care le întâmpină naţiunea sa şi celelalte state aflate într-o situaţie similară.
"Vă iert dacă nu aţi auzit de ţara mea. Întinzându-se pe doar 21 de kilometri pătraţi, o treime din suprafaţa Manhattanului, şi situată în sudul Oceanului Pacific, Nauru apare ca un ac de bold pe majoritatea hărţilor - asta dacă nu lipseşte cu totul, acoperită de un covor albastru", îşi începe acesta pledoaria. "Cu toate acestea, suntem o naţiune suverană, cu o limbă şi obiceiuri proprii şi cu o istorie ce se întinde pe 3.000 de ani. Merită să căutaţi numele «Nauru» pe internet, vă asigur, pentru că nu veţi descoperi doar o ţară fascinantă, asupra căreia puţini îşi apleacă atenţia, ci şi o poveste plină de pilde asupra vieţii într-un loc cu limitări ecologice stricte", adaugă el.
Acesta povesteşte cum exploatarea neîncetată a resurselor de fosfaţi a dus la eradicarea pădurii tropicale ce acoperea cândva insula, provocând distrugeri fără precedent şi lăsând doar coasta insulei locuibilă.
"Nu vă cer simpatia", a continuat el, "ci vreau doar să vă avertizez asupra a ceea ce se poate petrece atunci când o ţară rămâne fără opţiuni. Lumea întreagă se menţine pe acelaşi drum, arzând continuu cărbune şi petrol, schimbând clima planetei, topind calotele glaciare, făcând oceanele mai acide şi aducând mai aproape ziua în care nimeni nu va mai putea să se aştepte la apă curată, sol fertil sau hrană abundentă".
"Schimbările climatice ameninţă existenţa a nenumărate ţări din Pacific, unde se aşteaptă ca nivelul oceanului să se ridice cu cel puţin un metru până la finalul secolului. Coasta ţării mele este supusă deja unui proces continuu de eroziune, iar comunităţi din Papua Noua Guinee şi din Insulele Solomon au fost forţate să-şi abandoneze casele pentru a scăpa de mareele-record", a adăugat el. "Întâmplări similare au loc pe fiecare continent, unde se întâmplă din ce în ce mai des secete, inundanţii, valuri de căldură, evenimente ce vor deveni şi mai frecvente şi mai intense pe măsură ce clima se schimbă", explică Stephen.
"Aşadar, vă iert dacă nu aţi auzit de Nauru - însă nu vă veţi ierta voi înşivă dacă veţi ignora povestea noastră", a conchis acesta.
Temperatura apei din oceane creşte odată cu cea a aerului la nivel global. Pe măsură ce apa oceanelor se încălzeşte, nivelul apei creşte. Conform IPCC, nivelul apei la nivel mondial a crescut cu 3,1 milimetri în fiecare an între 1993 şi 2003, ritmul de creştere fiind mult mai rapid decât cel înregistrat între 1961 şi 2003, de 1,8 mm pe an.
Factorul responsabil pentru 50% din creşterea nivelului oceanelor este încălzirea apei, care determină creşterea sa în volum. Topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare este răspunzătoare în proporţie de 25%.
În total, în ultima sută de ani, nivelul oceanului planetar s-a ridicat cu 20 de centimetri, iar până în anul 2100 se estimează că acesta ar putea creşte cu 1-2 metri peste nivelul actual, sau chiar mai mult în cazul în care topirea calotei glaciare din Groenlanda continuă să se accelereze.
Acest lucru va avea un efect devastator atât asupra oraşelor aflate în apropiere de coaste, precum Miami, New York, New Orleans, Mumbai, Osaka sau Amsterdam, cât şi asupra zonelor joase, precum delta Nigerului, a Gangelui sau a Mekongului. Pe lângă acestea, însă, există ţări ce riscă să dispară cu totul. State precum Kiribati, Tuvalu, Insulele Marshall sau Insulele Maldive vor fi, pur şi simplu, şterse de pe hartă.
Cum dispare o naţiune
Statele aflate în cel mai mare pericol sunt Insulele Marshall, Kiribati şi Tuvalu în Oceanul Pacific şi Insulele Maldive şi Seychelles, aflate în Oceanul Indian.
Locuitorii şi conducătorii acestor state recunosc că existenţa lor pe teritoriul actual urmează să se încheie în următorul secol, ca urmare a creşterii nivelului oceanului planetar. Toate aceste ţări se află cu puţin peste nivelul mării. Dintre cele 1.200 de insule ale Maldivelor, dintre care 200 sunt locuite, 80% se află la mai puţin de un metru peste nivelul mării.
Cu mulţi ani înainte ca o insulă să se scufunde, aceasta va deveni nelocuibilă pe măsură ce valurile pătrund din ce în ce mai sus, distrugând recoltele pe care se bazează locuitorii, iar resursele de apă potabilă sunt atinse de apa oceanului.
Aceste efecte se fac deja simţite în Kiribati. O ţară cu 100.000 de locuitori, aceasta se întinde pe 32 de atoli şi o insulă, răspândite pe o suprafaţă a Oceanului Pacific de două ori mai mare decât cea a statului american Alaska.
Cel mai înalt punct al principalei insule a ţării, South Tarawa, este la 3 metri deasupra nivelului mării. Cei peste 40.000 de locuitori ai acesteia au început deja să observe schimbări care prefaţează un viitor sumbru: sezonul umed durează din ce în ce mai puţin, apa de băut devine din ce în ce mai sărată, iar nivelul oceanului creşte în mod vizibil. Mareele pătrund tot mai mult pe ţărm, distrugând recoltele, iar pe alte insule ale ţării numeroase sate de pe coastă au fost acoperite deja de apă.
Recunoscând că situaţia este ireversibilă, preşedintele republicii Kiribati, Anote Tong, a dezvoltat o strategie de emigrare. Mai exact, "emigrare cu demnitate", explică el. "Adică nu le spunem oamenilor să-şi facă bagajele, îi transportăm în Australia şi le zicem «Gata, aţi ajuns»", afirmă acesta, adăugând că strategia implică mai mulţi stimuli care să-i încurajeze pe oameni să se mute gradual, pentru a avea timp să se adapteze la noua ţară şi să construiască o comunitate Kiribati.
"Nu este plăcut să plănuieşti moartea ţării tale. Nimeni nu-şi doreşte să facă asta. Cine vrea să-şi piardă identitatea naţională? Nimeni. Dar îmi poate oferi altcineva o alternativă, ţinând cont de creşterea nivelului oceanului? Nu", conchide preşedintele ţării.
Te mai poţi numi «ţară» dacă nu ai teritoriu?
Pe lângă problema relocării tuturor cetăţenilor, dispariţia insulelor ce formează astăzi ţările puse în pericol de încălzirea globală ridică o nouă întrebare: poţi exista ca stat dacă nu ai teritoriu?
Conform definiţiilor actuale, un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu clar delimitat şi capacitatea de a avea relaţii cu alte state. Recent, experţii în drept au început să dezbată ceea ce se va întâmpla cu aceste ţări şi drepturile care decurg din deţinerea unui teritoriu odată ce acesta dispare.
Unii experţi susţin că oficialii acestor ţări ar putea construi insule artificiale în dreptul vechiului teritoriu, locuite de un număr de persoane, pentru a-şi păstra drepturile asupra apelor teritoriale, însă această variantă nu pare plauzibilă. Alţii susţin că statele în pericol de dispariţie ar putea opta pentru unirea cu alte ţări, care să primească populaţia afectată, în schimbul acestui lucru primind drepturile teritoriale ale statului dispărut. Criticii spun că această variantă ar conduce la pierderea valorilor culturale ale acestor ţări, pe lângă abandonarea controlului asupra depozitelor minerale ce se găsesc în apele lor teritoriale.
O altă variantă pe care au propus-o mai mulţi specialişti în drept internaţional este recunoaşterea acestor ţări drept state de-teritorializate. Acestea ar fi reprezentate de o entitate guvernamentală care ar sprijini cetăţenii ţării în contactele cu statul sau statele gazdă, cât şi cu celelalte ţări. De asemenea, acest "guvern în exil" ar păstra controlul asupra resurselor din fostul teritoriu în folosul cetăţenilor, permiţând astfel populaţiei aflate în exil să nu mai depindă financiar exclusiv de bunăvoinţa statelor gazdă.
Chiar dacă recunoaşterea noului concept de stat de-teritorializat ar implica schimbări în dreptul internaţional, în care teritoriul şi populaţia permanentă sunt elemente cheie ale statului, susţinătorii acestuia spun că există mai multe cazuri precedente. Sfântul Scaun, ce reprezintă Biserica Catolică în relaţiile cu statele, a continuat să fie recunoscut drept suveran deşi timp de câteva decenii după unificarea Italiei acesta nu a mai avut teritoriu. Abia în 1929, când premierul italian Mussolini a semnat tratatul de la Lateran cu reprezentanţii Bisericii Catolice, Vaticanul a fost stabilit drept stat independent şi teritoriu oficial al Sfântului Scaun.
De asemenea, Ordinul Sfântului Ioan (cunoscut şi sub numele Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) este recunoscut ca actor suveran pe scena internaţională (inclusiv de către România), deşi nu mai are teritoriu din 1798.
Dacă mai multe ţări s-au arătat deschise schimbării legislaţiei internaţionale pentru a reflecta realitatea provocată de schimbările climatice, problema principală rămâne cea a migraţiei. Sute de mii de oameni aflate acum pe insulele ce urmează să devină nelocuibile vor trebui să-şi găsească o casă nouă, lucru ce va implica o schimbare radicală în viaţa acestora. Deşi nu există încă tratate la nivel înalt privind exodul în masă, mutările deja au început. Astfel, mii de cetăţeni din Insulele Marshall s-au mutat în SUA, fiind acceptaţi în statul Arkansas, iar Australia şi Noua Zeelandă primesc în mod regulat imigranţi din insulele aflate în Oceanul Pacific.
Lecţia unei tragedii
Marcus Stephen, preşedintele Republicii Nauru (cea mai mică ţară insulară din lume), a scris recent un editorial în celebrul ziar american New York Times pe tema problemelor pe care le întâmpină naţiunea sa şi celelalte state aflate într-o situaţie similară.
"Vă iert dacă nu aţi auzit de ţara mea. Întinzându-se pe doar 21 de kilometri pătraţi, o treime din suprafaţa Manhattanului, şi situată în sudul Oceanului Pacific, Nauru apare ca un ac de bold pe majoritatea hărţilor - asta dacă nu lipseşte cu totul, acoperită de un covor albastru", îşi începe acesta pledoaria. "Cu toate acestea, suntem o naţiune suverană, cu o limbă şi obiceiuri proprii şi cu o istorie ce se întinde pe 3.000 de ani. Merită să căutaţi numele «Nauru» pe internet, vă asigur, pentru că nu veţi descoperi doar o ţară fascinantă, asupra căreia puţini îşi apleacă atenţia, ci şi o poveste plină de pilde asupra vieţii într-un loc cu limitări ecologice stricte", adaugă el.
Acesta povesteşte cum exploatarea neîncetată a resurselor de fosfaţi a dus la eradicarea pădurii tropicale ce acoperea cândva insula, provocând distrugeri fără precedent şi lăsând doar coasta insulei locuibilă.
"Nu vă cer simpatia", a continuat el, "ci vreau doar să vă avertizez asupra a ceea ce se poate petrece atunci când o ţară rămâne fără opţiuni. Lumea întreagă se menţine pe acelaşi drum, arzând continuu cărbune şi petrol, schimbând clima planetei, topind calotele glaciare, făcând oceanele mai acide şi aducând mai aproape ziua în care nimeni nu va mai putea să se aştepte la apă curată, sol fertil sau hrană abundentă".
"Schimbările climatice ameninţă existenţa a nenumărate ţări din Pacific, unde se aşteaptă ca nivelul oceanului să se ridice cu cel puţin un metru până la finalul secolului. Coasta ţării mele este supusă deja unui proces continuu de eroziune, iar comunităţi din Papua Noua Guinee şi din Insulele Solomon au fost forţate să-şi abandoneze casele pentru a scăpa de mareele-record", a adăugat el. "Întâmplări similare au loc pe fiecare continent, unde se întâmplă din ce în ce mai des secete, inundanţii, valuri de căldură, evenimente ce vor deveni şi mai frecvente şi mai intense pe măsură ce clima se schimbă", explică Stephen.
"Aşadar, vă iert dacă nu aţi auzit de Nauru - însă nu vă veţi ierta voi înşivă dacă veţi ignora povestea noastră", a conchis acesta.
Rămâne de văzut dacă avertismentul celor afectaţi deja de schimbările climatice va duce la risipirea scepticismului celor ce se îndoiesc de existenţa fenomenului încălzirii globale provocate de om şi la o schimbare a practicilor ce accelerează acest proces. Dacă nu, întâmplările ce afectează aceste mici naţiuni oferă o imagine terifiantă a deceniilor ce urmează.
Sursa: descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu