Când concepţiile noastre sunt zdruncinate
Din toate experienţele trăite de fiinţele omeneşti, naşterea şi moartea sunt cele mai comune, fiindcă nici o persoană care trăieşte pe Pământ nu poate scăpa de acestea. Dacă este exclus cazul unei situaţii psihologice dramatice, naşterea unui copil este cel mai adesea sinonimă cu o aşteptare plină de bucurie şi o fericire împărtăşită de cei din jur. În mod invers însă, moartea unei fiinţe dragi, la fel ca şi însăşi gândul la propria noastră moarte, constituie pentru cei mai mulţi dintre noi o necunoscută întunecată, care ne umple de groază.
Cum de s-a putut naşte în noi un astfel de sentiment? De foarte mult timp, devastatorul intelect este stăpânit de diferite credinţe religioase. Viziunea mecanismului evolutiv natural al fiinţelor umane a fost deformată considerabil prin puncte de vedere strict omeneşti, erijate în dogme. Suprimarea cunoaşterii spirituale, a spiritului ca principiu independent şi animator al corpului fizic, a condus în mod inevitabil către un vid psihic, pe care ideologia materialistă s-a grăbit să-l umple, pentru a desăvârşi astfel prăbuşirea interioară a fiinţei omeneşti.
După frica de moarte, orchestrată de diferite religii care au refuzat orice logică naturală a vieţii, înlocuind necunoaşterea lor prin aşa-zisele taine de nepătruns ale lui Dumnezeu şi plasând miracolele deasupra Legilor Creatorului, oroarea de moarte a înlocuit fericirea de a trăi.
Golite de esenţa lor spirituală, credinţele respective au făcut în final ca întreaga înţelegere umană să fie deviată. Şi astfel, intelectul omenesc a adăugat la scurt timp şi concepţia sa limitată privind spaţiul şi timpul terestru, decretând că spiritul ar fi produsul creierului.
Persecuţiile şi abuzurile săvârşite împotriva sufletului şi a trupului oamenilor, timp de secole de imperialism şi de despotism religios, au provocat în mod inevitabil reacţii salutare. Graţie descoperirilor ştiinţifice, incredulitatea şi ignoranţa au cedat treptat locul recunoaşterii legilor naturale. Venea în fine un nou impuls care să fie dat omenirii împovărată de secole de înrobire, căci cunoaşterea principiilor care guvernau universul material poate oferi omului ocazia de a intui realitatea forţei divine. Omul posedă în el - dacă vrea - capacitatea de a descifra cartea naturii, în care se află înscrisă Voinţa lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost în van, căci descoperind o nouă sursă de putere, intelectul s-a grăbit să distrugă atenţia acordată religiilor, pentru a o înlocui cu dominaţia raţiunii.
Şi astfel, de această dată, înţelegerea cosmică a fiinţei omeneşti a fost prinsă în jugul pseudo-evidenţelor materialiste. La absurditatea explicaţiilor religioase s-a substituit elocvenţa orgolioasă a ştiinţei, instaurând măsura oricărui lucru. Aceasta a pus stăpânire la rându-i pe dreptul de viaţă şi de moarte, exercitat atât de mult timp asupra oamenilor ca privilegiu exclusiv al religiilor. Fără o reflexie personală, fără o analiză mai atentă, o mulţime de persoane care s-au îndepărtat de religie, s-au refugiat într-o letargie întreţinută cu grijă prin declaraţiile oamenilor de ştiinţă care asigură că, în curând, vor putea dirija viaţa şi moartea. Dar nimic nu poate dura fără forţa spiritului. Fiecare ideologie bazată pe revărsarea intelectului produce, în final, întotdeauna o reacţie în însăşi cadrul propriei organizări.
Fenomenul morţii este un bun exemplu. Astfel, de circa un secol, lista oamenilor de ştiinţă care au abordat studiul morţii din unghiul spiritualismului - fără a se îndepărta de exigenţele experimentale - nu au încetat să se mărească. Printre aceştia, mai mulţi medici au împărtăşit în mod public convingerile lor asupra vieţii de după moarte, bazându-se pe numeroase observaţii făcute la căpătâiul muribunzilor cât şi pe mărturiile celor scăpaţi de la moarte, fiind „reînviaţi" graţie tehnicii moderne de reanimare.
Numeroase cărţi care tratează acest subiect au devenit best-sellers. Unii fizicieni propun un nou mod de a privi concepţiile referitoare la lume şi la sensul vieţii. Sunt acum şi psihanalişti care afirmă că de fapt conştiinţa omului trăieşte mai întâi în afara corpului, care nu ar fi decât un suport momentan cu expresie umană.
Astfel de manifestări angajante şi curajoase pornite din însăşi sânul lumii ştiinţifice introduc totuşi un nou mod de interpretare a omului, făcând ca materialismul să se fisureze încetul cu încetul, dat fiind că cerinţele în acest sens cât şi audienţa publică sunt mari. Studiul morţii, denumit tanatologie, pune în cauză - în mod progresiv - orgolioasele convingeri anterioare ale ştiinţei.
Întrebări asupra realităţii vieţii de după moarte
Cărţile religioase şi îndeosebi Biblia, conţin contradicţii evidente cu privire la moarte. Analiza acestora nu s-a sfiit să semnaleze anumite contrasensuri din textul biblic şi astfel, să critice însăşi fundamentul religiei.
În acest mod a fost negată viaţa spirituală şi eternă, arătându-se că ar fi vorba doar de o manifestare de slăbiciune, de o proiecţie a dorinţelor noastre, de o consolare pentru cei oprimaţi, de un refuz de a se asuma riscurile vieţii, sau de o refugiere în ireal. Această altă dimensiune a vieţii ar fi ea numai o dorire, o iluzie, un drog, o lipsă de reflecţie sau o speranţă zadarnică?
Pătrunderea în cunoaşterea lumii invizibile nu este de loc uşoară, cu creierul nostru al cărui percepere este limitată la cele cinci simţuri. Dar realitatea morţii este prezentă încă înainte de moartea efectivă. Ea este înscrisă în însăşi procesul evoluţiei viului de aici, de pe Pământ. Aceasta înseamnă că fiinţa umană există încă înainte de a fi prezentă pe Pământ. Faptul respectiv indică de la început că ea va continua să evolueze şi după pierderea învelişului material. De altfel, intuiţia poate să ne reveleze această convingere într-o existenţă care domină din plin scurtele etape ale vieţii terestre, fără să diminueze valoarea efectului de înălţare pe care acestea îl au de fiecare dată asupra spiritului uman.
Moartea părţii pământene este însă foarte banală, întrucât ea nu face decât să confirme unul din aspectele mecanismului viului, care este condus prin legi precise. Ne mai minunăm încă şi astăzi, într-o epocă în care cunoaşterea tehnică este lăudată peste măsură, văzând acest fenomen prezentat permanent ca o manifestare îngrozitoare. Faptul în sine arată cât de mult s-a limitat ştiinţa prin repere stricte, pe care doar sufletul le poate depăşi cu uşurinţă, în timp ce intelectul a ajuns la capătul posibilităţilor sale. Ori, întregul rău provine din această inversiune de valori: intelectul a luat comanda, în timp ce sufletul este îndepărtat pe pianul secund, fiind considerat doar o fantezie acceptabilă.
Pentru a demonstra prin toate mijloacele posibile că nu există conştiinţă fără prezenţa unui creier activ şi că, drept urmare, spiritul nu există independent de corp, oamenii şi-au îngustat teribil de mult viziunea lor asupra lumii reale. A voi să explici viaţa printr-o interacţiune a forţelor fizico-chimice care ar fi la originea tuturor lucrurilor, nu face decât să complice înţelegerea individuală; aceasta ar fi ca şi cum nu ar fi fost îndeajunse colportarea ignoranţei şi prostirea provocată în alte secole de diferite religii. La înjosirea perfecţiunii lui Dumnezeu - generată de dogme - s-a adăugat sau chiar s-a substituit un materialism excesiv, care paralizează conştiinţa individuală.
Speranţa într-o viaţă materială fără de moarte este o imensă şi teribilă înşelare, ale cărei fructe sunt veninoase. Această otravă a intoxicat lent sensibilitatea omenească. Drept urmare, intuiţia nu a mai putut juca nici un rol. Aşa-zisul miracol al tehnicii medicale şi reclama care i s-a făcut, combinat cu frecvenţa bolilor nevindecabile care nu încetează să se extindă, conduce la mari aberaţii mentale. Credinţa vie în Dumnezeu şi cunoaşterea perfecţiunii Sale au părăsit inimile oamenilor. Acestora li s-a substituit credinţa în om şi în ştiinţă.
De fapt, la ce ar putea servi o viaţă terestră din care nu am putea păstra nimic prin moarte? Această întrebare simplă este de natură să facă să fie sfărâmate barierele ignoranţei şi ale fricii. Ea incită să ne întrebăm asupra sensului vieţii şi a locului omului în cadrul minunatei Creaţii materiale. Este puţin probabil ca în cursul vieţii sale, fiecare fiinţă omenească să nu se găsească confruntată cel puţin o dată cu această întrebare crucială: „Cine sunt eu cu adevărat ?" Boala, suferinţa şi moartea sunt de fapt, adeseori mijloace salvatoare pentru trezirea conştiinţei spirituale. Diversele alte teorii asupra vieţii nu mai conving pe nimeni. Multă lume se agaţă totuşi de acestea, în iluzia de a scăpa de necesitatea inevitabilă a înfruntării cu curaj, într-o bună zi, a propriei ignoranţe în acest domeniu, atunci când însăşi ştiinţa are dificultăţi în statuarea unei definiţii a morţii.
Cum este definită moartea de ştiinţă?
Dicţionarul francez de medicină şi biologie defineşte moartea astfel: „oprirea completă şi definitivă a funcţiunilor vitale ale unui organism viu, cu dispariţia coerenţei sale funcţionale şi distrugerea progresivă a unităţii tisulare şi celulare" (Masson, 1970). Această definiţie nu rezolvă cu nimic problema morţii şi nu dă nici o precizare cu privire la momentul exact al decesului. Singura certitudine oferită este cea legată direct de descompunerea care angajează corpul într-un proces ireversibil de distrugere totală. Pentru toţi cei care cred - şi îi asigură şi pe alţii - că omul este numai trupul său, este vorba deci de un eveniment devastator, de o catastrofă fiziologică greu de acceptat.
Se pare însă că ar exista mai multe feluri de morţi, dacă judecăm după numărul denumirilor ştiinţifice care au fost consacrate şi iată în acest sens câteva exemplificări: moartea aparentă, moarte genetică, moarte interfazică, moarte intercinetică, moarte neonatală, moarte organică, moarte parţială, moarte centrală, moarte totală, moarte biologică, moarte clinică... în final, toate acestea nu indică de fapt nimic precis. Noţiunile de respiraţie divizată şi de slăbire a centrilor nervoşi sau a celor cardiaci, sunt artificiale în măsura în care aceste trei sisteme vitale nu pot unele fără celelalte, întrucât o absorbţie insuficientă a oxigenului opreşte inima, iar lipsa irigării sanguine omoară creierul.
Absenţa bătăilor inimii şi a mişcărilor respiratorii nu mai sunt astăzi suficiente pentru a declara mort un om. Nenumăratele cazuri de înmormântare de viu au dovedit că aceste aspecte nu sunt categorice. La acestea s-a adăugat testul encefalografiei care dovedeşte încetarea curentului cerebral, când traseul specific devine liniar. însă chiar şi cu proba respectivă deşi au fost morţi declaraţi prin aceste trei controale, au existat totuşi cazuri de revenire la viaţă. Tehnicile moderne de reanimare au făcut într-adevăr posibile astfel de reîntoarceri ale conştiinţei în corp.
Conform dreptului francez, autoritatea medicală este singura care garantează constatarea morţii. Momentul decesului este de fapt un eveniment al naturii şi nu o problemă de drept. Astfel, medicului îi revine să constate decesul şi să îi explice cauzele. Or, chiar organizaţiile medicale internaţionale, cum este şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) nu se pot pune de acord asupra unei definiţii comune a morţii. Ele cercetează mereu criteriile precise care să permită stabilirea momentului morţii. în lipsă de ceva mai bun, se pare că americanii s-au fixat la patru criterii care ar determina - după ei - coma ireversibilă: nereceptivitatea şi lipsa de răspuns la stimuli exteriori şi interni, absenţa mişcărilor respiratorii timp de cel puţin o oră pentru un pacient plasat sub un aparat respirator, absenţa reflexelor (pupila fixă, fără reacţie la lumină etc.) şi, în ultimul rând, electroencefalograma plată. De fapt, nici prin aceste criterii momentul morţii nu devine, în realitate, cu nimic mai sigur. Cu toată exclusivitatea acordată parametrilor tehnici şi cu întreaga putere acordată lumii medicale, necunoaşterea noastră este încă departe de a fi depăşită de o informaţie fiabilă privind adevărata viaţă - aceea a conştiinţei - şi a demnităţii umane. O clasă de specialişti în tanatologie s-a născut o dată cu puterea pe care legea şi societatea a acordat-o medicinii. Aceştia definesc însă moartea în mod unilateral, plecând numai de la strictele concepte materiale limitate la cele cinci simţuri. Ei o controlează lipsind-o de dimensiunea ei naturală prin acest comerţ cu piese separate care sunt organele pentru transplanturi, precum şi cu experienţe de tot felul. Se iveşte totuşi o speranţă. Această nouă tutelă dominatoare şi restrictivă nu poate împiedica să apară chiar în sânul ei, precursori ai unui nou mod de a considera moartea.
Un nou fel de a privi moartea
Doctorul Elisabeth Kubler-Ross, medic şi psihiatru, nu credea în viaţa de după moarte. Felul ei de a vedea moartea s-a schimbat însă pe măsură ce s-a confruntat cu diferiţi muribunzi. Astfel, ea a ajuns să considere că această problemă trebuie studiată în mod deschis.
