„Eu rămân cu voi în toate zilele până la sfârşitul timpurilor lumii.” - Christos Iisus

În zilele noastre se acceptă prea uşor ideea că tot ceea ce este religia este identic cu ceea ce este primitiv şi simplu. Se spune: Admitem ca ştiinţa să aibă noţiuni multe şi complicate, dar acest lucru nu îl acceptăm pentru credinţă şi religie. Credința şi religia – spun astăzi mulţi „creştini” – trebuie să fie simple şi naive! Asta pretind ei; şi mulţi se sprijină pe o concepţie care este poate rar exprimată dar care bântuie mult spiritele în zilele noastre, şi anume aceea a lui Voltaire, unul din marii propovăduitori ai materialismului, care a spus: „Cine vrea să fie profet trebuie să se slujească de credinţă, căci ceea ce spune el trebuie să fie crezut şi numai ceea ce este simplu şi este repetat mereu şi mereu în simplicitatea sa găseşte credinţă.”
Tot aşa se întâmplă adesea în zilele noastre cu profeţii, adevăraţi şi falşi; ei se străduie să spună ceva şi să repete cu insistenţă mereu şi mereu acelaşi lucru; şi oamenii încep să-i creadă pentru că este repetat mereu. Reprezentantul ştiinței spiritului nu trebuie şi nici nu vrea să fie un astfel de profet. Nu vrea să fie niciun fel de profet. La fel de des i se mai spune: Şi nu numai că repeţi mereu aceleaşi lucruri, dar le abordezi de fiecare dată dintr-o nouă latură, le prezinţi mereu într-un alt mod; chiar dacă ni se spune aşa, noi nu vedem în asta un blam. Un profet vrea să fie crezut. Ştiinţa spiritului însă nu vrea să conducă la credinţă, ci la cunoaştere. De aceea, fraza lui Voltaire noi o vom interpreta în alt sens: El spune: „Ceea ce este crezut este simplu, şi asta este treaba profetului.” Ştiinţa spiritului spune: „Ceea ce este complex trebuie cunoscut.”
Să ne străduim să ne familiarizăm cu ideea că ştiinţa spiritului este complexă – nu o confensiune de credinţă, ci un drum spre cunoaştere; de aici şi complexitatea sa. Să nu ne temem deci să facem apel la un mare număr de idei pentru a ajunge să înţelegem unul din documentele cele mai importante ale creştinismului, Evanghelia după Ioan. De aceea am încercat să adunăm materialele cele mai diverse care să ne dea posibilitatea să înţelegem mereu mai mult adevărurile profunde ale Evangheliei după Ioan; să înţelegem că mama după trup a lui Iisus este o revelare exterioară, o imagine a „Fecioarei Sophia”; să înţelegem ce valoare spirituală avea „Fecioara Sophia” pentru ucenicul pe care Christos îl iubea; şi cum, pe de altă parte, pentru ceilalţi evanghelişti, care au în vedere descendenţa trupească, are un rol tatăl trupesc, care îşi are importanţa sa când este vorba de întipărirea exterioară a noțiunii de Dumnezeu în sânge; să înţelegem, în sfârşit, ce înseamnă pentru Ioan „Duhul Sfânt”, prin care Christos a fost zămislit în Iisus în timpul celor trei ani – Duhul simbolizat prin porumbelul care coboară în momentul Botezului de către Ioan.
Dacă înţelegem, aşadar, să numim pe Tatăl lui Christos Iisus „Duhul Sfânt”, care a născut în trupurile lui Iisus pe Christos, dacă putem cuprinde acest fapt din toate laturile, vom înţelege şi că discipolii mai puţin iniţiaţi nu ne puteau da un tablou atât de profund despre evenimentele din Palestina precum a făcut-o ucenicul pe care Domnul îl iubea. Şi când astăzi unii spun că numai Evangheliile sinoptice contează pentru ei, demonstrează prin asta că nu au voinţa să se înalţe la înţelegerea adevăratei forme a Evangheliei după Ioan. Căci fiecare se aseamănă spiritului pe care îl înţelege!
Dacă încercăm să transformăm în sentiment, în simţire, ceea ce ne învaţă ştiinţa spiritului privitor la această Evanghelie, atunci vom afla că aceasta nu este numai o învăţătură, ci o forţă care poate acționa asupra sufletului nostru.

Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, El era suficient de avansat chiar prin cele vieţuite în acea încarnare încât să împlinească un proces ce poate fi împlinit doar în cazuri excepţionale. Ştim că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Această constituţie cvadruplă este cea a omului normal actual. Când omul se află pe o anumită treaptă de evoluţie, el poate la un moment dat să-şi retragă Eul din celelalte trei corpuri şi acestea să rămână totuşi intacte, în perfectă stare. Acest Eu se ridică în lumile spirituale, iar cele trei corpuri rămân pe Pământ. Întâlnim acest fenomen din când în când în cursul evoluţiei lumilor. Intervine un moment de o deosebită înălţare, un moment de extaz – care în anumite condiţii se poate extinde pe o perioadă de timp mai mult sau mai puţin lungă – în care Eul omului se ridică în lumile spirituale şi, pentru că cele trei corpuri sunt atât de dezvoltate datorită Eului care a fost în ele, acestea devin instrumente pe care le poate lua în posesie o entitate şi mai înaltă.
Când Iisus din Nazaret a atins vârsta de 30 de ani, acea ființă pe care noi o cunoaştem sub numele de Christos a luat în posesie corpurile Sale fizic, eteric şi astral. Această entitate a lui Christos nu se putea încarna într-un corp obişnuit de copil. Ea nu putea intra decât într-un corp pregătit de un Eu extrem de dezvoltat; căci această ființă christică nu mai fusese încarnată înainte în lume într-un corp fizic. Astfel, începând cu al 30-lea an, avem de-a face cu Christos în Iisus din Nazaret.
Ce s-a petrecut deci în realitate? În fapt, partea corporală a lui Iisus din Nazaret, părăsită de Eul Său, era atât de matură, atât de perfectă, încât în ea putea să pătrundă Logosul solar, entitatea celor şase Elohimi, pe care noi i-am deseris ca fiind entitatea spirituală a Soarelui. Această entitate s-a putut încarna pentru trei ani în această corporalitate, a putut să devină carne. Logosul solar, Duhul Sfânt însuşi, care străluceşte prin iluminare în om, se coboară pe Pământ; Eul lumilor, Eul cosmic, apare pe Pământ şi cel care vorbeşte de acum înainte timp de trei ani din corpul lui Iisus din Nazaret este Logosul solar. Christos vorbeşte din corpul lui Iisus în cursul celor trei ani. Acest fenomen este indicat în Evanghelia după Ioan, dar şi în celelalteEvanghelii, prin coborârea porumbelului, a Duhului Sfânt în Iisus din Nazaret. În creştinismul esoteric acest lucru se exprimă spunând că în acest moment Eul lui Iisus din Nazaret părăseşte corpul Său şi că, de acum, cel care vorbeşte din El pentru a ne instrui şi a acţiona este Spiritul lui Christos. În sensul Evangheliei după Ioan, acesta este primul eveniment care a avut loc. Christos se află deci acum în corpul astral, în corpul eteric şi corpul fizic al lui Iisus din Nazaret. El acţionează, în sensul pe care l-am descris, până la Misteriul de pe Golgota. Ce s-a petrecut pe Golgota?

Orice condensare îşi are contraimaginea într-o spiritualizare, o degajare către înalt. În aceeaşi măsură în care sarea se precipită la fundul vasului şi se solidifică acolo, spiritul ei irumpe în afară şi se răspândeşte în sus; când sângele s-a scurs din rănile Mântuitorului nu s-a produs deci numai un fenomen fizic, ci el a fost însoţit într-adevăr de un fenomen spiritual. Duhul Sfânt, care coborâse la Botez, s-a unit cu Pământul; Christos însuşi s-a revărsat în entitatea Pământului. Din acel moment Pământul a fost transformat.  

Se pune acum problema ca în creştinul adevărat să existe un efect al acestui eveniment, să existe ceva prin care el să primească puţin câte puţin germenele unui corp astral purificat în sens christic. Trebuia să existe ceva care să îi permită creştinului să facă corpul său astral puţin câte puţin asemănător unei „Fecioare Sophia”, pentru a putea să primească în el Duhul Sfânt, Duhul Sfânt care, altfel, oricum ar fi fost răspândit pe Pământ dar nu ar fi putut fi primit de o fiinţă al cărei corp astral nu este asemănător cu al „Fecioarei Sophia”. Trebuia să existe o posibilitate, trebuia să existe ceva care să aibă forța de a transforma corpul astral omenesc într-o „Fecioară Sophia”. În ce rezidă această forţă? Ea rezidă în faptul că Christos Iisus a dat ucenicului pe care îl iubea, deci autorului Evangheliei după Ioan, misiunea de a transcrie fidel şi în întreg adevărul, conform iluminării sale, evenimentele din Palestina, pentru ca oamenii să lase să acţioneze acestea asupra lor. Şi dacă ei se dăruiesc îndeajuns cuvintelor scrise în Evanghelia lui Ioan, corpul lor astral este pe cale de a deveni o „Fecioară Sophia” şi de a fi astfel receptiv pentru Duhul Sfânt. Absorbind în sine forţa impulsurilor care emană din Evanghelia după Ioan, corpul astral devine treptat în stare mai întâi să simtă, iar apoi să recunoască adevărata spiritualitate. Aceasta este misiunea pe care Christos Iisus i-a dat-o autorului Evangheliei după Ioan. Este suficient să citeşti Evanghelia pentru a vedea acest lucru. Lângă cruce stătea mama lui Iisus – „Fecioara Sophia”, în sensul esoteric al creştinismului – şi de la înălţimea crucii El îi spuse ucenicului pe care îl iubea: „Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o cu el.” Ceea ce înseamnă: Forţa care se afla în corpul meu astral şi îl făcea în stare să devină purtător al Duhului Sflnt Eu ţi-o transmit ţie; tu vei aşterne pe hârtie ceea ce poate atinge acest corp astral prin dezvoltarea sa! – „Şi ucenicul a luat-o la el”, adică: el a scris Evanghelia după Ioan. Şi Evanghelia după Ioan este acea Evanghelie în care autorul a ascuns forţele de dezvoltare ale „Fecioarei Sophia”. La piciorul crucii, lui i se încredinţează misiunea de a o primi ca mamă a sa, de a fi adevăratul interpret al lui Mesia. În realitate asta înseamnă: Pătrundeţi-vă cu totul de sensul Evangheliei după Ioan, cunoaşteţi-o spiritual, căci ea conţine forța de a vă conduce la catharsisul creştin; ea conţine forţa de a vă da pe „Fecioara Sophia”. Atunci şi Duhul Sfânt, care este unit cu Pământul, vă va acorda iluminarea – photismos, în sensulcreştin! Şi ceea ce aflaseră ucenicii cei mai intimi atunci în Palestina a avut un efect atât de mare încât de acum înainte ei căpătaseră cel puţin predispoziţia de a vedea în spirit. Căci a vedea în spirit în sensul creştin înseamnă să-ţi fi transformat corpul astral, prin puterea evenimentului din Palestina, până acolo încât nu este nevoie să fi participat la el exterior, fizic-senzorial, ca să îl poţi vedea.
Omul mai are atunci încă ceva cu care vede în spiritual. Au existat astfel de discipoli apropiaţi. Femeia care L-a uns cu ulei pe Christos în Bethania şi-a căpătat marea forţă a vederii spirituale din evenimentul din Palestina. Astfel, de pildă, ea a fost printre cei dintâi care au perceput că ceea ce trăise în Iisus continua să existe după moarte, că a înviat. De unde primise ea această posibilitate. Din faptul că organele de simţ interioare i s-au deschis. – Evanghelia spune aşa ceva? Da, desigur. Aflăm că Maria din Magdala este condusă la mormânt, dar cadavrul dispăruse; ea vede atunci lângă mormânt două făpturi spirituale. Totdeauna se văd aceste două făpturi spirituale în locul în care sălăşluieşte de un timp un cadavru. Se vede pe de o parte corpul astral şi pe de altă parte corpul eteric, care se desprinde puţin câte puţin şi trece în eterul cosmic. Făcând abstracţie de corpul fizic, acolo există două făpturi care aparţin lumii spirituale.

„Ucenicii s-au întors iarăşi la ai lor. Dar Maria stătea lângă mormânt vărsând lacrimi.
Şi pe când ea, plângând, se apleca spre mormânt 
Văzu doi îngeri în veşminte albe şezând acolo.”
Ea vede aceasta pentru că a devenit clarvăzătoare prin forța şi puterea evenimentului din Palestina. Şi vede şi mai mult: Îl vede pe Cel Înviat. Trebuia oare pentru asta ca ea să fie clarvăzătoare? Credeţi că întâlnindu-vă cu un om pe care nu l-aţi văzut de câteva zile nu l-aţi mai recunoaşte?
„Spunând aceste cuvinte, ea se înturnă şi văzu pe Iisus în picioare, dar nu ştia că era Iisus.
Iisus îi spuse: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că era grădinarul...”

Şi pentru a ne spune aceste lucruri cât mai exact, faptul este repetat a doua oară, în timpul unei alte apariţii a Înviatului la lacul Genizareth.
„Şi făcându-se dimineaţă, Iisus se afla pe mal, dar discipolii nu ştiau că era Iisus...”
Discipolii esoterici îl găsesc acolo. Cei care primiseră întreaga forţă a evenimentului din Palestina au putut să-şi dea seama că era Iisus Cel Înviat, pe care Îl puteau vedea în spirit. Dacă discipolii şi Maria din Magdala L-au văzut, erau totuşi printre ei alţii care erau mai puţin dotaţi pentru a dezvolta facultatea de clarvedere. Printre ei se afla, de pildă, Toma. Ni se spune că Toma nu era prezent prima dată când ucenicii L-au văzut pe Domnul; şi el spune că nu va crede înainte de a-şi pune mâinile sale pe rănile Lui, înainte de a fi avut o atingere fizică cu Înviatul. Ce s-a întâmplat? Trebuia încercat acum să i se vină în ajutor pentru ca, la rândul său, el să devină văzător spiritual. Cum se face asta? Se face în sensul următoarelor cuvinte:
„Opt zile după aceea, ucenicii erau încă în acelaşi loc şi Toma era cu ei. Iisus veni, uşile fiind încuiate, şi stând în mijlocul loc le spuse: Pacea vouă!
Apoi i-a spus lui Toma: Adu-ţi degetul încoace şi vezi mâinile mele, şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea, şi nu fii necredincios, ci credincios.”
„Şi vei vedea ceva, dacă nu te încrezi numai în aparenţa exterioară, ci te pătrunzi de forţa interioară!”*

 „Iisus i-a zis: Pentru că m-ai văzut, ai crezut? 

Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29).

Această forţă interioară, care trebuie să emane din evenimentul din Palestina, se numeşte „credinţă”. Nu este o credinţă banală, ci o forţă interioară clarvăzătoare. – Pătrunde-te cu forţă interioară; atunci nu vei mai avea nevoie să iei drept adevăr doar ceea ce vezi exterior; căci fericiţi sunt cei care pot cunoaşte ceea ce nu văd în mod exterior!
Astfel, se arată că noi avem de-a face cu întreaga realitate şi întregul adevăr al Învierii şi că această Înviere o poate înţelege şi recunoaşte pe deplin doar cel care a dobândit mai întâi forţa interioară de a vedea în spirit.

În ultimul capitol al Evangheliei după Ioan se explică în mod clar acest lucru, arătându-se mereu şi mereu că discipolii cei mai intimi ai lui Christos Iisus, prin faptul că evenimentul din Palestina s-a împlinit în faţa lor, au ajuns la „Fecioara Sophia”. Dar prima dată când au fost puşi la încercare, prima dată când au trebuit să contemple cu adevărat un eveniment spiritual, erau încă orbiţi şi au trebuit întâi să-și găsească drumul. Ei nu au cunoscut că era aceeaşi Fiinţă care fusese cu ei înainte. – Tot acest fapt trebuie înţeles cu o infinită subtilitate; căci spiritul grosolan materialist ar spune: Atunci ideea de Înviere se clatină! – Minunea Învierii trebuie luată cu totul literal şi exact aşa cum a spus El: „Eu rămân cu voi în toate zilele până la sfârşitul timpurilor lumii.”

El este acolo şi va reveni, e adevărat, nu în făptură de carne, ci într-o astfel de formă, încât oamenii, care până atunci se vor fi dezvoltat prin forţa Evangheliei după Ioan, Îl vor vedea, Îl vor putea percepe cu adevărat şi nu vor mai fi necredincioşi când vor avea forţa spirituală să Îl vadă. Mişcarea antroposofică are această misiune: să pregătească acea parte a omenirii care vrea să se lase pregătită pentru revenirea lui Christos pe Pământ. Aceasta este semnificaţia istorică a ştiinţei antroposofice: să pregătească omenirea şi să îi menţină ochii deschişi atunci când, în a şasea epocă de cultură, Christos va reapărea, acţionând printre oameni; astfel, pentru o mare parte a omenirii se va împlini ceea ce este arătat în capitolul privind nunta din Cana Galileii.

Concepţia antroposofică despre lume se prezintă ca un executor testamentar al creştinismului. Pentru a ajunge la adevăratul creştinism, omul viitorului va trebui să asimileze învăţăturile acestei concepţii antroposofice despre lume. Se poate ca astăzi mulți încă să spună: Ah, antroposofia este ceva ce contrazice adevăratul creştinism! Dar cei care vorbesc astfel sunt acei mici papi care vor să decidă asupra unor lucruri despre care ei nu ştiu să spună nimic şi care vor să facă o dogmă din convingerea că, dacă ei nu ştiu ceva, atunci faptul nici nu există.
În viitor, această intoleranţă va creşte şi creştinismul va fi expus celor mai grave pericole tocmai din partea celor care cred că se pot numi buni creştini. Creştinismul prezentat în ştiința spiritului va cunoaşte atacuri grele de la cei creştini cu numele. Căci toate concepţiile vor trebui să se transforme, dacă trebuie să apară o adevărată înţelegere a creştinismului. Înainte de toate, testamentul autorului Evangheliei după Ioan, marea şcoală a „Fecioarei Sophia”, însăşi Evanghelia după Ioan va trebui să pătrundă tot mai mult sufletele şi să fie înţeleasă. În acest sens, numai ştiința spiritului poate pătrunde mai adânc.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA103/GA103_CF12.html
http://adevarul2012.blogspot.ro/

Rugaciunea - Mesaj de la Iisus Hristos primit de Sfatuitoarea

 Dragii mei,

Nu va temeti, caci Eu voi fi intotdeauna langa voi. Indiferent ce spun unii si altii, nu ii ascultati, caci nu veti fi singuri inaintea furtunii. Faceti ceea ce i-am invatat si pe apostoli si v-am invatat si pe voi: rugati-va si pastrati-va sufletul curat, caci doar asa puteti trece si prin focul purificator al gheenei de va fi nevoie si tot veti scapa, daca aveti credinta-n inima. Umpleti-va sufletul de iubire si lasa-ti in urma orice pizma, orice frica, orice invidie si astfel sufletul vostru va fi liber sa se inalte si sa treaca prin evenimentele ce va asteapta fara sa sufere nici un pic. 

Fiti iubire, fiti bunatate, fiti darnicie. Puneti-va in slujba semenilor si astfel veti fi in slujba voastra si veti dobandi comorile nebanuite ale Universului. 

Inarmati-va cu armele primordiale cu care Tatal a inzestrat omul: iubirea, credinta si rugaciunea. Ele sunt singurele care va vor folosi in timpurile de tranzitie catre Epoca Luminii. 

Rugaciunea este cel mai simplu mod de a va acorda cu Mine. Rugaciunea simpla, spusa din inima, este cel mai simplu mod de a va face ascultati in ceruri.

Din pacate, multe din darurile facute oamenilor de catre Dumnezeu Tatal au fost ascunse pentru a sluji diferite interese. Daca nu s-ar fi intamplat asa, multe ar fi fost astazi altfel, acest fapt nu va mai dura mult. Aceste daruri au fost ascunse de religii si de oameni aserviti lui Satan si au fost inlocuite apoi cu neadevaruri si blocaje in mintea voastra. Pentru a ajuta aceasta eliberare a adevarurilor ceresti, veti trece printr-o furtuna de energie,care va bloca tot ceea ce voi oameni ati creat cu intentii bune sau nu. Va urma o perioada in care veti trai precum primii crestini si astfel veti vedea ce inseamna sa ai mintea fara blocaje care poate intra in comuniune cu Dumnezeu. 

Acea perioada veti ajunge sa o considerat cea mai frumoasa perioada a vietii voastre, unii, iar altii cea mai grea pe care au trait-o vreodata. 

Si nu uitati: Iubiti ca fiti iubiti si daruiti ca sa primiti!

Lumina sa va inconjoare fiinta si iubirea sa va incalzeasca inima! 

Acesta este mesajul pe care ni l-a trimis Iisus Hristosi in seara aceasta. 

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Cu mult drag,

Sfatuitoarea

Comentariu Sfatuitoarea:

Dragii mei, va propun ca in fiecare seara la ora 18.00, cei care doresc sa contribuie cu o jumatate de minunt la ridicarea lor si a tarii noastre, sa mi se alature in rugaciune si sa ne oprim din activitatile pe care le facem si oriunde ne-am afla, sa rostim rugaciunea de mai jos. Este o rugaiune simpla, dar deosebit de folositoare, care mi-a fost inspirata de Domnul Iisus astazi, in timp ce ma rugam. 

Va multumesc pentru ajutorul vostru si ma rog pentru voi si pentru tara noastra, sa reusim sa scapam de tot ceea ce ne opreste din drumul nostru pentru dobandirea fericirii!

Lumina, Iubire, Armonie, Adevar Divin!

Iata rugaciunea;

"Doamne, intoarce-ti fata catre mine si asculta putina mea rugaciune. Eu....(nume) vin in fata ta si te rog cu inima curata, sa ma indrumi sa fac ceea ce imi este sortit sa fac pentru a-mi indeplini misiunea divina si a dobandi armonia, pentru ajutorarea semenilor mei si a ridica tara mea acolo unde-i este destinat!

Iti multumesc Doamne pentru ca ma asculti!

Amin! "

Ma rog ca tu sa fii ochii nostri, 

Sa ne supraveghezi incotro ne indreptam

Si ajuta-ne sa fim inteleptzi

In momentele in care nu stim...

Aceasta sa fie rugaciunea noastra

Cand ne pierdem calea.

Condu-ne intr-un loc ghideaza-ne cu gratzia ta

Catre un loc unde vom fi in sigurantza...

(el) Lumina ce oferi

(ea) Ma rog sa ne gasim lumina, 

(el) In inima va ramane

(ea) Si sa o pastram in inimile noastre

(el) Pentru a aminti

(ea) Cand stele ies in fiecare noapte

(el) Eterna stea tu esti

(el) In rugaciunea mea

(ea) Aceasta sa fie rugaciunea noastra

(el) Cata incredere este

(ea) Cand umbrele ne stau in cale

(el) Condu-ne intr-un loc

(ea) Ghideaza-ne cu gratzia ta

Da-ne credintza si vom fi in sigurantza.

Visam la o lume fara violentza, 

O lume de dreptate si sperantza...

Fiecare sa dea o mana de ajutor aproapelui sau, 

Simbol de pace si fraternitate.

(el) Forta ce ne-o dai-

(ea) Cerem ca viatza sa fie blanda

(el) Si dorinta ca

(ea) Si sa ai grija de noi de acolo de sus

(el) Fiecare-si gaseste dragostea

(ea) Noi speram ca fiecare suflet va gasi

(el) In jurul si in interiorul sau

(ea) Un alt suflet sa iubeasca.

Aceasta sa fie rugaciunea noastra

(ea) Aceasta sa fie rugaciunea noastra...

(el) Exact ca fiecare copil

(ea) Exact ca fiecare copil...

Avem nevoie sa gasim un loc

Ghideaza-ne cu gratzia ta

Da-ne credintza si vom fi in sigurantza...

Este increderea ce ai aprins in noi, 

Simt ca ne veï salva...

Sursa Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

Invataturile Mantuitorului pentru a evita capcanele pe drumul evolutiei

Principiul fundamental al crestinismului este Imitatio Hristi, adica luarea crucii personale, pe un umar si strabaterea Golgotei patimilor. Si nu virtutile si puterile Sale sunt cele care ar trebui sa ne incite cel mai mult, ci mai ales lipsa oricarei forme de ego, din toate actiunile si lucrarile lui divino-umane.


Prima capacana, pe care Mantuitorul ne invata s-o ocolim, in cautarea perfectiunii este intoleranta. De regula, perfectiunea umana starneste acest morb. In vremurile sale, fariseii si saducheii se considerau superiori prin cunoasterea textelor sacre, iar astazi, ortodoxii fanatizati spun despre ei ca au intaietate la Mantuire, doar pentru ca ei il iubesc pe Hristos, mai mult decat pe oricine…sau, mai rau, ca doar ei merita Regatul…Nimic mai fals teologic, nimic mai prostesc duhovniceste. Mantuitorul ne accepta pe toti asa cum suntem, dar ne propune tuturor un ideal de iubire smerita, blanda si atotcuprinzatoare.


O alta capcana in care bietul om, pornit pe calea desavarsirii lui, se poate prabusi, este ca atunci cand practica iubirea, sa se astepte la reciprocitate, desi Iisus ne invata sa ne iubim vrajmasul. Din pacate, tendinta omului este sectara in toate privintele, impunand un etalon al valorilor pentru care merita sa fie iubit cineva. Pentru Hristos, fiecare om este demn de dragoste pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce are sau face…


De regula, noi muncim si ne manifestam astfel incat sa fim acceptati de ceilalti, sa ne gasim un loc, cat mai confortabil, in duhul lumii. Pe cararea ingusta care duce la Reintegrarea Ingereasca, invatura lui Hristos este alta. Importanta este lucrarea, nu rezulatul ei imediat. Iisus nu s-a temut de esec, stiind ca opera sa dumnezeiasca va dura in veac. Moartea trupului Sau a fost dovada refuzului de a renunta la valorile sale, din dorinta de a-si vedea acceptata opera, cu orice pret, de catre ceilalti. ”Ce folos sa castigi intreaga lume, daca iti pierzi sufletul.”


De regula, noi cand suntem coplesiti de necazuri, cadem in patima auto-compatimirii, ajungand sa-i impovaram pe altii cu necazurile noastre. Iisus, cuprins de toata rautatea lumii, nu se plange si nu se lasa prada melancoliei, ci pe toate le duce supunandu-se vointei Tatalui. Ne invata si pe noi in versul Rugaciunii…”sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia ta, precum in cer asa si pe pamant.“


Iisus nu are nimic din ganditorul sau savantul distant si vanitos. El nu se infumureaza cu ansamblul cunostintelor sale, nu epateaza, nu iese ostentativ in evidenta. Filosofia Mantuitorului este profund integralist-umanista. Am putea spune ca Iisus este un ganditor caruia ii pasa de ceilalti.


Poate cea mai importanta lectie mantuitoare este faptul cu nu textul legii si nici ceremonialul gol, steril, sec, au vreo importanta, ci faptele pline de iubire. Nu apartenenta la o religie, secta, sau curent, doar generozitatea inimii, duce catre mantuire.


In practica spirituala, Iisus nu face parada, nu se autoeticheteaza ca fiind un ascet rigid si sumbru, ba dimpotriva a fost adesea criticat ca a petrecut cu pacatosii, ca-i placea un vin bun, muzica si veselia. Noi nu trebuie sa fugim de bucurie, caci ea ne este caluza catre Eliberare, dar sa nu ne temem prea tare, nici de suferinta. Sfintii Parinti chiar spun: “suferinta acceptata este un mod de a te darui celorlalti!“


Infruntand oamenii Templului si autoritatea Cezarului, Hristos ne transfera tainica putere de a-L aduce pe Tatal in sufletele fiecaruia dintre noi, aratand ca adevarata locuinta a lui Dumnezeu, e in inimile noastre si nu in caramizile moarte ale oricarei constructii. Biserica Sa este formata din pietre vii, din suflete, legate intre ele prin iubire, nadejde si credinta, nu prin mortar.


Virtutea cea mai mare, pe care o putem primi, mergand pe drumul crucii este rabdarea si iertarea. Fiecare oprire, sub povara Crucii Destinului, se aseamana cu popasul unui pensionar pe o banca, in parc… prilej de reflectie pana la Marea Intalnire de dupa viata in trup…



Sursa; http://codulluioreste.ro/invataturile-mantuitorului-pentru-a-evita-capcanele-pe-drumul-evolutiei/

http://dincolo-de-orizont.blogspot.ro/2013/05/invataturile-mantuitorului-pentru-evita.html

Un profesor de la Harvard a găsit în Evanghelie o menţiune despre soţia lui Iisus Hristos

© Foto: ru.wikipedia.org

Profesorul Karen King de la Harvard Divinity School a descoperit o menţiune despre soţia sa, în cuvintele lui Iisus Hristos scrise pe un papirus care este un fragment dintr-o Evanghelie necunoscută anterior, creată în secolul al II-lea al erei noastre.

„Iisus le-a spus: soţia mea”, se spune în fragment. Papirusul de aproximativ 3,5 cm pe 7,5 cm, pe o parte conţine 8 rânduri incomplete în coptă (limba primilor creştini din Egipt), scrise de mână, iar pe altă parte s-au păstrat doar trei cuvinte şi câteva semne separate.

Potrivit lui Karen King, cuvintele despre soţie nu sunt o dovadă a faptului că Iisus a fost căsătorit. Cu toate acestea, ele sunt importante pentru istoria creştinismului timpuriu: noul fragment arată că în secolul al II-lea încă nu a existat un consens în privinţa faptului dacă Iisus a fost căsătorit şi dacă urmaşii lui trebuie să se căsătorească.

Sursa: romanian.ruvr.ru

6 AUGUST- SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS. “Lumina de pe Tabor nu este fiinta lui Hristos, ci slava fiintei Lui “

Schimbarea la Faţă a Domnului

Ev. Matei 17, 1-9
Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.
PREDICA LA SCHIMBAREA LA FATA A PARINTELUI ILIE CLEOPA
Parintilor, fratilor si iubiti credinciosi,
Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare are un brau, cu care este incinsa de-a lungul anului. Pe acest brau se gasesc douasprezece margaritare preascumpe si preasfinte, adica cele douasprezece praznice imparatesti.
De aceea, la aceste dumnezeiesti praznice, predicile sunt mai grele si mai dogmatice, pentru ca in aceste praznice este aratata toata taina iconomiei in trup a lui Iisus Hristos si toata mantuirea neamului omenesc.
Astazi este dumnezeiasca Schimbare la Fata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest mare eveniment din viata Mantuitorului nostru, aceasta mare sarbatoare si prealuminat praznic s-a petrecut in anul treizeci si trei al vietii Domnului nostru Iisus Hristos si in ultimul an al propovaduirii Sale.
Mantuitorul era pe atunci in partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a marturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevarat. El i-a intrebat pe apostoli : Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului ? Iar apostolii ziceau : Doamne, unii zic ca Tu esti Ilie, altii zie ca esti Ieremia sau altii, ca Tu esti unul din prooroci ( Matei 16, 13-14 ).
Iar Mantuitorul, vrand sa scoata din mintea lor aceasta mare greseala, ca El ar fi unul din prooroci, care s-ar fi reintrupat, ( ca sa scoata din mintea lor si a tuturor popoarelor crestine de mai tarziu ), a binevoit sa-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan si pe Iacov, fratele sau, si sa-i suie pe varful Muntelui Tabor.
Acolo, cei trei apostoli, fiind obositi de calatoria muntelui – ca muntele este mare, lung si inalt -, cand au ajuns cu Mantultorul sus, de mare oboseala, au stat jos si s-au odihnit pana au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mantuitorul S-a schimbat la fata inaintea lor. Hainele Lui s-au facut ca lumina, fata Lui stralucea mai mult decat soarele, iar ei, vazand aceasta, s-au spaimantat foarte si au vazut ca statea in vazduh si vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise si cu Ilie.
Moise era icoana si inchipuirea Mantuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie pana la primirea legii, mai inainte de venirea lui Hristos; si Ilie, cel mai slavit dintre prooroci, care va veni si la a doua venire sa predice Evanghelia trei ani si jumatate pe pamant, impreuna cu Enoh si Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca sa intoarca poporul evreiesc la dreapta credinta.
Stand ei asa si privind la Mantuitorul, auzeau cum vorbea Mantuitorul cu Ilie si cu Moise in limba aramaica, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o faca El in Ierusalim si pentru preaslavita Lui patima, pentru rastignire, pentru moarte si inviere.
Apostolii auzeau, dar erau imbatati de lumina, de frica si de cutremur, ca un nor deodata a cuprins varful Taborului. Dar norul acesta nu era intunecat, ci luminos ca soarele si se intindea de la cer pana la pamant si un glas din nor, de sus, s-a auzit : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit. Pe Acesta sa-L ascultati ! ( Matei 17, 5 ).
Dar, stand ei, deodata au disparut cei doi prooroci . Ilie s-a dus in tara sa si Moise s-a ridicat la cer, iar ei au ramas uimiti, intelegand ca Hristos nu-l Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i Ieremia, ci este Cel Care l-a sfintit pe Ieremia in pantecele maicii lui, si iarasi ca Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise, pentru ca Dumnezeu anume a voit sa se arate acesti doi prooroci, ca El este Dumnezeul proorocilor si nu unul din prooroci.
O, minunile Tale, Doamne ! Ce era pe Tabor acum ? Taborul luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele doua Testamente : Testamentul Vechi era reprezentat prin Ilie si prin Moise, Iar Testamentul Nou, prin cei trel apostoli : Ioan Evanghelistul, Iacov si Petru.
” Acolo – zice dumnezeiescul parinte Efrem Sirul – au vazut apostolii pe prooroci si proorocii pe apostoli. A vazut iconomul Tatalui, adica Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, caruia i s-au dat cheile imparatiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a vazut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, si s-a facut Muntele Taborului in chipul Bisericii “.
Acolo se aude si glasul Tatalui, dupa ce pleaca cel doi prooroci, Care zice : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati !
Petru Apostolul, care iubea mult pe Mantuitorul, ca si Ioan Evanghelistul, nestiind ce vorbeste – cum spune Evanghelia -, ar fi vrut ca bucuria, lumina si dulceata aceea pe care o vazuse acolo, sa ramana cu el totdeauna. De aceea, cand a vazut pe Tabor pe cei doi prooroci, ii spune Mantuitorului : Doamne, bine este sa stam noi aici ! Sa facem aici trei colibe ! Tie una, lui Moise una si una lui Ilie ! ( Matei 17, 4 ). Dar uitase ca-i trebuie si lui coliba si lui Ioan Evanghelistul si lui Iacov ! Dragostea lui era sa-i umbreasca pe cei trei pe care-i vazuse.
Iar Mantuitorul, parca-i zicea lui Petru :
” O, Petre, vrei sa-mi faci Mie coliba ? Iata indata vine coliba !”
Si inca stand ei de vorba, un nor luminos i-a acoperit pe dansii. Un nor plin de stralucire si de lumina ii umbrea, le tinea si umbra si lumina. Si-i zicea Mantuitorul lui Petru : ” Iata, Petre, coliba ! Mai vrei sa faci coliba ? Eu ti-am adus nori din cer, ca sa te umbreasca si sa te lumineze. Adu-ti aminte, Petre, ca n-am nevoie aici de colibele tale ! Eu sunt care am acoperit poporul lui Israel, pe cei 638.000 robiti, care au iesit din robie sub nor. Ii duceam ziua si-i acopeream ca sub aripi de vultur si noaptea ii luminam cu stalp de foc.
Iata, Petre, coliba nefacuta de tine ! Iata nor care straluceste mai mult decat soarele, si-ti tine si umbra ! Deci sa stii, Petre, ca Eu n-am nevoie de colibele tale. Eu pot sa umbresc tot pamantul si tot cerul, ca Eu l-am facut “.
Si atunci, din acel nor preascump, aude Petru glasul Tatalui, al Parintelui, ca se dusesera proorocii. Vine Tatal din cer si marturiseste cine este Hristos. Ce le spune ? ” Voi ati vazut ca Hristos nu-i nici Ilie, nici Moise, nici Ieremia. Hristos Dumnezeu, Care-i cu voi pe Tabor, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit; pe Acesta sa-L ascultati !”
Dumnezeu Tatal stia ca Petru o sa-L marturiseasca pe Hristos pana la Roma si acolo avea sa moara rastignit cu capul in jos; si Ioan Evanghelistul avea sa fie ingropat de viu, si lui Iacov avea sa i se taie capul cu sabia de catre Irod. Stia ca pana la moarte vor marturisi pe Hristos.
” Dar sa stiti pe cine marturisiti ! Acesta Care pe Tabor S-a schimbat la fata si hainele Lui se vad acum ca lumina si fata Lui ca soarele, nu este Moise, nu-i Ilie, nici Ieremia, nu este unul din prooroci, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit, Pe Care si la Iordan L-am marturisit, pe Acesta sa-L ascultati ! ”
Si asa au luat incredintare mai mult marele Apostoi Petru, cu Ioan si Iacov, ca Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu si nu este unul din prooroci, ci este Dumnezeul proorocilor, Care i-a zidit pe ei in pantecele maicilor lor.
Dar, o, minunile Tale, Mantuitorule ! Ce s-a aratat pe Tabor ? Oare fiinta lui Hristos ? Doamne, fereste ! Ar fi o hula sa gandesti aceasta, ca fiinta era aceea ce iradia din Hristos.
Prin secolul al XII-lea, a fost in Bulgaria o erezie ce se chema ” bogomili “. De la aceia au ramas cartile care se numesc ” Visul Maicii Domnului “, ” Epistolia ” si ” Cele douasprezece vineri “, carti apocrife pe care Biserica le-a tolerat, dar nu le-a aprobat niciodata.
Acesti eretici aveau pretentia ca ei, atunci cand se roaga, vad fiinta lui Dumnezeu. O, ce mare hula si nebunie ! Fiinta lui Dumnezeu, care n-o vad heruvimii si serafimii si toate puterile cele ganditoare din ceruri, ei aveau pretentia ca, atunci cand se roaga, apare o lumina si vad fiinta lui Dumnezeu !
Era cea mai mare hula adusa lui Dumnezeu, ca cineva poate sa vada fiinta Lui ! Ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan ? Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut ! ( Ioan 1, 18 ). Aici nu face aluzie la Dumnezeu intrupat, ca pe Acela l-am vazut; sau la Dumnezeu, Care se arata lui Avraam, lui Isaia si lui Moise, cu pogoramant si cu inchipuire, ci la fiinta lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a vazut-o niciodata.
Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila la toate taberele mintilor rationale din cer si de pe pamant si nimeni nu poate sa vada ce este El dupa fiinta. Iar acei eretici spuneau ca ei in vremea rugaciunii vad fiinta lui Dumnezeu.
Slava fiintei lui Dumnezeu reflecta raze si se lumina ca soarele, pentru ca El era Insusi Dumnezeu si din dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumina creata, ci necreata, lumina care izvora din dumnezeirea Lui si era slava fiintei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu.
Aceasta era deosebirea intre schimbarea la fata a lui Hristos si a sfintilor Lui, prooroci, patriarhi si cuviosi de mai tarziu.
Tocmai aceasta a fost lupta cea mare si inversunata a Sfantului Grigorie Sinaitul si Sfantului Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte, cu ereticii Varlaam si Achindin, balaurii cei din Calabria Italiei, care-i invinuiau pe sihastrii din Athos ca sunt bogomili, care spun ca vad o lumina in vremea rugaciunii si ca vad fiinta lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul Grigorie Palama, ale carei sfinte moaste, cu toata nevrednicia, le-am sarutat acum cativa ani la Mitropolia din Tesalonic, a fost cel mai mare teolog grec din secolul XIV. El a intrecut pe toti cu teologia lui, fiind mai presus de apofatismul Sfantului Dionisie.
Daca Sfantul Dionisie Areopagitul are cea mai inalta teologie, teologia apofatica sau negativa, Sfantul Grigorie Palama a trecut si peste aceasta. El numai cu putin a intrecut pe dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, prea indumnezeitul la minte, cel mai mare varf al teologiei grecesti. Sfantul Grigorie apara pe parintii din Sfantul Munte, pe isihasti, ca nu sunt bogomili, ca vad lumina mare in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii.
Si nu vad fiinta lui Dumnezeu, ci altceva vad. Ce vad ? Slava fiintei lui Dumnezeu ! Cititi in Filocalia VII, care o aveti, si vedeti lupta cea mare, care a tinut sute de ani pe tema isihasmului ! Sa vedeti, lumina era care iradia din Hristos, dar nu era fiinta Lui. Auzi ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul : ” Din tot trupul Sau izvora raza slavei lui Dumnezeu “.
Deci lumina de pe Tabor nu este fiinta lui Hristos, ci slava fiintei Lui. Sa stiti totdeauna, cei care sunteti teologi ! Ca o sa aveti discutii cu oameni paruti filosofi ai veacului de acum. Niciodata fiinta lui Dumnezeu nu s-a aratat cuiva, ci slava fiintei lui Dumnezeu. De aceea canta Biserica astazi : ” … aratand ucenicilor Tai slava Ta – cat ? nu toata, ci -, pe cat li se putea “.
Deci, slava fiintei lui Dumnezeu s-a aratat pe Tabor apostolilor. Si aceasta se poate arata si sfintilor in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii, celor ce stiu sa se roage cu inima lui Dumnezeu. Dar nu este aceasta fiinta Lui, ci slava fiintei Lui. Sa retineti !
Sa stiti un lucru. Slava fiintei lui Dumnezeu este nedespartita de fiinta Lui. Dupa cum la soare raza nu se desparte de ea, asa si slava lui Dumnezeu nu se desparte de fiinta Lui. Dar nu este insasi fiinta Lui, ci slava fiintei lui Dumnezeu.
Iata ce este, fratiIor, Schimbarea la fata a Mantuitorului. Cum v-am spus la inceput, nu s-a facut luminarea dinafara, ci dinauntru, adica Hristos nu Se lumineaza de altcineva, ca sa straluceasca ca luna, ci invers. La Hristos, lumina care se vedea in Tabor nu era ca la sfintii care se schimbau la fata.
Asa sa intelegeti lumina de pe Tabor, asa sa intelegeti lumina pe care o pot vedea sfintii intr-o mare si inalta rugaciune a inimii. Tot omul este dator sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata ? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie ! Daca a fost hot, sa lase hotia ! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul, sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa faca canonul; si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului.
Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de pacat, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.
Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt :
- Nepatimirea rationala a sufletului sau faptuirea morala;
- Slobozenia duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga cu Dumnezeu prin contemplatia naturala si duh, si
- Odihna duhovniceasca a sufletului rational, ( sambetele sambetelor ), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.

Sursa: LUPTA PENTRU ORTODOXIE