Cine este Dan Diaconescu? Iată o întrebare la care nu există până acum nici măcar un răspuns aproximativ. Dan Diaconescu este prezent, de ani buni, în sfera publică, având o influenţă relevantă asupra mai multor categorii sociale. Cu toate acestea, el reprezintă încă un fenomen neîncadrat. Interpreţii vieţii politice l-au redus permanent la marginalitatea bizară din care provenea, neacordându-i nici o şansă de a intra în mainstream.
Prin mişcarea sa uluitoare, la limita iresponsabilităţii, în cazul privatizării Oltchim, Dan Diaconescu a reuşit să spargă gheaţa. Utilizând PPDD ca vehicul electoral, el nu va putea atenta la poziţia dominantă a USL; în schimb, riscă de pe-acum s-o şubrezească, ba chiar să risipească speranţele social-liberale de preluare a guvernării după alegerile parlamentare din 9 decembrie. În plus, dacă trendul actual de creştere a intenţiei de vot pentru PPDD se menţine, atunci formaţiunea lui Dan Diaconescu are toate şansele de a surclasa ARD (noul nume al PDL) şi de a deveni astfel a doua formaţiune politică a ţării.
Evident, evoluţia scandalului de la Oltchim va fi determinantă în privinţa rezultatelor electorale ale PPDD. Ne aflăm într-o perioadă pre-electorală, în care schimbările abrupte sunt posibile. Prin urmare, Dan Diaconescu poate să-şi mărească în continuare şansele de succes sau, dimpotrivă, să şi le risipească dintr-o dată.
Indiferent de felul în care vor evolua lucrurile, este sigur însă că Dan Diaconescu a devenit un actor politic pe care, vrem-nu vrem, trebuie să-l luăm în considerare. Tocmai de aceea, întrebari de felul: cine este Dan Diaconescu? Ce reprezintă el din punct de vedere doctrinar? Care sunt resorturile politice pe care reuşeşte să le mobilizeze?, sunt legitime şi aşteaptă un răspuns rapid.
N-ar trebui să mergem prea departe în timp pentru a încerca o primă definiţie: Dan Diaconescu este un indignat. La mitingurile din Piaţa Universităţii din iarna grea a începutului acestui an, au manifestat două categorii de indignaţi. Prima categorie: cetăţeni cu aură intelectuală, stângişti de şcoală nouă, aflaţi la curent cu mişcările similare din S.U.A. sau din Grecia. Aceştia şi-au abandonat, pentru cîteva ore, facebook-urile cu scopul de a ieşi la lupta de stradă. Mesajul lor general a fost: USL+PDL = aceeaşi mizerie. A doua categorie: cetăţeni ieşiţi parcă din picturile lui Hieronymus Bosch, oameni cu dinţii cariaţi şi cu feţele strâmbe şi roşii, pentru care a sta în stradă sau acasă este cam acelaşi lucru. Nimeni nu va nega că ei sunt clienţii lui Dan Diaconescu, abonaţii nopţilor albe ale ediţiilor întotdeauna speciale de la OTv. Mesajul lor: toţi politicienii sunt la fel, să piară toţi, să vină sfârşitul lumii. Esenţa comună a mesajelor celor două categorii ne permite să-i aşezăm pe Dan Diaconescu şi susţinătorii săi în rândul indignaţilor. Asociere perversă, se va spune, care trimite însă la celebra butadă: „Ai grijă ce-ţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se întâmple.” Mai precis: indignaţilor intelectuali s-ar putea să li se întâmple să fie conduşi de indignaţii scoşi din retortă de Dan Diaconescu. Nu discut aici validitatea unei asemenea poziţii: vreau doar să subliniez că Dan Diaconescu nu este decât unul dintre cei care o susţin.
Dan Diaconescu n-ar fi reuşit probabil niciodată să iasă din marginalitatea susţinerilor sale anti-sistem şi să-şi articuleze o doctrină tentantă pentru 18% dintre cetăţenii cu drept de vot, dacă n-ar fi existat cazul Oltchim. Programul PPDD este o aberaţie de la un capăt la altul. De fapt, nici nu este un program, ci un fel de Cântăreaţa cheală. Participarea la privatizarea Oltchim a fost însă momentul în care Dan Diaconescu şi-a putut afirma în mod limpede intenţiile. Nimeni nu mai are astăzi îndoieli: patronul OTv este un român adevărat şi un socialist, un om care suferă pentru muncitorul cu viaţă grea şi luptă împotriva jefuitorilor averii statului, fie ei români sau străini. Lucrurile sunt clare şi, în ciuda faptului că discursul lui Dan Diaconescu este sută la sută populist, chiar dacă Dan Diaconescu nu crede nici un singur cuvânt din ceea ce spune, totuşi trebuie să recunoaştem că o cauză legitimă a discursului său există. Această legitimitate este dată pe de o parte de viaţa grea a celor mai mulţi cetăţeni români, pe de altă parte de necesitatea unei schimbări politice. În acest sens, Dan Diaconescu a mers drept la ţintă. Muncitorii nu au mai simţit că reprezintă ceva din punct de vedere social, că soarta lor contează cu adevărat, ba chiar că pot avea o atitudine în faţa puterii (reprezentată de premierul Victor Ponta) din vremea mineriadelor. Ca urmare a dezastrelor care au avut loc la începutul anilor 1990, muncitorii şi-au pierdut statutul de „clasă conducătoare”, în timp ce conducerea a fost preluată de „societatea civilă”. De atunci şi până astăzi nu s-a mai întâmplat nimic esenţial în relaţia dintre „clasa muncitoare” şi burghezia de dreapta. Privatizarea Oltchim, cu tot scandalul creat de Dan Diaconescu, reprezintă o revenire la acest subiect dureros şi incitant într-un moment cum nu se poate mai potrivit: alegerile parlamentare. În ce măsură USL va reuşi să disloce cauza legitimă a discursului liderului PPDD, readucându-l în marja de eroare a sondajelor, este o întrebare la care nu doresc să răspund aici.
Să ne amintim însă că profesia de bază a lui Dan Diaconescu este aceea de om de televiziune. Pentru a înţelege fenomenul pe care îl reprezintă, acest aspect nu este deloc lipsit de importanţă. Dacă vedem lucrurile prin sticla televizorului putem înţelege mai bine cine este Dan Diaconescu: un om care se joacă, o fantasmă surprinsă dansând „în colectiv” şi, de fapt, o ficţiune colectivă. Caracterul ficţional al personajului sare imediat în ochi. Nimic din ceea ce face şi din ceea ce spune nu este real, ci creat mediatic. Real este doar efectul de dinamită pe care acţiunile sale îl generează asupra puterii. Dan Diaconescu este un personaj postmodern. Ceea ce arată el, în nume propriu, este că muncitorul face parte din nou din fantasma numită România. Dacă, pentru reînvierea unei fantoşe, ar trebui să-i mulţumim sau să-l condamnăm, nu ştiu. Indignaţii intelectuali ar putea să spună însă. Ei sunt obiectivi şi ştiu cum stau lucrurile.
Autor: Arthur Suciu