Diversitatea contactelor şi a schimburilor de idei cu pacienţii ei i-au permis să identifice şapte etape emoţionale în cursul perioadei - cu durate variabile - de dinaintea decesului. Perioada respectivă poate fi separată de fapt în două părţi principale, cea a focalizării exclusive asupra corpului, căreia îi urmează concentrarea asupra conştiinţei. Cele şapte etape emoţionale, care modulează aceste două părţi principale, sunt următoarele: şocul, tăgăduirea, furia, depresiunea, tocmeala, acceptarea, stadiul final.
Prima etapă - şocul - este aceea în care este aflat inevitabilul ce rezultă din boala respectivă. Durata ei este variabilă şi provoacă efecte psihologice diferite, în funcţie de fiecare persoană în parte. Este începutul uceniciei morţii în viaţa terestră, în cursul căreia se începe experienţa separării faţă de lumea materială.
Survine apoi tăgăduirea. Bolnavul traumatizat încearcă să depăşească şocul psihic, căutând în sinea lui raţiunile care să-i permită o infirmare a plecării fatale. El poate chiar să consulte un alt medic sau vindecător, sperând să audă un diagnostic opus. Sfârşeşte totuşi prin a se înclina.
Aceasta este faza resemnării dureroase şi uneori, revoltate. Lumea înconjurătoare îi devine, deodată, străină, începând să întrevadă treptat momentul despărţirii. Bolnavul se poate arăta agresiv, sau chiar disperat.
Se intră astfel în faza depresivă. La devenirea conştientă asupra bolii sale şi a plecării din viaţă, se adaugă acum grijile afective şi cele materiale, provocate de culpabilitatea de a lăsa, de exemplu, singuri soţia şi copiii săi. El cade într-un fel de tăcere morocănoasă. Consideră tratamentele medicale inutile şi respinge demonstraţiile afective ca fiind minciuni pentru ascunderea stării sale critice. Energia şi rezistenţa gândită îi revin în mod brutal. Bolnavul angajează un fel de negociere cu conştiinţa sa, îl invocă pe Dumnezeu, face promisiuni, jura că se va face mai bun, face legământ că va fi un alt om.
Revine calmul. Agonisantul se supune. Este momentul de a-şi lua rămas bun de la cei apropiaţi şi de a-şi reglementa problemele. El ascultă de corpul medical. Lumea materială devine ceva din trecut. Bolnavul îşi priveşte moartea şi poate chiar o aşteaptă cu o anumită curiozitate sau cu nelinişte. El începe să vorbească acum celor care îl aşteaptă dincolo. Vede moartea în faţă şi aşteaptă un nou mod de existenţă; el percepe o lume nouă şi se pregăteşte să treacă peste un prag fără întoarcere. Conştiinţa sa s-a ascuţit.
Urmează apoi stadiul final, în care bolnavul încă nu a murit în sensul biologic al cuvântului, dar nu mai este posibilă nici o comunicare cu el. Trăieşte acum într-un câmp de conştiinţă cu totul altul.
În acest moment al vieţii sale el pătrunde într-o stare de conştiinţă în care a încetat orice durere. Nu mai mănâncă şi tot ceea ce îl înconjoară îi este total indiferent. Trecerea către moarte este consumată.
Nu toţi bolnavii trec în mod sistematic prin aceste diferite etape, care preced moartea. Unele dintre aceste faze sunt extrem de scurte şi se confundă. Felul în care privim existenţa atunci când suntem sănătoşi pe deplin, pare să determine modul în care vom înfrunta propria moarte atunci când ne va veni ceasul.
Această descriere a primelor faze ale morţii nu este de fapt singurul studiu de care dispunem astăzi. Experienţa morţii a dat loc, de asemenea, la observaţii foarte interesante şi din partea unui alt medic.
O nouă apropiere de mecanismul morţii
Raymond Moody - mai întâi profesor de filozofie şi apoi medic - a fost primul care a dat o formă concretă şi transmisibilă unui public larg, a experienţelor trăite de cei care au scăpat cu bine dintr-o moarte clinică. El este cel care a consacrat termenul de NDE (Near Death Experience) pe care îl putem traduce ca „experienţa morţii apropiate". Dr. R. Moody are meritul de a fi propus o descriere simplă şi convingătoare a evenimentelor succesive care constituie ceea ce noi denumim moarte. Din ansamblul experienţelor de moarte clinică, el a putut extrage un model comun al mecanismului morţii. Descrierea sa începe prin ieşirea în afara corpului. Este vorba de proiectarea sinelui în exteriorul corpului fizic din carne şi sânge. Această afirmaţie, cunoscută de spiritualişti încă din cea mai îndepărtată antichitate, avea de ce să surprindă întregul corp medical. Şi totuşi, ieşirea în afara corpului, denumită şi voiaj în astral, este un fenomen similar somnului fiecăruia dintre noi. Visul este manifestarea sa cea mai tangibilă. Evidenţierea acestui fenomen de exteriorizare a sinelui într-o dimensiune materială mai subtilă, vine să confirme cunoaşterile anterioare privind realitatea unei alte lumi, în care evoluăm într-un alt corp ale cărui proprietăţi sunt uimitoare din punct de vedere terestru.
