Sămânţa este Împărăţia lui Dumnezeu - Împărăţia Cerului este Împărăţia Spiritului

Un avertisment serios: cercetătorul spiritual veritabil se fereşte să tragă concluzii, ci lasă lucrurile să se apropie de el. Şi când ele au sosit, le verifică mai întâi cu logica obişnuită. 

Dacă un lucru poate fi examinat şi înțeles în mod logic, acesta n-ar trebui să fie un motiv de îndoială cu privire la originea sa spritual-ştiințifică!  

Omenirea actuală îşi are punctul de plecare abia de la catastrofa atlanteană;

strămoşii noştrii, adică propriile noastre suflete în alte corpuri, au trăit în vechea Atlantidă, acel continent situat între Europa şi Africa, pe de o parte, şi America, pe de alta. Apoi a venit marea catastrofă atlanteană, care a schimbat faţa Pământului. Masele omeneşti au emigrat din Atlantida spre est şi vest şi au populat astfel Pământul, aşa cum am spus, referitor la epoca postatlanteană. Atunci s-au născut diferitele culturi postatlanteene, pe care le-am numit cultura protoindiană, a Indiei antice, cultura vechii Persii, cultura caldeo-egipteană, cultura 

greco-romană şi, în sfârşit, cea în care trăim noi actualmente. 

Ne facem o idee foarte greşită despre evoluţia umanităţii dacă ne închipuim că în tot timpul acestei perioade a dezvoltării postatlanteene omul a fost aşa cum este în zilele noastre. El s-a modificat continuu; în natura omenească de atunci s-au efectuat mari transformări.

Documentele istorice exterioare nu ne informează decât pentru o perioadă de câteva milenii.

Singura sursă de informaţie, care este însă inaccesibilă ştiinţei oficiale, pe care noi o numim Cronica Akasha şi pe care am caracterizat-o puţin şi în acest ciclu, ne poate lămuri

 asupra evoluţiei care a urmat catastrofei atlanteene. Ea ne spune că după catastrofa atlanteană prima cultură care s-a dezvoltat este cea a Indiei antice, în timpul căreia oamenii trăiau mai ales în corpul lor eteric, nefiind intraţi atât de mult în corpul lor fizic, aşa cum s-a întâmplat mai târziu. Neavând încă dezvoltată conştienţa Eului pe care noi o avem astăzi, cea mai mare parte a populaţiei Indiei era încă înzestrată cu o clarvedere nebuloasă, crepusculară.

Starea de conştienţă era atunci asemănătoare cu cea de vis, în schimb era o stare de conştienţă care avea acces la adâncurile existenţei, la lumea spirituală. Noi insistăm întotdeauna asupra faptului că strămoşii noştri din India antică au cunoscut şi intuit Universul şi asupra faptului că ei erau mult mai clarvăzători decât descendenţii lor. 

În acea epocă, în care corpul eteric mai depăşea în toate părţile corpul fizic şi nu era atât de strâns legat de acesta cum este astăzi, toate forţele şi facultăţile sufletului aveau o putere mult mai mare asupra corpului fizic. Însă cu cât corpul eteric a pătruns mai mult în corpul fizic, el a slăbit mai mult şi a avut mai puţină influenţă asupra acestuia.

La vechii atlanţi, partea corpului eteric care corespunde capului se întindea în general încă mult dincolo de capul fizic, şi acesta mai era cazul, până la un anumit punct, la locuitorii Indiei antice. Aceasta le permitea, pe de o parte, să dezvolte conştienţa clarvăzătoare şi, pe de altă parte, să aibă o mare stăpânire a fenomenelor care îşi au sediul în corpul fizic.

Deşi foarte diferite, putem compara corpul unui vechi indian cu un corp din zilele noastre.

În epoca noastră corpul eteric a coborât cel mai adânc în corpul fizic şi este legat la maximum cu aspectele legate de corpul fizic.

Dar, în prezent, noi aproape atingem momentul în care corpul eteric va ieşi din nou, se va elibera de corpul fizic şi va deveni mai independent; cu cât omenirea va merge mai mult spre viitor, cu atât mai mult corpul eteric va ieşi din corpul fizic; astăzi omenirea a depăşit puţin punctul în care unirea corpului eteric şi a corpului fizic era maximă.

Comparând un corp din India antică cu un corp actual, se poate deci spune: Corpul eteric al primului este încă relativ liber, iar sufletul poate dezvolta forţe care acţionează asupra corpului fizic; corpul eteric preia forţele sufletului fiindcă nu este încă foarte legat de corpul fizic; aceasta îi conferea în schimb o mai mare stăpânire a corpului fizic, ceea ce avea drept consecinţă faptul că influenţele care se exercitau asupra sufletului atingeau de asemenea puternic şi corpul fizic.

Când, în această epocă, un om care îl detesta pe altul îi spunea o vorbă duşmănoasă, această vorbă îl înţepa pe celălalt, ea producea efect până asupra structurii sale fizice. Sufletul mai acţiona

 încă asupra corpului eteric, şi acesta asupra corpului fizic. Această forţă a fost luată, în prezent, corpului eteric.

Când, pe de altă parte, era pronunţată o vorbă de iubire, ea însenina, îl încălzea pe cel căruia îi era adresată, şi aceasta până în corpul său fizic.

Din această cauză, era foarte important pe atunci dacă se rostea o vorbă prietenoasă sau de ură, căci ea acţiona asupra tuturor fenomenelor organismului. Acest efect a diminuat pe măsură ce corpul eteric a pătruns mai adânc în corpul fizic.

Astăzi, lucrurile stau altfel. În prezent, un cuvânt nu are efect decât asupra sufletului şi sunt rare fiinţele cărora un cuvânt duşmănos le dă impresia că le sugrumă sau un cuvânt afectuos, dimpotrivă, le conferă un sentiment de expansiune, de fericire.

Efectele curioase pe care noi le mai putem resimţi şi azi în inima noastră fizică în urma unui cuvânt de iubire sau de ură aveau o intensitate nemaipomenită la începutul evoluţiei postatlanteene. Din această cauză, prin aceste efecte asupra sufletului se putea obţine cu totul altceva decât în prezent.

Căci astăzi are puţină importanţă cum se pronuntă o vorbă. Ea poate fi rostită cu iubirea cea mai arzătoare; când se loveşte de organismul omenesc actual, ea este mai mult sau mai puţin respinsă, nu îl pătrunde, căci nu este vorba numai de modul în care ea este spusă, ci şi de modul cum poate fi primită. 

În zilele noastre nu este deci posibil să acţionăm în felul acesta direct asupra sufletului omenesc, astfel încât efectul să se resimtă într-adevăr în întregul organism fizic. Acest lucru nu este posibil în mod direct. Pe o anumită cale, însă, va fi din nou posibil, căci ne apropiem de un viitor în care spiritualul va avea din nou importanţa sa.

Astăzi, putem deja spune cum se va realiza aceasta în viitor. În timpul ciclului pe care îl parcurge omenirea actuală, noi putem face foarte puţin pentru ca ceea ce trăieşte în sufletul nostru ca iubire, bunăvoinţă, înţelepciune să se reverse direct în sufletul altuia şi acolo să capete forţă pentru a acţiona până în corpul fizic. Trebuie să ne spunem că nu putem obţine acest lucru decât încetul cu încetul. Dar acest mod de acţionare spirituală începe să se facă simţită tocmai acolo unde se răspândeşte concepţia ştiinţei spirituale asupra lumii, căci această concepţie despre lume este începutul intensificării acţiunilor sufletului.

Rare sunt astăzi cazurile când o vorbă produce efecte fizice. Dar este posibil ca anumiţi inşi să se reunească pentru a prelua în sufletele lor o sumă de adevăruri spirituale.

Aceste adevăruri spirituale se vor consolida încetul cu încetul şi vor deveni puternice în suflete, obţinând prin aceasta şi forţa de a acţiona până în organismul fizic, dându-i forma pe care o au ele însele.

Astfel, în viitor, principiul spiritual-sufletesc va recăpăta o mare putere asupra fizicului şi-l va forma după imaginea sa.

Acum omenirea trebuia să treacă din nou printr-un fel de încercare cosmică pentru a putea urca din nou în înălţimile spirituale. De aceea, începând din epoca greco-latină, ea a coborât încă mai adânc în materialitatea fizică. Tot ceea ce se referă la corp, la fizic, a coborât încă mai adânc. În epoca în care trăim noi, în epoca a cincea de cultură postatlanteenă, omul a fost antrenat sub linia de echilibru şi nu se putea ridica mai întâi decât în viaţa sa interioară, el putea dobândi o conştienţă de la lumea spirituală care avea mai mult un caracter teoretic. El trebuia să se fortifice interior. 

Astfel, vedem în cultura greco-latină domnind o stare relativă de echilibru, în timp ce în epoca noastră fizicul a obţinut o supremaţie care domină sufletul şi spiritul. Se poate constata că acestea au devenit într-o anumită privinţă neputincioase; ele nu mai pot fi înţelese decât în teorie. Timp de secole, sufletul omenesc a trebuit să se limiteze la a dezvolta forţele sale interioare, dezvoltare care nu se reflectă în conştienţa manifestă. Dar el trebuie să devină mereu mai puternic, tot mai viguros, pentru ca să poată fi dezvoltată o nouă conştienţă. Şi când sufletul şi spiritul vor fi dobândit o anumită forţă – ceea ce va fi cazul în a şasea epocă culturală 

postatlanteană –, o forţă care va fi obţinută datorită faptului că omenirea va fi luat din ce în ce mai multă hrană spirituală, sufletul şi spiritul vor avea prin această hrană o înţelepciune nu teoretică, ci una vie, vor avea un adevăr viu. Atunci această spiritualitate va fi atât de puternică încât va regăsi – venind însă din direcţia opusă – puterea sa asupra corpului.

Dacă în epoca noastră ştiinţa spirituală devine din ce în ce mai mult ceva care va fi în stare să stimuleze nu numai raţiunea şi intelectul omului, ci să încălzească tot mai mult sufletul, atunci acesta va deveni atât de puternic, încât va obţine dominaţia asupra fizicului. Desigur, sunt necesare anumite tranziţii; unele aspecte vor da impresia unei decadenţe, unor alterări. Dar acestea nu vor fi decât forme de trecere care vor face loc acelei stări viitoare în care oamenii vor prelua viaţa spirituală în ideile lor, şi se va instala pentru întreaga omenire acea stare care va însemna dominarea sufletului şi spiritului asupra fizicului, asupra materiei. 

Orice om pe care nu numai îl interesează învăţăturile ştiinţei spirituale fiindcă ele îi stimulează viaţa sa intelectuală, ci care se poate şi entuziasma de adevărul acestor învăţături, cel care găseşte o satisfacţie profundă şi vie în aceste învăţături, va fi un precursor al acelor oameni care vor redobândi stăpânirea corectă a sufletului asupra corpului.

Micile adevăruri pot satisface nevoia noastră de cunoaştere, dar cele mari ne încălzesc sufletul şi ne fac să vedem că ceea ce ia formă în evenimentele cosmice este totodată şi de o frumuseţe incomparabilă. Când resimţim astfel frumuseţea, splendoarea, acestea încep să prindă rădăcină în noi, mergând dincolo de o înţelegere pur teoretică.

Ce spune într-adevăr Iisus Hristos după Evanghelia lui Luca? 

5) Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată şi păsările cerului au mâncat-o.

6) Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat pentru că nu avea umezeală.

7) Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o.

8) Şi alta, căzând pe pământul cel bun şi crescând, a făcut rod însutit“.

(Luca 8, 5–8)

La fel stau lucrurile şi cu concepţia despre lume a ştiinţei spirituale. Ei i se poate aplica explicaţia dată discipolilor săi de către Iisus Hristos.

Sămânţa este Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerului, Împărăţia spiritului. Această Împărăţie a spiritului trebuie să pătrundă în felul unei seminţe în sufletele omeneşti şi să devină activă pe Pământ.

- Există oameni care au în sufletele lor numai acele forţe care resping concepţia despre lume, adică această Împărăţie a entităţilor divine. Aceasta este mistuită de obstacolele ridicate în sufletul omenesc; chiar înainte de a putea germina, ea este imediat respinsă. Acest lucru este valabil referitor la atitudinea a numeroşi oameni faţă de cuvintele lui Iisus Hristos şi este valabilă şi pentru atitudinea multora faţă de ceea ce trebuie să aducă antroposofia în lume; ea este respinsă, cu alte cuvinte păsările o mănâncă şi o împiedică să prindă rădăcină în pământ.

- Se poate de asemenea întâmpla ca acest învăţământ să fie auzit de un suflet – fie venind de la Iisus Hristos, fie venind de la ştiinţa spirituală –, dar acest suflet să nu aibă profunzimea necesară. El este destul de pregătit pentru a înţelege că acestea sunt adevăruri plauzibile, dar ele nu se contopesc cu propria sa substanţă, cu propria sa entitate.

Este posibil ca el să poată chiar transmite mai departe înţelepciunea, dar aceasta nu s-a contopit cu el, ceea ce este asemănător cu sămânţa care cade pe stâncă şi care nu poate germina.

- O a treia sămânţă a căzut între spini; ea germinează acolo, dar nu poate creşte. Aceasta înseamnă, ne spune Hristos, că anumite suflete sunt până într-atât de absorbite de grijile şi interesele vieţii cotidiene, încât ele sunt apte să înţeleagă adevărul spiritual, dar toate celelalte preocupări acţionează ca o tufă de spini care le inhibă. Există si în zilele noastre suflete – şi chiar foarte numeroase – cărora le-ar plăcea să aprofundeze ştiinţa spirituală, dacă viaţa exterioară nu le-ar absorbi, nu le-ar împovăra, împiedicându-le continuu.

- În sfârşit numai puţine suflete sunt capabile să dezvolte adevărurile spirituale ca pe o realitate liberă, ca şi a patra sămânţă. Acestea sunt sufletele care încep să resimtă elementul antroposofic ca adevăr viu, care-l pot prelua în suflet ca pe elementul lor de viaţă, trăind integral în el. Ele sunt precursoarele unei activităţi a adevărurilor spirituale în viitor. Nimeni însă, dintre cei care nu au obţinut încrederea corespunzătoare prin propria lor forţă sufletească, care nu au forţa de convingere justă a modului de acţiune a acestei înţelepciuni spirituale nu poate fi convins prin raţionamente exterioare de adevărul şi eficienţa sa.

Oricâte ar fi argumentele care se pot afla în lumea exterioară, trebuie să avem posibilitatea de a pătrunde noi înşine în interiorul lucrurilor, trebuie să ne formăm în noi înşine convingerea noastră şi să ne spunem că dacă uneori antroposofia are efecte supărătoare aceasta se datorează faptului că ea a găsit relaţii nesănătoase între oameni.

Din această cauză, înţelepciunea spirituală este totuşi sănătoasă, dar nu întotdeauna şi oamenii.

Se poate, de asemenea, înţelege de ce în materie de înţelepciune nu se dezvăluie încă, în prezent, tot ceea ce va putea ajunge la oameni cu timpul. Se poate deci înţelege ca azi să nu fie încă dezvăluită întreaga înţelepciune spirituală, dar sigur omenirea va putea-o primi în viitor.

Se veghează ca efectele rele să nu fie prea mari, aşa cum nu se trimit copii de la oraş în aerul prea tare de munte, care îi poate îmbolnăvi.

Din această cauză, se poate comunica numai din când în când ceea ce poate suporta media oamenilor.

Dacă ar fi complet dezvăluite nişte adevăruri încă şi mai profunde, s-ar putea ca anumite persoane să se prăbuşească sub greutatea lor cum se prăbuşeşte fizic o sănătate prea şubredă în aerul de munte.

Marile comori de înţelepciune pot fi dezvăluite numai încetul cu încetul omenirii, dar aceasta se va întâmpla şi va deveni un factor de însănătoşire substanţială pentru omenire. 

SURSA

http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA114/GA114_CF08.html

http://adevarul2012.blogspot.ro