Ochii unui inger

Ochii unui inger

de Paul Elder

O poveste adevarata.

Calatoria sufletului, Ghizii spirituali,

Sufletele pereche si realitatea iubirii

Pe ultima coperta a acestei carti este scris: "Credeti in ingeri, ghizi spirituali, calatorii ale sufletului, clarvedere? Paul Elder nu credea – cel putin pana in clipa cand a avut trei experiente in prejma mortii." De aici au inceput vastele lui experiente, descrise in aceasta carte extraordinara.

Deschideti o poarta catre Lumea Spiritelor – asta este indemnul autorului, spre asta suntem condusi, pagina dupa pagina, intr-un mod fascinant. Ceva imi spune ca doar aceste cateva cuvinte sunt suficiente pentru a va determina sa o cititi – daca nu ati facut-o pana acum. Nu cred ca un cautator sincer, un suflet care-si doreste sa "treaca pragul" dimensiunilor superioare ale constiintei, afla ceea ce gaseste in paginile acestei carti si ignora informatia. Nu putem accepta ca putem pati si noi precum indigenii care nu au vazut vapoarele cu care a sosit Magellan, doar pentru ca nu stiau ca asa ceva exista. Este firesc si in natura lucrurilor sa ne dorim sa aflam tot mai multe despre lumea nevazuta, despre legile ce guverneaza alte dimensiuni, despre capacitatile noastre innascute si total nefolosite, netrezite inca.

          

       Sa privim putin spre realitatea pe care o traim. Daca observi firele cu care Divinitatea tese drumul nostru spre un alt nivel de constiinta, nu te poti opri din admiratie, sentimentele dau navala fara sa poata fi stavilite. Sincronicitatile ne coloreaza viata, comunicarile cu ingerii nostri, cu ghizii sau helperii (cei care ne ajuta din invizibil) sunt tot mai clare... valul se subtiaza, simtim, stim ca in curand lumea va avea o alta fata. Pe masura ce intrevezi tabloul care se contureaza, sufletul prinde aripi, gata sa-si ia zborul. Si totusi, ceva ne opreste sa o facem, ceva sta in calea eliberarii de frica si de tipare sau credinte limitative. De cele mai multe ori, acel "ceva"este necunoscutul, teama de necunoscut. Daca putem transforma necunoscutul in cunoscut, totul se schimba, iar "cand totul se schimba... se schimba totul" (Neale Donald Walsch) 

Stim deja ca suntem mai mult decat corpul nostru fizic, dar intrebarea este, stim si cat de mult? Numai daca tinem cont de faptul ca spiritul se exprima prin (cele) trei corpuri – fizic, emotional si mental – ajungem sa stim ca doar o treime din fiinta noastra reprezinta corpul fizic, aspectul, viata fizica. Cu toate acestea, prin ciclul reincarnarilor, in repetatele vieti de pe Pamant am invatat foarte multe despre corpul fizic, dar, atunci cand suntem intrupati, uitam tot ceea stim despre celelalte structuri, non-fizice, ale fiintei noastre.

Cum sa facem sa declansam un proces al reamintirii? Ne este clar ca tot atat de bine cum stim lumea fizica, cea a formelor, o stim si pe cea spirituala, caci ea este cea in care ne odihnim intre vieti, este cea in care ne faurim Programul Existential pentru aceasta viata, este lumea din care primim ajutor si indrumare, este lumea din care se pare ca venim. Si totusi, chiar daca credem ca ea exista, pentru ca nu ne amintim mare lucru si nu prea stim cum functioneaza, ne temem sa patrundem acolo. Am ajuns, in sfarsit, intr-un cerc vicios. Spun in sfarsit, pentru ca, daca macar ajungem sa realizam asta, vom gasi si calea de a iesi la lumina. Cu putin curaj – dar mai ales prin cunoastere dobandita prin cercetare, experimentare sau invatatura – vom putea pasi, chiar daca la inceput timid, in acest spatiu miraculos al lumilor nevazute.

Paul Elder, autorul acestei carti, este si astazi unul dintre cei mai reputati experimentatori ai Institutului Monroe. Cartea sa - Ochiul unui inger - alaturi de cartile lui Robert Monroe (Calatorie in afara corpului, Calatorie indepartata si Calatoria Suprema) ne ofera cele mai directe si autentice informatii de care avem nevoie pentru a explora si intelege lumile non-fizice, pentru a ne construi repere. Ce mai asteptam? Cea mai valoroasa calitate a acestor carti consta in aceea ca ne reaseaza intr-o forma fireasca, simpla si clara, toate informatiile care, cu timpul, ne-au creat o imagine – de cele mai multe ori falsa, iluzorie – despre dimensiunile spiritului, despre lumea fara forme, despre orasele si civilizatiile de dincolo, despre fiintele ce "locuiesc" aceste dimensiuni.

Cartea Ochiul unui inger este atat de frumos scrisa si atat de captivanta, incat daca incepi sa o citesti nu o mai lasi din mana. Te absoarbe cu totul. Este o carte cuprinzatoare, inspirata si de mare importanta, care descrie experiente de moarte clinica si de extracorporalizare (calatorii in afara corpului), intr-o maniera in care nu s-a mai facut pana acum. "Fiind o poveste a sperantei si curajului, de natura sa schimbe, intr-o clipa, milioane de vieti,cartea va oferi cititorilor Conversatiilor cu Dumnezeuinspiratia de a-si crea propriile dialoguri cu spiritele lor calauzitoare si cu Dumnezeu" (Neale Donald Walsch, autorul cartilor Conversatii cu Dumnezeu, publicate de Editura For You).

Dupa desele sale treceri prin Poarta spirituala, Elder s-a intors cu o serie de revelatii uimitoare asupra naturii fiintei noastre adevarate, dar si a scopului nostru in acest Univers, a misiunii noastre ca specie..

Iata ce spune Paul Elder, despre cartea sa:

In general, experienta scrierii acestei carti a fost in sine o aventura – mistica, binecuvantatoare si absolut tamaduitoare.

Acum, pe cand ma apropiam de sfarsitul misiunii, aveam dificultati in a gasi cuvintele potrivite, pentru a exprima cat de recunoscator eram pentru lectiile minunate si binecuvantarile pe care pe primisem. Au fost si timpuri grele si timpuri minunate – dar, cu siguranta, nu le-as schimba pentru nimic in lume. Fusese o calatorie remarcabila, o educatie incredibila. Dar aveam inca atat de multe de invatat, atat de multe de experimentat.

Ca niciodata inainte, invatasem sa iubesc viata si tot ce ii apartinea. Abia daca trecea o zi fara sa imi aduc aminte de puterea spiritului uman si a relatiei noastre cu Dumnezeu si cu toata lumea. Noi nu suntem numai corpurile pe care le ocupam. Suntem energie pura, indestructibila. Mai puternici decat ne putem imagina, noi – si toate lucrurile pe care le experimentam – suntem vesnici. Ca atatia altii, descoperisem ca exista doar un singur lucru, un element esential, care leaga totul si pe toti impreuna. Iar acesta este puterea iubirii.

Pe tot parcursul vietii mele, existase o singura revelatie principala – unicul mesaj si cel mai important pe care il primisem vreodata – care pune totul intr-o alta perspectiva. La sfarsitul vietilor noastre, cand ne eliberam trupurile si pasim din nou in lumea spirituala, nu conteaza deloc cine a castigat sau cine a pierdut, cat de bogati sau celebri am devenit. Singurul lucru care conteaza, cu adevarat, este cum i-am tratat pe ceilalti de-a lungul vietii. Aceasta este importanta iubirii.

Poate ca cea mai dura lectie a experientei umane, realitatea iubirii, poate fi uneori cel mai dificil de acceptat pe deplin. Cand suntem prinsi in lupta pentru supravietuire, cand par sa ni se intample lucruri groaznice – noua sau altora din jurul nostru – cand suntem raniti sau suparati de lucrurile pe care le fac altii, trebuie sa luptam pentru a vedea dincolo de cea mai mare temere a noastra – iluzia umana a despartirii. Nu exista nici o despartire adevarata. Noi toti suntem unul singur!

Trebuie doar sa incercam sa ne amintim, sa privim adanc inauntrul nostru si inauntrul celorlalti, pentru a vedea frumusetea sufletului unic pe care noi toti il impartasim cu Dumnezeu. Daca as putea sa va ofer un sfat, ar fi acesta: Nu va retineti! Iubiti tot ceea ce merita! Pentru aceasta exista inimile. Sa ai inima zdrobita de o mie de ori este infinit mai bine decat sa nu fi iubit deloc. Asta ar fi cea mai mare tragedie.

Viata este un dar minunat – asa ca traiti-o din plin. Profitati de fiecare ocazie in parte, pentru a imbratisa pe cineva. Faceti-va timp sa va imbratisati copiii, parintii, fratii si surorile, prietenii, chiar si strainii. Si, faceti-va timp sa priviti atent in ochii lor. Poate ca atunci cand va asteptati mai putin, veti simti o senzatie de agitatie in inima si o rascolire adanca in suflet. Ati putea sa descoperiti ca priviti in ochii unui inger.

Cat despre mine, calatoria mea continua aproape zilnic, cu noi experiente si revelatii. Unde ma va duce si unde se va sfarsi, nu am nici o idee. Dar stiu un lucru sigur. Viata este o evolutie succesiva de etape, lectii si mistere minunate de rezolvat. Nici macar nu-mi pot imagina cat de multe mai trebuie sa invat. Dar, abia astept sa descopar.

Prezentare facuta de prietena noastra, Elena Cocis, careia ii multumimwww.elenacocis.ro

Cuprins :

Mulţumiri ... 5

Introducere ... 7

Capitolul 1 Deşteptarea ... 9

Capitolul 2 Unde era Dumnezeu ... 19

Capitolul 3 În căutarea adevărului ... 39

Capitolul 4 Extinderea orizonturilor ... 55

Capitolul 5 Să mori din nou ... 73

Capitolul 6 Îndrumarea ... 86

Capitolul 7 Nu suntem singuri ... 102

Capitolul 8 Misiunea extremă ... 113

Capitolul 9 Conexiuni spirituale ... 140

Capitolul 10 Explorarea ... 157

Capitolul 11 Călătoria noastră împreună ... 181

Capitolul 12 Îndepărtând zidurile ... 200

Capitolul 13 Vindecând inimi ... 222

Capitolul 14 Interpretarea ... 240

Capitolul 15 Afirmarea ... 253

Ochii unui înger ... 264

Despre autor ... 266 

Fragmente din carte:

pag. 61

Uluit, dar îngrijorat în mică măsură, am plutit direct prin tavanul Institutului. în timp ce fiecare părticică din mine vibra, am început să mă ridic la cer. La treizeci de metri, la o sută, la trei sute de metri, am prins viteză rapid, deplasându-mă încă şi mai sus. Curând, privind peisajul care se micşora sub mine, m-am comparat cu o rachetă care ţâşnea spre spaţiu. Aceasta - m-am gândit - trebuie să fie ceea ce echipajul unei navete spaţiale vede, atunci când părăseşte Terra.
Peisajul Virginiei a devenit o ceaţă verde, pe măsură ce mă înălţăm tot mai sus. în dreapta mea, întinderea vastă a albas-trului oceanului mi-a apărut înaintea ochilor, în timp ce continuam să urc. În câteva momente, întreaga planetă a devenit vizibilă, odată ce ţâşneam cu putere în spaţiu. Soarele avea o strălucire aparte, pe care n-o mai văzusem niciodată. Deplasându-mă încă şi mai repede, am continuat, până când însuşi Pământul a apărut ca o mică minge albastră. În final, la mii de kilometri depărtare în spaţiu, am încetinit şi m-am oprit.
Panorama era uimitoare! Pretutindeni se putea vedea şi simţi frumuseţea Creaţiei. O mantie de stele se desfăşura în toate direcţiile. Mi-a trecut prin cap cât de mic şi nesemnificativ eram eu, în mijlocul acestei superbe întinderi a Creaţiei - şi totuşi ştiam că fac parte din ea. Totul era conectat la nivel tainic, încât chiar şi cea mai mică particulă era la fel de importantă ca şi cea mai mare. Pentru o perioadă nedeterminată de timp, am navigat în linişte prin spaţiu, absorbit de frumuseţea din jurul meu.
Monroe avea dreptate. Acest nivel de conştientă, Focus 15, nu era afectat de timp. Încântat în solitudinea mea, am devenit deodată conştient de un sunet ciudat, care mă distrăgea. Părea că mă şi înconjoară, dar - în acelaşi timp - îmi răsuna şi în interior. Deşi nu am putut detecta sursa, părea a fi o frecvenţă adâncă şi joasă, ca vuietul vântului sau ca valurile oceanului care se sparg de ţărm. Continuând să crească, am descoperit curând că era imposibil de ignorat.
Preocupat, m-am gândit totuşi că ar trebui să mă întorc în corpul meu. Cu o mişcare rapidă, m-am întors cât ai clipi înapoi,...

pag. 90

În lumina palidă a unui mic felinar, atenţia mi-a fost captată de un obiect care strălucea în iarba deasă, acoperită de rouă, de dedesubt. Părea a fi un pistol lustruit, placat cu nichel, ca unele pistoale semiautomate, pe care le văzusem la televizor. Eram total confuz. Nu aveam nici cea mai mică idee unde eram, sau de ce? În timp ce pluteam în zonă, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă, am simţit un alt val de energie şi, o clipă mai târziu, priveam o pereche de mâini deasupra unui lighean. Lângă lighean, o pompă de apă veche, cu acţionare manuală, era fixată pe o scândură. Sub mine, cineva a întins braţul, a pompat apă în lighean şi a început să se spele pe mâini. Spre surpriza mea, apa turnată devenea rapid roşie. Semăna cu sângele.
În mintea mea erau numai întrebări. Ale cui erau mâinile acelea? Ale mele? Nu păreau să fie. Al cui era sângele? Omorâsem, oare, pe cineva? Mă omorâse cineva pe mine? Scena s-a estompat, astfel că m-am trezit într-o clădire lungă, privind în jos, spre o podea de lemn murdară. Simţindu-mă deja obosit, mintea mea a realizat că acum eram într-un corp fizic, devastat de durere. În faţa clădirii, un ofiţer în haină militară stătea la un birou imens, cu aspect oficial.
În faţa biroului se plimba un alt soldat, în echipament de luptă, care ţipa la mine într-o limbă slavă. Nu puteam înţelege o iotă din ceea ce spunea, dar am bănuit, cumva, că acest om urma să mă omoare. Aproape terminat de durerea intensă, prelungită, n-am mai suportat. Voiam doar să se termine totul. O clipă mai târziu, pluteam din nou în aerul nopţii, privind iarba verde, înaltă. Am avut un moment de înţelegere eliberatoare. Era, într-adevăr, alt loc şi alt timp. Fusese o scenă din viaţa mea anterioară. Ca răspuns la o întrebare nerostită, am auzit în minte cuvintele "nouăsprezece-patruzeci-patru". Atunci am înţeles. Acesta fusese anul morţii mele anterioare.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc, a fost că eram înapoi în corp, în realitatea prezentă. Mi-am scos căştile, am luat o gură de aer în piept şi m-am întins pe pat. Aveam multe lucruri la care să mă gândesc. Nu am mai avut dubii în legătură cu...

pag. 102

NU SUNTEM SINGURI

Ca o consecinţă a întâlnirii cu spiritele călăuzitoare, viaţa mea devenise din ce în ce mai captivantă. Existenţa mea era împărţită între a-mi face, în timpul zilei, serviciul, a-mi îndeplini îndatoririle în cadrul primăriei - şi perioada nopţii, când mă izolam de restul lumii, pentru a investiga natura existenţei umane şi pentru a afla cine sunt cu adevărat. Experienţele mele cu Meldor mă determinaseră să-mi dau seama că înţelegerea mea asupra vieţii fusese cam limitată şi că mai erau multe de învăţat despre univers şi despre locul meu în cadrul lui.
În timpul ultimei mele călătorii la Institutul Monroe avuseseră loc atât de multe experienţe, încât aproape că omisesem un eveniment important - deschiderea celui de-al treilea ochi. Deşi fusese o descoperire destul de recentă pentru mine, era o puternică poartă către lumea spirituală, care îmi trezea curiozitatea. Totuşi, în acele zile de început, noua viziune psihică mă lăsa, de cele mai multe ori, confuz.
Am descoperit că perioada cea mai bună pentru explorarea cu succes a decorporalizării era chiar după trezirea din somnul de noapte. Într-o dimineaţă, m-am trezit şi am rămas în pat, urmărind, ca prin vis, imaginile din mintea mea. Pe măsură ce mă cuibăream confortabil, sunetul strident cu care mă obişnuisem la intrarea în starea de tranziţie, mi-a atras atenţia. Cu ochii închişi, am văzut o mică rază de lumină în mijlocul frunţii.
Anticipând o altă excursie către Lumea de Dincolo, pentru a-l vedea pe Meldor, am fost surprins când s-a deschis doar o mică poartă de formă ovală.

 

pag. 121

Cu simţurile oarecum refăcute, am început să cercetez împrejurimile. Părea ca un peisaj real, de pe Pământ. Sub mine era o apă mare - probabil, un lac. O stâncă înaltă de patru metri îşi croise un drum şerpuit, dominând o bandă subţire de plajă la marginea apei. Am observat doi oameni înotând în lac, poate la cincizeci de metri, sau cam aşa ceva, de mal. Am plutit în jos, pentru a privi mai de aproape.
Pe când mă apropiam de suprafaţa apei, mi-am dat seama, brusc, că aceşti oameni nu moţau. Nici măcar nu se mişcau. Trupurile unui bărbat şi al unei femei păreau să plutească chiar sub suprafaţa apei. Erau morţi - evident, înecaţi. Atunci am observat pentru prima dată un om stând pe plajă, agitat şi înnebunit. Tocmai eram pe punctul de a mă apropia de el, când am auzit vocea lui Meldor în minte. "Nu-ţi face griji în privinţa lui; ne vom întoarce după el mai târziu. Va fi bine. Deocamdată însă, trebuie să continuăm. Sunt şi alte suflete pe care vrem să le vezi."
Liniştit de Meldor, ne-am continuat călătoria. Scena de pe malul apei a început să pălească şi, curând, pluteam deasupra unei căsuţe ţărăneşti, dintr-o zonă agricolă de câmpie. Am observat absenţa drumurilor, în preeria de sub mine. O mică alee bătătorită ducea la proprietate. Un gard scund, din lemn, înconjura o curte mare, cu copaci, unde trona o uriaşă grădină de legume. În timp ce coboram, am fost atras spre spatele casei şi către o alee din grădină. Atunci, am înţeles de ce eram acolo. O femeie cam plinuţă, în vârstă, în dificultate evidentă, era căzută pe o parte, la marginea cărării. Am ştiut că ne vom întoarce pentru a ajuta acest biet suflet, însă la îndemnul lui Meldor ne-am continuat drumul. Scenă după scenă, ne-am continuat raidul: de la privelişti cu soldaţi în armură, luptând cu săbii în bătălii sângeroase din timpuri medievale, la forme mai moderne de conflict Realitatea brutală era copleşitoare.
Nu eram sigur că sunt pregătit pentru profunzimea traumei emoţionale pe care o experimentam. Totuşi, continuam, în mare parte zburând pe deasupra locurilor şi doar ocazional...

pag. 153

Dar să mă întorc la întrebarea ta de la început Prin multe reîncarnări, sufletele dezvoltă o legătură specială şi prietenie cu anumite suflete. Ele învaţă repede că pot atinge rezultate mai bune dacă se ajută unul pe altul - ca şi o experienţă mai profundă de învăţare. Deci, ele sunt de acord să se reîntoarcă împreună în mediul pământesc, iarăşi şi iarăşi, ca să înveţe, să evolueze şi să experimenteze. Adesea, îşi schimbă rolurile în vieţile următoare, într-o viaţă, unul poate juca rolul unui părinte, ca apoi să se întoarcă în rol de copil. Numeroase scenarii pot fi jucate la nesfârşit - totul pentru experienţă şi acumularea de cunoaştere. Experienţa şi cunoaşterea sunt, la urma urmei, singurele lucruri pe care le poţi lua cu tine, când părăseşti lumea fizică.
Când sufletele devin implicate, în mod complex, în numeroase reîncarnări succesive, învăţarea poate fi imensă. Un grup sau o familie de suflete poate deveni implicată în planificarea provocărilor şi a împrejurărilor generale, pe care speră să le experimenteze sau să le depăşească în următoarea viaţă. Lecţiile şi rolurile pe care ei sunt de acord să le joace, pot fi foarte dure în realităţile fizice de pe Pământ. Dar sufletul ştie şi înţelege că experienţa în sine va fi ca un vis trecător, ca o clipire din ochi, în realitatea cosmică a timpului neliniar.
Anumite suflete fac un imens sacrificiu ca să le ajute pe altele să-şi îndeplinească lecţiile alese. Ca şi mama ta actuală de pe Pământ, ei pot accepta să se pună în situaţii dificile, pentru a facilita învăţarea şi experienţa altora. Pentru acele suflete care doresc să-şi accelereze evoluţia şi avansarea spirituală, căutarea de experienţe şi cunoaştere este uriaşă.
Experienţa umană este o lecţie foarte puternică. Cu mici excepţii, cei care aleg să se încarneze îşi parcurg drumul prin sute sau chiar mii de vieţi. Vor experimenta atât corpuri de bărbaţi, cât şi de femei. La un moment dat, mulţi pot deveni ucigaşi, hoţi şi vagabonzi. Vor trăi vieţi în care vor fi fericiţi, vor avea bogăţie - dar şi vieţi pline de durere, de disperare şi de eşecuri. Căutând mereu să evolueze, un suflet poate câştiga mult într-o singură viaţă, doar ca apoi să cadă şi să dea înapoi în...

 

 

Mesaje De Suflet

Sursa: dei-matei.blogspot.ro

Dezvaluirile unui barbat ce a stat trei zile in moarte clinica

Un barbat a povestit lumii intregi despre experienta lui miraculoasa de intoarcere la viata dupa ce, timp de trei zile, a fost mort. Medicii ridica neputinciosi din umeri cand este vorba sa explice ciudatul fenomen. Mai mult chiar, unii si-au schimbat radical modul de a privi viata si moartea.

Intr-o dimineata de martie a anului 1993, sotia lui David Moreno, un barbat de 37 de ani, a fost trezita de gemetele puternice si tremuraturile violente ale sotului sau. In scurt timp, acesta a inceput sa se zvarcoleasca de durere, iar o dara de sange a inceput sa ii tasneasca din gura. Imediat ea a chemat salvarea si pe o vecina care era asistenta medicala, dar aceasta nu a putut nici macar sa-i ia pulsul. Inima lui batea foarte slab.

Avea sanse de supravietuire de unu la un milion

David a fost dus de urgenta la un spital din apropiere unde a fost imediat supus unei terapii intensive, dar medicii au anuntat familia ca exista o sansa la un milion sa supravietuiasca. Organele sale interne nu mai functionau si cand medicii au incercat sa-i faca o transfuzie ei au descoperit ca sangele lui este atat de gros incat era imposibil sa circule prin corp, cu atat mai mult sa irige creierul.

Familia a inceput sa se pregateasca de inmormantare

Sotia lui David a telefonat acasa pentru a anunta familia si a demara aranjamentele pentru funeraliile ce pareau iminente. Patru dintre rudele lor, care erau medici, au cerut permisiunea de a inchide aparatele la care el era conectat si care-l tineau artificial in viata, pentru a scurta agonia lui David, dar au fost refuzati.

Membrii familiei l-au vegheat si s-au rugat la patul lui, sperand in miracolul insanatosirii lui. Dupa trei zile de coma s-a stabilit ca din punct de vedere clinic este mort, dar, asa cum s-a vazut mai tarziu, era cat se poate de viu.

Viata intreaga i s-a desfasurat prin fata ochilor, intocmai ca un film

Intreaga viata mi s-a desfasurat dinaintea ochilor, ca si cum as fi vazut-o pe un ecran. Am vazut absolut tot ce am facut in timpul vietii. In tot acest timp am vazut o lumina stralucitoare care, la inceput, era ca o ceata ce incet, incet se dispersa. Cand ceata a disparut am vazut pe cineva imbracat in alb, care cred ca era ingerul meu pazitor. El a stat langa mine si am revazut impreuna viata mea din copilarie pana in ultima zi. Cand filmul vietii mele se derula am putut vedea toate lucrurile bune pe care le-am facut, dar cand apareau scene in care facusem ceva cu adevarat rau, ritmul vizionarii incetinea si cadrul se largea, ca si cum atunci era cazul sa fiu atent.

Trezirea din coma a fost brusca si neasteptata

David Moreno s-a trezit din coma atat de brusc incat asistenta care-l supraveghea a fugit ingrozita din sectie, in stare de soc. Cind medicii au sosit la patul lui s-au cutremurat. Nu le venea sa creada ca barbatul pe care ei il declarasera in moarte clinica era acum constient si nu prezenta niciun semn care sa ateste faptul ca creierul sau a fost afectat in vreun fel de lipsa irigarii cu sange. In ciuda nedumeririi generale, testele medicale la care David a fost supus in zilele urmatoare au stabilit ca acesta este perfect sanatos.

Barbatul afirma ca are de transmis un mesaj lumii

David spune ca el s-a intors pentru ca trebuie sa transmita un mesaj lumii de la fiintele divine cu care a intrat in contact. El tine acum conferinte in care vorbeste lumii intregi despre viata si moarte, despre cum ii poti ajuta pe ceilalti, despre rostul vietii noastre, cum sa avem grija de planeta noastra si multe altele. S-a implicat, de asemenea, prin fundatia sa, in numeroase actiuni caritabile care se desfasoara pe intreaga planeta. El se ocupa nu numai de problemele umanitare, ci s-a implicat si in actiuni cu caracter ecologic.

Medicul care l-a tratat si-a consacrat viata slujirii lui Dumnezeu

El s-a grabit sa paraseasca spitalul si a ajuns acasa, unde si-a gasit familia pregatindu-se de funeralii. Atunci cand l-au vazut au crezut ca este stafia lui. Profund miscat de misteriosul eveniment la care a luat parte, medicul care l-a tratat pe David a declarat ca este vorba de un miracol pe care numai Dumnezeu putea sa-l savarseasca. El si-a schimbat radical felul de a fi, a renuntat sa mai practice medicina in acel spital si si-a consacrat viata slujirii lui Dumnezeu, ajutorarii celor nevoiasi, alaturi fostul sau pacient, David Moreno.

Sursa: www.almeea.com

Sursa: Misterele Lumii

Ingerii pot fi fotografiati… Povestea incredibila a unui baietel bolnav

Luminile ingerilor apar mult mai frecvent in fotografii. Exista o serie de fotografii in care apar sfere albe si forme fantomatice, care se aseamana in mod clar cu conturul ingerilor sau zanelor. Frecventa crescuta a acestui fenomen se datoreaza probabil progreselor aparatelor fotografice, obisnuite si digitale. De asemenea, fenomenul poate fi pus pe seama „subtierii valului”. Aceasta inseamna ca pe masura ce ne elevam in mod colectiv si devenim tot mai constienti din punct de vedere spiritual, observam tot mai usor prezenta lumii spiritelor in preajma noastra.

Ryan Reynolds, in varsta de 10 ani, din Cincinnati, Ohio, vorbea adesea de faptul ca vede ingeri. Ryan, care fusese diagnosticat cu o tumoare neoperabila pe creier, a spus familiei sale ca vazuse ingeri in timpul plimbarii in caruta cu fan. Trei persoane diferite i-au facut fotografii lui Ryan in timpul acelei plimbari, folosind trei aparate diferite. Unul dintre ei era o reportera a ziarului local Community Press, folosind aparatul firmei pentru stirile pe care ea le relata.

Atunci cand a fost developat filmul din aparat, pe fiecare dintre fotografii se vedeau sfere luminoase care il inconjurau pe baietel. Fiecare aparat folosise tipuri diferite de film. Familia nu a stiut ce sa creada despre petele albe de pe fotografii. Una dintre aceste fotografii arata mici pete albe in jurul lui Ryan, o alta il infatisa impreuna cu o imagine alba in forma de peste, iar cea de-a treia cuprindea o sfera alba uriasa, chiar langa el.

Dar Ryan a recunoscut imediat ingerii in acele fotografii. Mama lui isi aminteste ca el a aratat spre sfera uriasa din cea de-a treia fotografie si a spus: „Mamico, iata de ce m-am simtit atat de bine in plimbarea aceea. Deoarece chiar acolo era ingerul meu pazitor… stiam ca va fi acolo. Acesta e ingerul meu, mamico. Imi vorbeste tot timpul.” Mama lui Ryan spunea ca el vorbeste adesea cu ingerii.

Ryan a murit in pace la doua luni dupa acea plimbare, stiind ca este inconjurat de ingerii lui pazitori. Va puteti intreba de ce, avand toti acei ingeri in jurul lui, Ryan nu si-a revenit si nu a mai trait totusi. Ei bine, poate ca scopul vietii lui fusese sa atraga atentia asupra prezentei ingerilor prin moartea sa induiosatoare. Povestea lui a fost subiectul stirilor internationale, iar viata lui Ryan a produs o oarecare agitatie in redactiile de stiri, care in mod normal nu relateaza incidente in care sunt implicati si ingerii. Daca el s-ar fi vindecat, probabil ca povestea lui ar fi trecut nebagata in seama, deoarece stirile tind sa se concentreze doar asupra povestilor dramatice. Curajosul suflet al copilului de zece ani care a fost Ryan Reynolds s-a dus in rai, astfel incat adultii de pretutindeni sa contemple realitatea ingerilor pazitori.

Ingerii apar pe filmul fotografic, deoarece aparatele foto sunt capabile sa capteze lumina si energia cu un grad crescut de acuratete si de sensibilitate.

Sursa: www.almeea.ro.

Sursa: Misterele Lumii

Dezvăluirile incendiare ale unui bancher elveţian despre acţiunile criminale pe care le realizează grupul Bilderberg

Un bancher elveţian, care a participat la întruniri ale grupului şi care tocmai de aceea preferă să-şi păstreze anonimatul, a acordat în luna mai la Moscova un interviu incendiar redactorilor de la publicaţia Noviden. Conform mărturiei elveţianului, grupul Bilderberg se foloseşte de băncile elveţiene pentru a finanţa răsturnări de guvern, falimentarea unor ţări, corupţia unor oficiali şi chiar uciderea unor persoane care au putere să se opună politicilor grupului.

Nu toţi participanţii la întrunirile Bilderberg au cunoştinţă de aceste lucruri, pentru că şi în sânul grupului de elită, la fel ca şi în sânul francmasoneriei, există unele „bisericuţe”. Josef Ackermann, director executiv al Deutsche Bank şi membru al comitetului de vârf al Bilderbergilor este acuzat de bancherul elveţian că orchestrează multe dintre aceste activităţi oculte. Ideea care îi este cea mai dragă lui Ackermann şi la care lucrează acum asiduu este cenzurarea totală în cel mai scurt timp a internetului.

I: Ce puteţi să ne spuneţi despre activităţile dvs. ca bancher?

 

R: Am lucrat în sistemul bancar elveţian ani îndelungaţi, chiar şi ca director al uneia dintre cele mai puternice bănci. Atunci am fost implicat în plata pentru asasinarea unui preşedinte de stat. Am participat la întrunirea directorilor băncii, în care s-a hotărât să se plătească pentru această acţiune. Asta m-a dat peste cap rău de tot. Un serviciu secret străin a trimis o cerere scrisă de mână prin care solicita plata unei sume pentru o persoană care lichidase un preşedinte! Şi nu a fost singurul caz de acest fel. Am primit o seamă de astfel de cereri scrise de mână din partea unor servicii secrete, care aveau fonduri pentru organizarea de revoluţii ori pentru ucideri la comandă. Eu confirm ceea ce a scris John Perkins în cartea sa „Confessions of an Economic Hit Man”. Există un sistem financiar pentru astfel de operaţiuni şi unele bănci elveţiene fac parte din el.

 

I: Ne poţi spune despre ce bănci este vorba şi cine anume din aceste bănci este implicat?

 

R: Este vorba de una dintre cele trei bănci elveţiene din vârf la timpul asasinării acelui preşedinte din lumea a treia. Mai mult, nu-mi risc viaţa. Eram mai multe persoane la adunare când cineva a venit cu acea cerere şi, cum era vorba de o sumă mare cash, a trebuit să se facă o informare sumară a speţei. După care directorii au zis „O.K!”

 

I: Ce fel de fonduri erau acestea?

 

R: Speciale! Codificate. Cifrul veneau odată cu cererile. Aşa funcţionau, conform înţelegerilor la vârf. Cererile care deblocau cele mai mari sume erau scrise de mână! Trebuiau descifrate. Ele conţineau sume de bani pentru asasinate, pentru organizarea de greve, de revolte şi pentru finanţarea unor partide de opoziţie în diverse ţări. Ştiu membri ai grupului Bilderberg care sunt implicaţi în aşa ceva.

I: Măcar ne puteţi spune în ce decadă se întâmplau astfel de operaţiuni?

 

R: În anii ’80.

 

I: Aveaţi vreo problemă să lucraţi cu astfel de fonduri?

 

R: O mare problemă. Nu mai puteam să dorm. De-asta am şi părăsit banca până la urmă. Erau implicaţii periculoase. Cei care organizaseră fondurile erau membri ai unor servicii secrete, cele mai multe din ţări vorbitoare de limba engleză. Trebuia să plătim criminali care ucideau oameni ce se opuneau planurilor Bilderberg, FMI şi Băncii Mondiale, de exemplu.

 

I: De ce ne acordaţi acest interviu? Sau de ce ni-l acordaţi acum?

 

R: Pentru ca Bilderbergii se întrunesc anul acesta în Elveţia. Pentru că situaţia mondială devine din ce în ce mai critică şi pentru că băncile elveţiene sunt implicate în acţiuni lipsite de etică, dispunând de fonduri aflate în afara oricărui control financiar şi e vorba de sume cu multe, multe zerouri.

 

I: Miliarde?

 

R: Mii de miliarde, în afara taxelor! Ceea ce se întâmplă este împotriva sistemului elveţian al valorilor, bazat pe încredere, bunăvoinţă şi neutralitate. Am asistat la discuţii care sunt împotriva principiilor democratice. Directorii băncilor elevetiene nici nu mai sunt elveţieni, ci vin din afară, majoritatea anglo-saxoni, americani, britanici care nu respectă neutralitatea declarată a elveţienilor. Aceştia distrug Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Elveţia, care este ţinta acum, când nu mai au nevoie de ea. Josef Ackermann este cetăţean elveţian, dar este în fruntea unei bănci străine şi se foloseşte de putere ca să distrugă.

 

I: Oamenii despre care ne-aţi vorbit vor fi prezenţi anul acesta la întrunirea Bilderbergilor de la St. Moritz?

 

R: Categoric. Dispun de sume enorme de bani şi au un plan. Vor distruge economia Europei şi vor construi alta în China. Până atunci, au deschis pieţele europene pentru mărfurile chineze. Sistemele de învăţământ europene cad, iar noua generaţie va şti din ce în ce mai puţin. Asta va distruge Europa pe termen lung.

 

I: Credeţi că întâlnirea din Elveţia de anul acesta are valoare simbolică? În 2009 s-au întâlnit în Grecia, în 2010 în Spania, iar acum, aceste ţări sunt pe marginea prăpastiei. Credeţi că aşa o să se întâmple şi cu Elveţia?

 

R: Este un obiectiv al lor. Elveţia nu este în UE, nici în „zona euro” şi categoric nu este controlată de la Bruxelles. Vorbesc de Elveţia ca ţară, nu ca sistem bancar, pentru că acesta e deja al lor şi-l manevrează cum vor. Întâlnirea de aici transmite acest mesaj, că acum noi urmăm!

 

I: Care să fie ţelul lor? Vor să creeze o dictatură globală controlată de mari corporaţii, fără state suverane?

 

R: Exact. Iar suveranitatea statelor se consumă prin datoriile pe care le fac la aceste organizaţii. Ei urmăresc falimentarea tuturor statelor de parcă ar fi vorba de bănci. Numai aşa pot să-şi impună interesele şi să dicteze. UE simte deja din plin apăsarea de fier a grupului Bilderberg.

 

I: Ce ar putea să-i stopeze?

 

R: De aceea am acceptat să dau acest interviu. Există ceva la îndemâna tuturor care-i poate stopa: adevărul! Trebuie dezvăluit tot adevărul! Nu le place deloc să fie în lumină, deci puneţi urgent reflectoarele pe ei! Transparenţa deplină în politicile bancare şi la toate nivelurile societăţii i-ar stopa cu siguranţă.

 

I: Care bănci elveţiene sunt implicate?

 

R: Cele care-şi antrenează staff-ul după valori anglo-saxone, nu cele autentic elveţiene, care au cel mai corect sistem. E vorba de băncile care operează la nivel global.

 

I: Deci ne sfătuiţi că trebuie să-i expunem public, să arătăm cine sunt în realitate Bilderbergii.

 

R: Cazul Strauss-Kahn este o oportunitate de a arăta cine sunt şi cum sunt. Sunt nişte corupţi, cu nişte minţi bolnave, plini de vicii pe care le ascund sub pulpana ordinului lor. Unii sunt întocmai ca Strass-Kahn, violatori, alţii sunt sadomasochişti, alţii pedofili şi mulţi sunt de fapt satanişti. Uitaţi-vă la simbolurile sataniste pe care le afişează unele bănci, inclusiv Rothschild Bank din Zürich. Oamenii aceştia sunt şantajabili din cauza slăbiciunilor lor. Trebuie să urmeze strict anumite ordine şi cei care vor să iasă din rând, imediat sunt expuşi, cu reputaţia distrusă sau chiar ucişi. Strauss-Kahn, de exemplu – din cauza viziunilor lui socialiste – putea s-o păţească şi mai rău, putea să fie ucis!

 

I: Dacă afirmaţi că Ackermann este un factor de decizie în comitetul Bilderbergilor, credeţi că el e implicat în astfel de acţiuni?

 

R: Da, dar nu numai el. Mai sunt mulţi alţii, ca de exemplu Christine Lagarde, care va fi, probabil, viitoarea şefă a FMI. Şi ea este membră Bilderberg, ca şi Sarkozy şi Obama. Planul lor actual este cenzurarea urgentă şi totală a internetului, care este liber şi prin care circulă adevărul cutremurător despre obiectivele lor. Pe motivul că este utilizat de terorişti să-şi transmită mesaje, vor ajunge în curând să controleze şi chiar să cenzureze total internetul. Sau cine ştie ce atrocitate inventează ca să realizeze apoi imediat acest plan.

 

I: De asta vă e temă.

 

R: Nu e vorba doar de teamă. Oamenii ăştia sunt criminali şi nu au scrupule în a da ordine de asasinare. Dacă vor avea senzaţia că pierd cumva controlul, aşa cum se întâmplă din cauza opoziţiei faţă de FMI a populaţiei din Grecia şi Spania şi posibil în curând şi în Italia, nu vor ezita să inventeze o nouă „reţea Gladio”. Am fost aproape şi de această nouă reţea. Instigă din umbră la terorism şi, mai mult decât atât, sponsorizează grupuri teroriste, pentru a controla guvernele din state europene, precum Italia, unde uciderea lui Aldo Moro a fost în realitate plătită prin sistemul pe care ţi l-am descris.

I: Ackermann face parte dintr-un astfel de sistem?

 

R: Sunteţi jurnalişti, urmăriţi-i cu atenţie cariera şi mai ales observaţi cât de repede a ajuns în top. Dar sistemul lor criminal funcţionează în toată lumea şi implică o mulţime de oameni.

 

I: De ce credeţi că mass-media occidentală nu tratează acest subiect?

 

R: Pentru că de fapt ori există o înţelegere secretă cu patronii, ori, dacă aceştia sunt recalcitranţi, le cumpără din umbră publicaţiile.

I: Câţi dintre aceşti participanţi sunt avizaţi de planurile lipsite de etică, multe dintre ele criminale, ale grupului?

 

R: Există un cerc interior ultrasecret în care îi găseşti pe aceşti satanişti. În afara acestui cerc, oamenii complet neinformaţi şi chiar foarte naivi sunt din ce în ce mai mulţi.

Sursa: Fata nevazuta a lumii….

Pe urmele unui sfant: VASILE CARPATINUL

Un copil vine din Rusia
E sigur ca a mers pe jos. Aproape o mie de kilometri. Un copilandru de calugar, venind dinspre rasarit, firav, inalt, subtiratic, c-o bocceluta in spate si crucea in mana, iesind pe portile unei manastiri rusesti si pornind prin pustiu, ca sa schimbe lumea. Trecea peste tundrele Niprului, prin tinuturile urgisite ale unei Ucraine din anii 1700, in care credinta ortodoxa era prigonita pana la interzicerea vietii pustnicesti, tot mai departe, peste platourile lungi ale Moldovei mangaiate de-un soare pal si ametitor, cu rasa zdrentuita si picioarele arse de rani, uitandu-se mereu in zari, adulmecand orizontul, cautand cu infrigurare primele siluete

ale muntilor. Muntii! Atata avea in gand. De cata vreme nu ii mai vazuse?… Un cuib de munti indumnezeiti, din Moldovlahia, despre care aflase de la vestiti parinti kieveni (“unul din colturile cele mai infloritoare ale lumii ortodoxe, c-o viata monahala mult mai profunda si intensa decat in Rusia sau Grecia”, dupa cum scriau acestia, in epoca), acolo unde Carpatii se rasucesc fabulos spre apus, o “curbura” mistica, cu puteri teribile, loc in care schimnicia si isihasmul se pastrau vii si neintrerupt inca din veacul al treilea al primilor crestini. Inaintea acestor munti s-a oprit fratiorul Vasilie Bezrucovai, in anul 1708, pe cand avea varsta de numai 16 ani. Flacaul monah ce urma sa fie numit peste timp Sfantul Vasile de la Poiana Marului.

Icoana mutilata

�

Statea aici si privea muntii, dupa lunga pribegie. Si tot aici stau si eu, la cativa kilometri de orasul Focsani, privind spre siluetele acelea fantastice, albastrii, ale coamelor Vrancei si Buzaului, gandindu-ma la ce a vazut el, candva. Intra printre culmile lor ca-ntr-un templu. Muntii romanesti, in care avea sa se zavorasca pentru tot restul vietii. Vasile Carpatinul e cunoscut azi in intreaga ortodoxie mondiala. Rugatorul Carpatilor, i s-a mai zis. Unii cercetatori sustin ca, desi nascut in tinutul slav al Poltavei, provenea dintr-o familie de origine romana, pribegi moldoveni de-ai lui Cantemir, cu nostalgie de pamanturile moldave si ca de aceea a venit aici. Nici nu mai conteaza. A ramas al Vrancei noastre pentru totdeauna, ingropat intre muntii valahi si “continuat in duh” de mii de mari duhovnici si sfinti, care i-au urmat modelul si scoala monahala de isihasm si “rugaciune neintrerupta a inimii”. Astazi, prin faptele sale, e socotit a fi unul din cei mai insemnati sfinti romani din toate veacurile.
Dalhauti. “Pasim peste pasi de sfant…”
Manastiri care nu mai sunt. Traisteni, Poiana Schiopului… Gasesc cu greu chiar si satele care le poarta azi numele, la poalele muntilor dinspre Ramnicu Sarat. Oamenii, nici macar batranii mai credinciosi de pe langa bisericile vechi, nu stiu mare lucru despre acest Sfant, ce-a zabovit la inceputuri prin manastirile lor, care azi oricum nu exista.

�

Poate mai sus, la Poiana Marului, daca sfantul se numeste asa… Dar e departe, spre culmile Bisocii, o manastire de dincolo de raul Ramnic pe care trebuie sa-l treci cu masina prin apa, caci nu e nici un pod, si apoi sa urci mult pe-un drum de pamant. E departe, dar sigur voi ajunge.
Deocamdata, Dalhauti. O manastire mare, ascunsa in paduri seculare, la radacina muntilor Vrancei. Ctitorita tocmai in… 1464! E nedrept ca se stie azi asa putin despre ea, mai ales ca e atat de frumoasa. Aici a stat Sfantul mai intai, vreme de douazeci de ani, pe pamant romanesc, devenind preot si apoi staret, in fruntea a sute de monahi imbunatatiti, inalti rugatori, care au impanzit cu chiliile lor toate sihastriile din jur. Padurea e intr-adevar uluitoare.

Biserica crapata de cutremure

�

Rezervatie, neatinsa inca de om. Tisa uriasa. Cedri uitati de timp. Stejari batrani de sute de ani. O imensitate verde, deasa, de nepatruns. Toata aceasta padure “l-a vazut” candva. Iar el, Sfantul, a privit-o, la randu-i. Noianul de copaci se opreste rotund imprejurul manastirii, atingandu-i chiar ultimele ziduri albe, ca un imens perete vegetal, dincolo de care ne pandeste, frematand, o simfonie de mistere si soapte. “Padurea asta, da… Va dati seama, cam tot asa era si atunci. Ce loc mai potrivit putea fi pentru o manastire decat poiana asta binecuvantata?”, imi zice maica Rafaela, calauza noastra prin paradisul de la Dalhauti, inca uimita de aceasta splendoare, chiar si dupa noua ani in care nu a parasit manastirea. “Noi am primit bucuria de a trai aici si trebuie sa avem grija de ea. Raspunderea noastra e mult mai mare decat a altor oameni. Pasim, zi de zi, peste pasi de sfant. Este un har al locului, un duh de rugaciune inca viu. Si la sfarsit o sa ni se ceara: “Ce-ai facut cu fericirea asta? Ce-ai facut cu ceea ce ti s-a dat?…”".

Biserica in care a slujit Sfantul e neatinsa

�

Biserica veche din piatra, zisa “Dintre morminte”, este intocmai aceea in care a slujit Sfantul Vasile, acum trei veacuri. Catapeteasma aurita atinsa de degetele sale… Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, inaintea careia s-a inchinat de atatea ori… O icoana celebra in intreaga lume crestina, din care a tasnit sange, atunci cand, la Constantinopol, niste turci au lovit cu sabia chipurile Maicii si Pruncului, si care apoi “a venit singura” inapoi, acasa, plutind miraculos si luminata de ingeri, pe apele Marii Negre, chiar pana la picioarele monahului roman caruia turcii ii luasera si-i pangarisera icoana la Constantinopol. Maica Rafaela atinge prelung taieturile de sabie de pe fetele Fecioarei si Pruncului.

Dalhauti – primul loc sfant romanesc in care a trait Vasile

�

“Uitati-va, e inca proaspata. E trup…”. Imi zice ca acolo a fost carne vie, ca marginile loviturilor adanci s-au vindecat ca orice rana omeneasca. Chipurile cicatrizate ale unei Mame cu Copilul Ei…Te infiori cand le vezi. E dureros, tragic chiar. Mai ales Copilul, lovit pe toata fata, cu o asemenea cruzime… Insa tristetea asta a acestei picturi vii a vindecat mii de oameni. Rafaela, tanara monahie de 36 de ani, a cunoscut bolnavi de cancer, paralizati, oameni neputinciosi de-a avea prunci, toti “chemati” aici de icoana. Pur si simplu, nu mai puteau trai fara a vedea aceste chipuri. Veneau iarasi si iarasi, de la mari distante, cuprinsi de o divina dependenta. Si s-au tamaduit.

Minune in iarba: biserica de la Poiana Marului (Buzau)

�

Unii specialisti in arta zic c-a fost pictata chiar de Apostolul Luca sau de unul dintre ucenicii sai directi. Oricum, atunci cand a venit Sfantul Vasile, icoana era de mult in muntii Vrancei. Sfantul stia unde vine. Simtea chemarea, se zice. Aceeasi pe care a simtit-o si celebrul sau ucenic de la Dalhauti, Paisie Velicikovski, sosit tot din zona Poltavei, cel ce avea sa devina unul din cei mai mari sfinti ai crestinatatii. Aceeasi pe care au simtit-o si multimile de alti schimnici slavi, porniti intr-o adevarata “emigratie monastica ruso-ucraineana, spre locurile sfinte romanesti”, marturisind cu totii ca monahismul romanesc era cu mult mai infloritor decat cel rus si, in acea vreme, mai puternic decat in intreaga ortodoxie.
Un sfant a fost chemat de o icoana. Asa cred azi mai toti batranii localnici dimprejurul Dalhautiului. Ca icoana l-a adus pe Vasile din Rusia. Mainile lui au atins-o. Lacrimile din ochii lui au atins-o.
Paisie. Intalnire intre doi sfinti
Maicile de la Dalhauti sustin ca puterea icoanei si a Sfantului inca ocroteste si azi manastirea. Real, demonstrabil chiar si stiintific.

Catapeteasma bisericii vechi de la Poiana Marului

�

Cercetarile asupra terenului spun ca acesta aluneca atat de puternic, incat cladirile n-ar fi trebuit sa mai stea de mult in picioare. In plus, cutremurele sunt aici “la ordinea zilei”, dupa cum imi spune maica Rafaela, care nici macar nu mai tresare atunci cand chilia ei e adesea zgaltaita de miscarile pamantului. O a treia biserica, mai noua, ridicata pe la 1850, are zidurile crapate pana la radacina de aceste dese si violente cutremure. N-a rezistat, fiindca a fost “mai slaba in duh”. Din cea straveche, in care-a slujit Sfantul Vasile, nu s-a miscat nicicand vreo caramida.
Iesim, si Maica Rafaela priveste iar padurile. Imi zice ca, pe mari departari, in codrii astia, inca se mai gasesc ramasite din chiliile vechilor pustnici. Cei apropiati ai lui Vasile au fost patruzeci. Preoti. Unul si unul. Adevarata oaste calugareasca de elita. Dar imprejurul asezamantului traiau si altii, sute de schimnici atrasi de harul marelui duhovnic. Si azi, maicile gasesc adesea caramizi, barne seculare, obiecte de cult stravechi, chiar oseminte. Ies din pamant, an dupa an. In spatele bisericii crapate, e o pajiste inflorita in forma de amfiteatru.

�

Aici, deasupra acestei “aule naturale”, cam pe unde e banca pe care sed eu alaturi de maica Rafaela, statea candva Sfantul Vasile si le vorbea multimilor de ucenici. Apoi, tot aici, alti si alti egumeni straluciti care i-au urmat. O scoala de monahism a dainuit fara intrerupere pana nu de mult, inainte de comunism, cand un ieromonah numit Nazarie Sapunaru inca mai tinea un seminar teologic pe amfiteatrul inverzit, predicand si povatuind in duhul Sfantului Vasile. De peste saptesprezece secole, aici, calugaria nu s-a oprit niciodata.
Si tot la Dalhauti l-a cunoscut staretul Vasile si pe tanarul sau ucenic, Paisie Velicikovski, venit tot din Poltava, zeci de ani mai tarziu. O intalnire epocala, intre doi mari sfinti, care in manastire este evocata si azi de parca s-ar fi petrecut ieri. Din relatarile inaintasilor, maica Rafaela aproape si-l poate inchipui: un tanar timid, firav, cu sanatatea slaba, care muncea la bucatarie, dar nu se prea pricepea, caci “avea mintea in alta parte”, plangand ca un copil de fiecare data cand ardea painea in cuptor, desi staretul nu il certa niciodata.

Gata sa-si ia zborul

�

Aceasta ucenicie a lui Paisie in muntii Vrancei avea sa fie hotaratoare pentru destinul viitorului sfant valah. Si nu e de mirare ca, dupa patru ani de la plecarea lui in Athos, staretul Vasile a venit el insusi pe pamant grecesc, special ca sa isi vada invatacelul, de care ii era atat de dor, tunzandu-l in monahism si imbracandu-l in “schima mica”, in primavara anului 1750. Ilustrul staret n-a mai ramas nici el multa vreme la Dalhauti. Agitatia devenise prea mare, erau deja calugari multi si buni. I-a luat pe cei mai vrednici, doisprezece, asemeni unor apostoli, si a plecat cu ei inspre munte. Tot mai departe, spre munte… Se intampla in anul 1730, si-n iarna aceea au dormit cu totii in bordeie, sub pamant, prin paduri. Noua manastire avea sa se numeasca Poiana Marului. La inceput au fost treisprezece impreuna cu Sfantul.
Poiana Marului. Al doilea Athos
Ctitorie certa a Sfantului Vasile, anul 1730… E seara deja si raul e prea umflat, nu se poate trece. Ramnicul, apa ce aproape inconjoara muntele manastirii, ca un hotar spre lumi inalte, lasandu-te sa razbati doar atunci cand iti e harazit.

O catedrala din lemn

�

A doua zi suntem iarasi in Jitia, la magazinul satesc de pe mal, cautand un tigan carutas care ne promisese c-o sa ne treaca prin vad. Valurile ajung pana la burta bietilor caluti, care se opintesc din toate puterile, abia sprijinindu-se pe pietrele alunecoase. Iar apoi se avanta pe drumeagul acela desfundat, zgaltaindu-ne si zgranganind caruta asurzitor, un drum hotarat si abrupt, ce se infige parca direct in cer.
E de necrezut ce distante parcurgeau atunci, pe jos, calugarii lui Vasile. Manastirile Dalhauti si Poiana Marului erau considerate aproape ca una singura, o singura obste, sub un singur staret, iar Sfantul facea de sute si sute de ori drumul asta, pe care azi iti ia ore sa-l strabati anevoios, cu masina. Tot el pleca adesea si spre celelalte manastiri ale sale din munti, toate intemeiate si ridicate de el, ca sa le verifice randuielile aspre si sa-si instruiasca monahii. O frematare de calugari era aici, in veacul al XVIII-lea, in jurul renumitei Poiana Marului. Cel putin unsprezece manastiri a condus si supravegheat spiritual egumenul Vasile, in muntii Vrancei si ai Buzaului. Doar el – singur! -, fapt rar intalnit, in intreaga traditie isihasta: Dalhauti, Ciolanu, Ratesti, Rogoz, Bontasti, Traisteni, Gavanu, Fundatura, Carnu, Valea Neagra, azi manastiri renumite, toate au fost “opera” lui, umplute doar cu ucenici formati de el, romani si rusi, unite intr-o vatra de sihastrie celebra oriunde in lume, in acea vreme, sub numele de “al doilea Athos”.

�

Adevarata fortareata uriasa din lemn este manastirea Poiana Marului. Lemn! Lemn mult, lemn innegrit, inchegat in niste constructii fabuloase, nepamantene. Biserica este cea mai mare si mai sofisticata plasmuire din lemn din cate am vazut. O complicata alcatuire ruseasca, de barne prelungi, c-o bogatie de imense turle deasupra, asemeni unei fantasmagorice nave spatiale de scandura, coborate in mijlocul unei pajisti cu flori galbene. Manastirea e azi cam pustie. Asa e de luni de zile. Doar un calugar tanar si patru maici stau aici, insa credinciosii nu prea mai vin. Asta, de cand Episcopia Buzaului si Vrancei l-a exilat din manastire pe un parinte, numit Macarie Besliu, cel care a refacut manastirea dupa comunisti si care era iubit enorm de mii de oameni. Au fost conflicte multe, violente, s-a vorbit chiar de un blestem, de-o incalcare a “Testamentului” scris al Sfantului Vasile din anul 1764, care ameninta cu anatema peste veacuri pe oricine va incerca sa strice randuielile athonite ale manastirii sale, aducand aici calugarite, in locul monahilor. Asa s-a intamplat, acum nici un an. Macarie a fost trimis abuziv la un schit indepartat, Muntioru, iar in locul sau au fost aduse sarmanele astea patru maici si tanarul preot Dionisie de la Ciolanu, monahi care nu au nici o vina. Parintele ma intampina tacut, cu ochii in pamant, abia intr-un tarziu ma intreaba daca-s venit tot “in legatura cu scandalul”, resemnat, pregatit sa-mi spuna si mie, ca atatora altii, ca el n-are ce face, c-a fost trimis cu ascultare de Inaltul, iar un calugar trebuie sa asculte… Si chiar se mira cand aude ca nu pentru asta am venit. Desigur, imi va arata manastirea, imi va zice atata cat stie si el despre Sfant, caci e venit de putin timp si trebuie sa-l inteleg… El, unul, poate chiar ca ar fi dorit sa plece, data fiind aceasta stare conflictuala, in care i-e greu sa traiasca unui calugar. Da, poate ar fi plecat. Daca acum un an, cand a venit prima oara aici, n-ar fi vazut o icoana a Sfantului Vasile.

Sfantul Paisie Velicikovski

�

“Icoana aceea mi-a schimbat viata. Un sfant cu palmele pe piept, in pozitia de “rugaciunea inimii”. Nu stiu ce a fost atunci. Simpla vedere a icoanei?… Faptul ca acea icoana se afla intr-un loc atat de binecuvantat?… Nu stiu. Dar din august, cand am vazut-o, si pana in noiembrie, cand am venit aici, tot icoana aia o vedeam in minte, pe oriunde mergeam. Mereu, mereu. Ma obseda, ma chema, am inceput sa citesc despre Sfantul acesta, veneam aici si intrebam despre el, daca se stie mai mult, ce carti a scris, daca are moaste… Eu am fost hirotonit pe 15 noiembrie, de ziua Sfantului Paisie, ucenicul lui Vasile de la Poiana Marului. Si tot de 15 noiembrie, dupa un an, am fost chemat aici.”
Vad si eu icoana aceea, in dreapta altarului. Parintele Dionisie accepta sa fie fotografiat langa ea. Vasile e, intr-adevar, in putina iconografie, unul din cei mai “spiritualizati” sfinti romani din cati am vazut. Subtire, doar piele si os. Destul de inalt, probabil. Privirea coborata peste pometii proeminenti, privindu-te c-o blandete inlacrimata si-o mila ce vine parca dintr-o mila de sine insusi. A murit in anul 1767, in manastirea asta, dar din smerenie, n-a vrut sa i se stie locul de ingropaciune, trecand aceasta dorinta chiar in testamentul sau. Si totusi, dintr-o anumita cruce straveche infipta in iarba inapoia altarului, calugarii au vazut iesind, in unele nopti, o lumina nefireasca…
Academia din iarba
A devenit deja un “tabiet” al locului: in unele seri de vara, parintele Dionisie sta cu maicile sale pe iarba si privesc impreuna cum razele sidefii ale lunii scalda halucinanta constructie intunecata a bisericii.

Tanarul Dionisie, langa icoana care i-a schimbat viata

�

Ireala, tenebroasa, parca de pe alta lume… Se uita cu totii si-si inchipuie ce-a fost demult. E-atata istorie si sfintenie in locul asta, incat tanarul preot se infioara povestind. Abia zabovind un timp aici si-a dat seama. Imi arata intr-o carte recenta, a unui teolog italian, Dario Raccanello, elogiile aduse de carturari si traitori crestini acestei manastiri, staretului Vasile, spiritualitatii romanesti din veacul al XVIII-lea. Sunt sute de pagini de admiratie, doar despre Vrancea, Buzau si Poiana Marului. “Aici exista o straveche traditie isihasta care isi afunda radacinile in insesi radacinile crestinismului si care e inca vie si in zilele noastre”… “Un puternic curent filocalic romanesc de rugaciune care a iradiat in intreaga lume ortodoxa”… “Sfantul Vasile, cel mai profund cunoscator al literaturii ascetice si mistice bizantine pana in vremea sa”… “Nici un alt schit romanesc nu a exercitat in campul culturii spirituale o influenta asemanatoare celei de la Poiana Marului”… Si altele si altele. Strainii au scris. Noi, injust de putin. Italianul insusi e revoltat uneori, citand ca “pana astazi, in literatura teologica romaneasca, figura lui Vasile nu a facut obiectul nici unui studiu (…), iar in manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Romane numele “staretului” nostru de la Poiana Marului e amintit doar in treacat…”.

Vasile si Paisie

�

Toti strainii ne elogiaza istoria, “certandu-ne” ca astazi nu izbutim a ne pretui indeajuns comorile. Vorbesc despre aceasta manastire ca de “un mare centru cultural european”, “un fenomen unic”, afirmand ca “rar s-a intalnit un schit ca acela de la Poiana Marului, care in doar o suta de ani de viata sa fi lasat urme atat de profunde in literatura religioasa”. Aici, in pustietatea muntilor vranceni, se afla in vremea lui Vasile o prestigioasa biblioteca si un “scriptorium”, din care au iesit o multime de copii si manuscrise nepretuite, executate de scribi copisti faimosi, ce lucrau zi si noapte, dupa o adevarata gramatica a transcrierii expresiilor straine. Calugari carturari, instruiti la nivel european, oameni de spirit senzationali traiau in codrii astia, candva. Iar deasupra tuturor a vegheat neintrerupt, vreme de 37 de ani, acelasi si acelasi Vasile Carpatinul…
Tanarul Dionisie sta aici, pe iarba, si priveste biserica innegrita. Si langa el ii simte adesea pe calugarii de odinioara, adunati imprejurul duhovnicului lor, care “avea obiceiul sa se aseze pe iarba verde de langa biserica, sub pomii care se aflau in jurul lacasului, si atunci fratii veneau sa sada alaturi de staret, care incepea sa le vorbeasca si sa le raspunda la intrebari…”. Ucenicul Paisie Velicikovski aminteste ca la aceste reuniuni – numite “convorbiri de suflet folositoare” – participau sute de monahi, sezand pe iarba si “indestulandu-se cu miere duhovniceasca, care picura pe buzele povatuitorului Vasile”… O adevarata Academie teologica in aer liber era la Poiana Marului, c-un duh de rugaciune extraordinar de puternic, in aceasta obste numita “minunata”, de cronicile bisericesti ale vremii, in care monahii traiau in desavarsita armonie si ascultare, iubind tacerea, smerenia si saracia celor materiale, urmand cu sfintenie regulile staretului lor: fara carne, fara nici un pahar de vin. In post, cu exceptia sambetei si duminicii, fara branza si lapte. Citirea zilnica a Sfintei Scripturi. Dar mai ales practicarea neincetata a rugaciunii inimii, rostirea ei continua in minte, prin anumite “tehnici” care au creat “un adevarat curent de innoire al monahismului isihast din intreaga lume”. Vasile era socotit “cel mai faimos isihast din Romania… Primul dascal din Rasaritul ortodox al rugaciunii mintii in timpurile moderne, din moment ce, din punct de vedere cronologic, Paisie Velicikovski si Nicodim Aghioritul s-au distins dupa el”, asa cum precizeaza un vestit cronicar grec, Paisios Tachiaos. Prin asta e celebru si azi in istorie Vasile de la Poiana Marului: prin “stiinta” de a rosti cinci vorbe. Doamne. Iisuse. Hristoase. Miluieste-ma. Pe mine. La el, numai cinci. Fara “Fiul lui Dumnezeu”. Fara “pacatosul”. Doar atat. Iar dupa aceea e doar Raiul…
Macarie de la Muntioru. Harul merge inainte
Aveam sa-l cunosc si eu pe acel Macarie Besliu, cel numit de multi credinciosi “un al doilea Vasile de la Poiana Marului”, la schitul sau din varful muntelui in care a fost exilat, Muntioru, urcand tot cu o caruta trasa de cai, insa pe-un drum mult mai anevoios si acoperit de noroaie adanci, pana la genunchi, printr-o ploaie torentiala, urcus de aproape doua ore in care de vreo doua ori am crezut c-as putea sa imi pierd viata.

Parintele Macarie

�

Macarie, duhovnicul taran, hatru, cu plete albe si fruntea plesuva, caruia insusi parintele Cleopa i-a sarutat mana, zicandu-i ca “e bucuros sa vada pe cel pe care Cuviosul Vasile l-a ales staret la manastirea lui”. Cel care a pus la cale, intr-un timp miraculos de scurt, canonizarea Sfantului, din anul 2003, la care au slujit 15 arhierei si 150 de preoti. Calugarul care a vazut cu martori, la Poiana Marului, dupa o miezonoptica de vara, “la doispe jumate-unu noaptea, o lumina iesind din crucea de langa biserica, nici de foc, dar nici sa zici ca-i de aur, ci o lumina blanda care iradia cam la trei-patru metri, asa, imprejurul crucii…”. E crucea din iarba dindaratul altarului, sub care multi oameni cred ca ar fi moastele Sfantului vrancean. Dar tanarul Dionisie nu poate sti. Nici inaintasul sau, Macarie, nu poate spune asta. Oricum, nu s-ar putea sapa acolo, caci sfantul insusi nu a dorit-o, in testamentul sau, deci deshumarea n-ar avea nici un temei.

Manastirea Muntioru, la care a fost exilat parintele Macarie

�

Si totusi, tanarul Dionisie il simte pe Sfant mereu langa el. Cum? N-ar putea spune. Printr-un anumit “duh” ce pluteste peste gradina asta plina de meri, din soiuri ce nu mai traiesc nicaieri in tara, la atat de mari inaltimi… Prin icoana aceea aurita din dreapta catapetesmei, destul de noua altminteri, dar care i-a schimbat, candva, destinul… Prin cele cinci cuvinte pe care le rosteste mereu, in creierul sau, caznindu-se sa nu le piarda, sa nu le strice cadenta respiratiei, chiar si atunci cand vorbeste cu mine, cu maicile sale, tinere si speriate de o misiune asa de mare, cand munceste la gradina sau cand paseste printre flori, asteptand duminicile, la biserica, oameni care incep sa vina iarasi, din ce in ce mai multi, inapoi, in locul acesta binecuvantat, pe care n-au cum sa-l uite. Mereu, aceleasi cinci cuvinte. Rasunand in gand, ca un clopot indepartat: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine.”
Cinci vorbe. Atat. Dupa aceea, e doar Raiul.
Fotografii de DAN TRASNAI

 

• Bogdan Lupescu

 Sursa: Formula As

Sursa: Cristina