În primele clipe, aproape în momentul în care medicul anunţă că s-a terminat cu viaţa respectivă, persoana se vede plutind pe deasupra corpului ei, îl vede pe medic, pe infirmieră şi pe reanimator, agitându-se cu toţii în jurul propriului trup. Ea este surprinsă că aude ceea ce discută aceştia. După reîntoarcerea în corp, persoana explică foarte precis ceea ce a văzut de sus şi ce a auzit atunci când creierul se afla de fapt în imposibilitatea de a funcţiona normal. Persoana a rămas uimită constatând că poate traversa plafoanele şi zidurile. Ea a încercat, în zadar, să atragă atenţia persoanelor prezente atingându-le braţul sau umărul, pentru a le informa despre excelenta sa stare de sănătate.
Ceea ce aparent este extraordinar, este faptul că voiajorul în astral, „mortul", se comportă admirabil de bine. El nu mai resimte nici o suferinţă. Se simte uşor şi fericit, fiind degajat pentru un timp de teribilul său înveliş carnal, care cu câteva minute mai înainte îl chinuia în mod crud. Această senzaţie de bună-stare, de plăcere profundă, este o stare de mare intensitate pentru cel care a trăit-o.
Vine momentul în care persoana se simte luată cu o viteză de necrezut în ceea ce ea denumeşte ulterior un tunel lung şi întunecat. Uneori, anumite persoane întrevăd totuşi peisaje, care defilează la fel de repede ca atunci când ne aflăm la bordul unui vehicul ce rulează cu mare viteză. Alţii au menţionat senzaţia că au urcat pe o scară în spirală. în cursul acestei deplasări verticale foarte rapide, sunt percepute şuierături şi zgomote asemănătoare unor trosnete.
Deodată, apare în depărtare o pată de lumină ce pare a se apropia cu repeziciune. Aceasta este doar o impresie, căci mişcarea ascendentă este cea a decedatului. Lumina respectivă se măreşte şi învăluie persoana venită, fără a o jena însă. Strălucirea ei este resimţită ca o stare minunată, părându-i-se că niciodată pe Pământ nu a simţit ceva asemănător. Această lumină înfăşoară persoana, transmiţându-i o neuitată senzaţie de prospeţime şi de mulţumire. Este ca un dar al iubirii.
Din îmbrăţişarea acestei lumini apare o fiinţă plină de bunătate, care i se adresează. instantaneu, decedatul este pus - printr-un mecanism pe care nu-l ştie deloc - în faţa tuturor faptelor pe care Ie-a făcut în viaţă. Gândurile sale, vorbele şi actele sale, toate defilează fulgerător, ca pe o bandă magnetică. Este înregistrat totul, până în cel mai mic detaliu. Faţă de cele făcute, conştiinţa binelui şi a răului apare dintr-o dată, sfâşiind vălul celor neînţelese. Decedatul ştie în acele momente ceea ce este bun sau rău în fondul său, ceea ce trebuie încă dezvoltat pentru a duce la rezultate frumoase, ceea ce trebuie eliminat imediat pentru a nu-şi mai împiedica evoluţia. O deschidere extraordinară a cunoaşterii sale îl transformă. înţelege acum ceea ce este adevărata sa viaţă şi cum trebuie să se conducă de acum înainte. Îşi face bilanţul vieţii şi acesta este momentul în care, în general, se termină experienţa morţii clinice.
Reîntoarcerea în trupul bolnav sau rănit este trăită în mod crud. Unii s-au văzut obligaţi de către fiinţa luminoasă să revină în corpul lor, pe când alţii au fost atraşi graţie îngrijirilor medicale care le-au reanimat „maşinăria". Anumiţi „decedaţi" au avut chiar pică pe reanimator din această cauză, pe care şi-au manifestat-o după ce s-au reintegrat în trup. Oricare ar fi fost însă modul de reîntoarcere, viaţa celui care a trăit o astfel de experienţă a rămas marcată pentru totdeauna. Prima consecinţă este suprimarea clară şi simplă a oricărei frici faţă de moarte. Însă o a doua urmare, mult mai importantă, este faptul că în fondul intim al fiecăruia s-a înscris într-o manieră de neşters, recunoaşterea dimensiunii şi a valorii spirituale. Toţi aceştia ştiu de acum înainte că există şi o altă viaţă, că de fapt aceasta există chiar înaintea celei a corpului terestru, care nu este decât un instrument în serviciul maturizării spiritului.
Despre moartea copiilor
Se ştie acum că adulţii şi copiii trăiesc moartea clinică în mod diferit. Acest decalaj în percepere ar fi legat direct de faptul că la copil, creierul nu este încă atât de programat cognitiv, ca cel al adultului.
Oamenii adulţi care trăiesc această experienţă îşi păstrează constantă personalitatea pe toată durata evenimentului. Legătura cu propriul trup fizic constituie un filtru puternic, care modifică sau alterează în mod sensibil bogăţia trăirilor avute. în cazul copiilor, lucrurile se petrec altfel. Dimensiunea infantilă care îi caracterizează în mod normal, este estompată în beneficiul unei atitudini extrem de profunde. Copilul dă impresia de a nu se afla la vârsta sa. După reîntoarcerea în corp, el demonstrează o conştiinţă surprinzătoare.O intensă pace se degajă din el. La revenirea dintr-o astfel de experienţă, copilul devine pentru moment o fiinţă fără vârstă, un individ plin de înţelepciune şi ale cărui vorbe de o seninătate exemplară uimesc prin profunzimea lor.
Spiritul care este legat de corp arată o maturitate extraordinară. Pe când micul corp este cel al unei fiinţe încă nedezvoltate, individualitatea lui, spiritul viu, arată că este dotat cu o rară potenţialitate, care se exprimă radiind pace şi înţelepciune. Pe pragul morţii, spiritul a depăşit pentru un timp corpul copilului. El este de fapt cel care vorbeşte acum, în baza experienţelor sale anterioare. Este într-adevăr uimitoare această transformare. Vocea sa se exprimă cu o autoritate cu totul naturală, care surprinde în raport cu trupul său tânăr, printr-o astfel de manifestare făcându-l să se asemene unui adult.
Cercetătorii acordă un interes sporit mărturisirilor copiilor care au trăit o moarte clinică, în măsura în care aceştia nu au fost influenţaţi încă psihic de cultura mediului ambiant şi de fricile formate în cursul vieţii avute. În faţa morţii, copilul apare ca fiind mai autentic. El nu manifestă nici o lipsă de sinceritate, el nu joacă un anume rol. Se mulţumeşte să spună în modul cei mai simplu din lume, ceea ce a trăit în mod real. Adesea, cuvintele lui sunt totuşi limitate atunci când descrie intensitatea şi imaginile evenimentului. Trăirea lui intuitivă nu este dominată încă de instrumentul intelectului. Acest fapt oferă desigur avantajul unei exprimări lipsite de schemele pe care credinţele adulţilor nu le pot elimina.
În faţa cunoaşterii propriei lor morţi, copiii dau lecţii adulţilor. Ei ştiu acum ce îi aşteaptă după viaţă. Ceea ce spun ei despre lumea de dincolo, despre sensul vieţii, despre reîntoarcerea pe Pământ, este un formidabil mesaj pentru adulţii îngroziţi însăşi de ideea morţii. Cu câtva timp înainte de moartea lor efectivă, copiii experimentează în mod frecvent voiaje în afara corpului. Acest proces de părăsire a trupului îi pregăteşte pentru marea plecare. De cealaltă parte, ei sunt aşteptaţi. Ei ştiu acest lucru şi sunt fericiţi. În cursul perioadei respective, mulţi copii fac dovada unei cunoaşteri a viitorului. Dacă, de exemplu, în cursul unui accident unul dintre părinţi a murit, ei cunosc acest lucru chiar dacă cei din jur caută să îl ascundă.
Aura muribunzilor
Există o energie care circulă permanent în întregul nostru corp fizic şi care îl învăluie şi la exterior. Ea acţionează independent de orice credinţă intimă şi de orice concept ştiinţific îngust. Vechile filosofii şi medicinile antice cunoşteau această energie, care este iradiaţia spiritului prin toate învelişurile sale. Cunoaşterea respectivă este şi la originea terapiilor chineze, cum este de exemplu acupunctura. Acum câţiva ani, oamenii de ştiinţă francezi şi chinezi au demonstrat în cursul experienţelor conduse separat, că meridianele de acupunctura există cu adevărat ca fenomene electrofiziologice. Aceştia au întocmit în acest sens o hartă anatomică, care se suprapune în proporţie de 90% celei ştiute prin vechile tradiţii chineze.
Pentru spiritualişti, această energie este rezultatul radiaţiei spiritului prin învelişurile corporale. Aceasta este cunoscută sub numele de aură. Este un fel de câmp magnetic care, ca atare, se manifestă prin vibraţii colorate şi schimbătoare. Este deci o substanţă care posedă un volum şi o formă. Vechile reprezentări iconografice şi tradiţiile esoterice au menţionat întotdeauna realitatea acestei energii aurice.
Graţie descoperirii întâmplătoare a fizicianului rus Semion Kirlian - din anul 1939 - a fost făcută posibilă vizualizarea fizică a aurei. Asistând la demonstraţia făcută cu un aparat nou de înaltă frecvenţă pentru electroterapie, el a observat în cursul unui tratament efectuat asupra unui pacient, prezenţa unei fulgerări luminoase între pielea bolnavului şi electrodul aparatului. S-a hotărât atunci să fotografieze fenomenul. Astfel s-a născut imaginea Kirlian.
Dar ce relaţie poate exista între moarte şi aură? Anunţarea descoperirii respective a provocat pe atunci numeroase reacţii. Unii vedeau în aceasta dovada existenţei sufletului, pe când alţii, în mod opus, contestau prezenţa unei realităţi energetice proprie materiei, necunoscută încă din punct de vedere experimental. Dar de fapt, ce arăta fotografia Kirlian şi la ce poate servi aceasta? Kirlian a demonstrat că era posibil pe această cale să se pună în evidenţă starea afectivă, dispoziţia intimă, neliniştea sau chiar starea de oboseală a unui subiect fotografiat. S-a ridicat deci problema de a şti dacă există, sau nu, vreo relaţie între imaginea acestei energii colorate şi sănătatea fizică.
Drept urmare, numeroşi savanţi au început să testeze acest mijloc tehnic în vederea completării diagnosticelor medicale. Au putut astfel să stabilească în mod progresiv, o relaţie directă între culorile percepute şi simptomele descrise de pacienţi. Au fost înregistrate astfel numeroase succese în tratamentul bolilor mentale, cum ar fi de exemplu nevrozele. În absenţa unei probe medicale „tradiţionale", imaginea Kirlian arată ameliorarea sau agravarea unei boli. Se ştie acum în mod precis că fiecare boală mentală marchează imaginea respectivă cu o amprentă specifică. Aceste efecte scot în evidenţă extinderea conflictelor care agită personalitatea subiectului.
Doctorul Thelma Ross a procedat la lucrări de observare a diferitelor cancere de le animale şi plante. Ea a pus în evidenţă diferenţa caracteristică dintre un membru sau un organ atins de această boală şi un membru sau un organ similar de la un subiect sănătos.
Această nouă apropiere faţă de boală nu s-a oprit însă aici. În fapt, este posibil de asemenea de a stabili un diagnostic de acest gen, chiar înainte de apariţia simptomelor. Acest lucru înseamnă că înainte de manifestarea tangibilă, orice boală ar exista în afara cerului material propriu zis. O astfel de constatare presupune că atunci când o persoană va deceda din cauza unei boli, este previzibilă moartea sa în dimensiunea materială. Din momentul în care un organ este atins, aura sa se modifică în mod treptat, până la generalizarea bolii. Imaginea Kirlian ar fi atunci în măsură să indice însuşi momentul morţii.
Totuşi, efectul Kirlian nu a fost încă stăpânit în mod complet, atât sub aspectul său tehnic, cât şi ca interpretare a imaginilor obţinute. Vizualizarea fizică a fenomenelor reuneşte trei parametri: termici, electrici şi magnetici. Aparatajul şi materialele utilizate diferă în funcţie de fabricanţi şi nu oferă întotdeauna aceleaşi culori pentru un acelaşi subiect fotografiat. Condiţiile psihice şi fizice modifică la rândul lor, în permanenţă, rezultatul şi, astfel, nu există o repetare1 suficientă a imaginii pentru a determina cu precizie diagnosticul. Însăşi prezenţa operatorilor precum şi condiţiile climatice ambiante pot să afecteze de asemenea fotografiile respective.
Interesul pentru acest procedeu a crescut totuşi. Laboratoarele specializate posedă acum un aparataj perfecţionat de tip video, care permite înregistrarea fluctuaţiilor aurei precum şi o mai bună înţelegere a acesteia. În viitor, fiecare cabinet medical va fi dotat desigur cu aparate Kirlian. Nu trebuie confundată însă imaginea Kirlian - care arată totul în culori vii, deci naturale - cu scannerul care prezintă imagini reconstituite în mod artificial. Tehnica medicală a diagnosticării prin aură, completată de cunoaşterea meridianelor pentru acupunctura, este fără îndoială baza unei noi medicine în curs de formare.
În cadrul cercetărilor asupra morţii, fenomenul Kirlian prezintă un interes dublu. Pe de o parte, el permite să fie detectat organul bolnav şi să se aprecieze momentul posibil al morţii. Pe de altă parte, ar trebui de asemenea să permită recunoaşterea precisă a momentului efectiv al morţii, atunci când s-a produs separarea dintre corpul astral şi trupul terestru. Ne aflăm deci în prezenţa unui nou aparat de diagnosticare a vieţii pe Pământ, începând de la naştere, trecând prin deplina sănătate cât şi prin boli, până la moarte. Aşadar, este în curs o revoluţionare a cunoaşterii tanatologice.
Învăţătura spirituală, cheie a cunoaşterii
Pentru mulţi sceptici, toate aceste observaţii serioase de fapte incontestabile nu ar dovedi nimic. Materialiştii resping spiritualul, iar credincioşii dogmatici îl deformează. Împreună, aceştia tăgăduiesc orice valoare a evenimentelor trăite de cei care au trecut prin moarte şi au scăpat de ea. O parte din oamenii de ştiinţă care concep lumea ca un tot pur material, contestă această interpretare a faptelor logice. Cei care servesc dogmatic religiile, precum şi credincioşii care sunt ataşaţi speculaţiilor teologice şi rămân închistaţi într-o credinţă oarbă, refuză pur şi simplu să ia în considerare această realitate. Este adevărat că în măsura în care bolnavii şi accidentaţii trecuţi prin moartea clinică au revenit la viaţa pământească, ei nu au fost morţi cu totul. Dar acest argument nu este suficient pentru a o respinge. Să luăm un exemplu. Deşi noi nu rămânem definitiv în stare de visare, suntem totuşi capabili să atestăm realitatea viselor. Interpretările freudiene sau explicaţiile spiritualiste care ne sunt propuse nu anulează cu nimic faptul că noi visăm.
În acelaşi mod, trăirile celor care au murit clinic nu pot fi respinse. Valoarea lor este cu atât mai mare, cu cât rezultatele respective au fost supuse analizelor riguroase ale unor oameni de ştiinţă reputaţi. Dar, în plus, aceste trăiri coincid în mod exact cu anumite cunoaşteri religioase şi esoterice raportate sub multiple forme de numeroase credinţe din vechime.
Este deci timpul de a ne deschide către noile frontiere ale morţii cu spiritul lucid, debarasat de concepţii stabilite „a priori" de intelect, pe baza unor idei ştiinţifice sau religioase. Omul trebuie să ajungă să domine cu siguranţă diversitatea modurilor de interpretare, care nu face decât să sublinieze imperfecţiunea felului său de a gândi strâns legat de spaţiu şi de timp. Modul de a concepe cei doi poli ai existenţei sale, naşterea şi moartea, suferă de necunoaşterea sa sau de concepţiile limitate, sau chiar de superstiţii. Pentru a se elimina aceste aspecte, este necesară o trezire salvatoare, care să scape omenirea de greutatea dureroasă a acestei confuzii interioare.
Moartea şi-a abandonat astfel misterul ei. Fricile s-au estompat, pentru a face loc cunoaşterii şi responsabilităţii. Lui Abd-ru-shin îi datorăm informarea exactă asupra mecanismului morţii. El l-a eliberat de fantezii cât şi de concepţii de diferite feluri, care până acum inhibau lumea. Opera sa „În Lumina Adevărului" a pus în mod definitiv bazele spirituale şi materiale ale cunoaşterii referitoare la moarte.
lată câteva citate din această operă, care ilustrează mecanismul vieţii şi al morţii:
„Naşterea terestră nu formează - întotdeauna - decât începutul unei faze deosebite din existenţa globală a unei fiinţe omeneşti, însă nu şi începutul absolut al acesteia." (volumul II, conferinţa 10)
„Procesul morţii prin el-însuşi nu este nimic altceva decât naşterea în lumea de materie subtilă, fiind analog procesului naşterii în lumea fizică. După separare, corpul din materie subtilă rămâne legat încă un anume timp de trupul fizic, printr-un fel de cordon ombilical. Această legătură este cu atât mai puţin solidă, cu cât fiinţa omenească ce vine să se nască în lumea de materie subtilă şi-a dezvoltat mai mult sufletul către lumea de materie subtilă, atunci când era încă pe Pământ.
- Cei care stau lângă muribund, să se păzească de a nu se lăsa prinşi de lamentaţii zgomotoase. Este posibil ca fiinţa din materia subtilă în curs de eliberare, sau chiar separată de rămăşiţele sale muritoare şi aflându-se încă lângă ele, să fie impresionată atunci de o manifestare prea vie a durerii şi deci, să audă şi să o resimtă. Şi dacă se întâmplă să fie cuprinsă de milă, sau dacă simte dorinţa de a spune cuvinte de consolare, această dorinţă unită cu necesitatea de a se exprima în mod inteligibil celor care îşi strigă durerea, să reînnoiască iarăşi în mod solid legăturile sale cu materia densă.
- O astfel de legătură se poate produce uşor atât timp cât corpul fizic nu este răcit complet şi cât mai persistă cordonul de legătură, care adesea, nu se rupe decât după mai multe săptămâni." (volumul II, conferinţa 30)
Noile frontiere ale morţii au fost depăşite. Înţelegerea noastră s-a lărgit în cele din urmă. Moartea nu mai este marea şi teribila necunoscută. Ea se reintegrează în locul ei de etapă promotoare, necesară şi utilă maturizării spiritului, care este eul nostru adevărat. Naşterea, viaţa şi moartea terestră sunt în fapt, trambulinele devenirii noastre spirituale.
sursa: http://www.graal.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu