Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut, unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul N.Haralambie a trădat nu pentru foloase materiale sau de altă natură ci, … pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C.
O samă de naturi criminale …
La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”. A fost vorba, printre alţii, de maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc şi de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei. Lista întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D.Creţulescu, Berindei, I.Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano-Popescu, Constantin Pilat. Fiecare dintre aceştia fuseseră atraşi de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului” şi au primit, pentru ajutorul dat loviturii de palat răsplată pe măsură.
Într-adevăr, pentru continuarea programului stabilit prin Convenţia de la Paris din 1858 de marile puteri şi speculând nemulţumirile tot mai mari, generate de guvernarea „camarilei domneşti”, în iunie 1865, 8 importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) semnează actul secret de constituire a ceea ce avea să se denumească de unii „monstruoasa coaliţie”. În esenţă semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă, în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859. Evenimentele sunt îndeobşte cunoscute: la 11 februarie 1866, ora 400 dimineaţa, după o noapte nedormită, pierdută la jocul de cărţi şi de dragoste cu Maria Obrenovici, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili şi obligat să semneze actul de abdicare: „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.
Ce n-au putut politicienii, a făcut femeia
La 1866, la numai 31 de ani colonelul Nicolae Haralambie era comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti. Fusese avansat în grad şi numit în funcţie de Domnitorul Al.I.Cuza, care manifesta mare simpatie pentru el, ca un om provenit dintr-o familie de oameni simpli, considerat a fi de caracter şi care a promovat în carieră prin merite personale şi capacitate profesională. Cu o săptămână înainte de noaptea fatidică de 11 februarie Cuza văzându-l pe Haralambie că e trist, abătut l-a întrebat care este motivul; l-a răspunsul polcovnicului că lipsa banilor, care îl face să nu-şi poată nici scoate hainele cele noi de la croitor, galant, Domnitorul bătăndu-l pe umăr şi râzând ia oferit banii necesari. Este astfel lesne de înţeles de ce atunci când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea, conştiinţa datoriei ostăşeşti şi a recunoştinţei umane împiedicându-l de la orice compromis. Dar implicarea comandantului artileriei în răsturnarea lui Cuza era absolut necesară, lăsarea lui la o parte şi posibila ripostă a militarilor săi putând zădărnici acţiunea. Faţă de această situaţie, aparent fără ieşire, complotiştii au recurs la o altă strategemă, bazată pe exploatarea slăbiciunilor omeneşti, invocată adesea în istorie. S-a aflat că N.Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană, aparţinătoare însă a unei familii de orientare politică liberală. C.Bacalcaşa o numeşte enigmatic doamna C. Ea fu
însărcinată ca, apelând la farmecele şi abuzând de pasiunea amoroasă a colonelului să-l determine pe acesta să iasă din pasivitate şi să treacă de partea „monstruoasei coaliţii”. Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici, a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care Domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!
Într-adevăr, în ajunul loviturii de stat, o scrisoare anonimă sau o anumită persoană – unii au pretins că a fost vorba de N.T.Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” ar fi anunţat pe Cuza-Vodă cum că N.Haralambie a intrat în conspiraţie şi va trăda. Acesta ar fi primit cu dispreţ denunţul şi ar fi răspuns: „Colonelul N.Haralambie trădător?…asta nu se poate!” Cu aşa încredere în oamenii săi Al.I.Cuza s-a limitat ca pentru noaptea de 10/11 februarie să ceară chiar trădătorilor să se îndoiască santinelele la toate posturile.
Mărturia Elenei Doamna
Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un alt moment semnificativ al acestei trădări: „Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.
Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.
– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.
- Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.
- Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.
- Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.
Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat”.
După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să seprocedeze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le de-a peste cap planurile.
Teza trădării acestuia din motive sentimentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”, arăta ea în interviul mai sus-citat.
Aşa se făcea că în noaptea fatidică tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru femeia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victorii) şi împresurau Palatul princiar, pregătire ca, la nevoie, să tragă.
Preţurile trădării
Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul a fost numit, alături de generalul N.Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului N.Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele: „Dta ştii că pricipiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.
După ce principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în ţară şi a preluat tronul principatului, la 10 mai 1866, tot lui i s-a făcut cinstea să citească în Adunarea Deputaţilor jurământul noului Domnitor: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea ei şi a domniei ca Domn Constituţional”.
… Câteva zile după eveniment, 103 ofiţeri, în frunte cu generalii Em. Florescu şi Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de la 10-11 februarie 1866. Lucru pe care, evident, Carol nu l-a făcut niciodată.
A devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată. Rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), este avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. După această nouă împlinire se retrage definitiv în viaţa privată, poate sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie.
Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că în plan amoros a rămas efemeră. După ce l-a ademenit în conspiraţie, misterioasa doamnă C., l-a părăsit pentru totdeauna.
… Generalul Haralambie a murit în aprilie 1908 şi la înmormântarea sa din cimitirul Bellu au vorbit: generalul Coandă, din partea armatei, Dimitrie A.Sturza, din partea guvernului şi Costescu Comăneanu, vicepreşedinte al Senatului. În discurile rostite cu acest prilej funebru, faptele de om politic şi distins militar au rămas în penumbră; cum ne precizează C.Bacalbaşa, cu această ocazie „a fost apărat de acuzaţia ce i s-a adus cum că şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza”, din pasiune pentru o frumoasă liberală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu