Se afișează postările cu eticheta mine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mine. Afișați toate postările

marți, 7 august 2012

Articolul lunii! - Povestea noastra din mine


Un articol de exceptie. Nu cunosc autorul, insa merita lecturat intr-un moment de liniste si inspiratie. 
__________________
Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electroputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?
Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).
Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!
Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!
La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.
Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.
Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.

În încheiere, un citat:
” http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm
Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810

duminică, 1 aprilie 2012

CIT MAI SUPORTAM ?


Acest articol apartine blogului Romania-Dacia 
Ministerul Economiei confirmă că Bayfront nu are banii: „Va căuta investitori“
Ministerul Economiei spune că Bayfront Capital Partners, care şi-a adjudecat licitaţia Cupru Min Abrud, cu suma de 200,8 mil. euro, nu are banii necesari şi trebuie să-i strângă acum de la investitori privaţi. Explicaţia este ilariantă: înseamnă că statul a primit la licitaţie şi a declarat câştigătoare o firmă fără bani. 
“Din documentele prezentate rezultă că Bayfront Capital Partners va susţine Roman Copper în vederea finanţării achiziţiei de acţiuni la Cupru Min şi a datoriilor cu participarea investitorilor din Canada, Europa şi SUA”, spun reprezentanţii Ministerului Economiei, cel care prin OPSPI a fost vânzătorul Cupru Min.
În jurul canadienilor de la Bayfront Capital Partners rămâne încă un mister dat fiind faptul că nu se cunoaşte nici până în prezent cine este în spatele companiei.
Contactaţi de Ziarul Finaciar, reprezentanţii Cupru Min au spus că li s-a interzis de către Ministerul Economiei, actualul acţionar majoritar al companiei, să dea orice fel de declaraţii presei iar reprezentanţii firmei canadiene nu au răspuns nici ieri la întrebările ZF.
Cupru Min deţine licenţa de exploatare pentru cel mai mare zăcământ de cupru din România, cel de la Roşia Poieni, estimat la 900.000 de tone, evaluate la preţul actual al metalului roşu de 8.320 de dolari/tonă, la 5,4 miliarde de euro, însă preţul cuprului a fost foarte volatil în ultimii ani, ajungând la un moment dat să fie cotat pe bursa din Londra la mai puţin de 3.000 de dolari/tonă, dar a urcat şi la 10.000 de dolari/tonă.
De la înfiinţare în 2009 şi până în prezent, Bayfront Capital Part­ners s-a ocupat cu operaţiuni de finan­ţare, în special prin intermediul unor oferte private. Spre deosebire de ofertele publice, aces­tea sunt oferte adresate unui număr limitat de investitori (cel mult 100) care însă sunt de obicei persoane foarte înstărite, sumele minime de participare în astfel de operaţiuni de finanţare pornind de la circa un milion de dolari.
Mai mulţi investitori care pun împreună bani pot să finanţeze achiziţii de ordinul zecilor şi sutelor de milioane de euro şi să beneficieze ulterior direct, printr-o cotă din companie, sau indirect, ca investitori deţinători de obligaţiuni, cu un cupon fix sau variabil de dobândă. Ofertele private se desfăşoară departe de atenţia publicului, acestea fiind cunoscute doar de către unii investitori de calibru, cum ar fi persoane fizice înstărite, investitori instituţionali de genul fondurilor de investiţii şi băncilor, care sunt contactaţi în calitate de potenţiali participanţi la ofertele de acest tip.
Totuşi valoarea achiziţiei realizate de Bayfront Capital Partners la Cupru Min întrece cu mult orice finanţare intermediată de companie în trecut, cea mai mare ridicându-se la 32 milioane de dolari (circa 24 mil. euro), potrivit datelor disponibile pe site-ul societăţii de investiţii.
Roman Copper Corp, firma deţi­nută de Bayfront Capital Partners, care a câştigat recent licitaţia pentru Cupru Min, mai are la dispoziţie şapte zile să aducă cei 200,8 mil. euro pe care s-a obligat să-i plătească în schimbul pachetului de acţiuni al producătorului autohton de cupru, în caz contrar aceasta riscând să piardă garanţia de participare de un milion de euro, sumă considerată prea mică.
Creşterea puternică a preţului la cupru din ultimii ani a atras interesul multor investitori care au dorit să investească în acest sector, mai ales că cererea din industriile cărora cuprul li se adresează, cel de tehnologie şi telecomunicaţii, este într-o continuă creştere şi acestea sunt printre cele mai atractive domenii la ora actuală.
Cuprul este apreciat în special pentru calităţile foarte bune de conductor pentru căldură şi electricitate, motiv pentru care este folosit pe scară largă la producţia de cabluri. Practic nu există cablu care să nu aibă în compoziţie cupru şi totodată este utilizat în electronică, aproape orice dispozitiv electronic până la iPhone-uri sau iPad-uri având în componenţă cupru, în producţia industrială şi cea de ţevi, respectiv în industria de telecomunicaţii, inclusiv telefonie mobilă.
Cuprul este ma­lea­bil putând fi amestecat cu uşurinţă cu alte metale feroase sau neferoase, motiv pentru care este utilizat în peste 400 de aliaje cu diverse calităţi, cel mai cunoscut astfel de aliaj fiind bronzul.
Resursele de cupru ale Pământului sunt vaste, însă numai o mică parte (3%) din acestea poate fi exploatată în condiţii de rentabilitate date fiind con­diţiile actuale de piaţă şi tehnologie. Concentraţia medie de cupru în minereu este foarte redusă, de 0,6%, iar cea de la Roşia Poieni, exploatată de Cupru Min, este şi mai mică, de circa 0,3%.
La nivel mondial există o cerere mare pentru cupru din partea economiilor emer­gente, în special China, în prezent existând un deficit de cupru rafinat estimat de International Copper Study Group la 358.000 de tone în 2011.
China este de departe cel mai mare consumator de cupru, consumul de cupru rafinat din această ţară contând cu aproape două treimi din cel la nivel mondial.
În 2011 producţia de cupru a lumii a continuat să rămână în urma cererii, stagând la un nivel similar cu anul precedent, de 16 milioane de tone metrice, potrivit aceleiaşi asociaţii şi pe plan internaţional s-au produs 19,6 milioane de tone metrice de cupru rafinat.
Producţia şi rezervele de cupru sunt concentrate pe plan mondial în Chile, care în 2009 a extras 5,4 mil. tone, respectiv peste o treime din totalul mondial, urmată de Peru şi Indonezia şi SUA şi Australia cu circa un milion de tone fiecare.
Analiştii Barclays Capital estimează că preţul cuprului se va menţine peste nivelul de 9.000 de dolari/tonă în a doua parte a anului. În februarie 2012, preţul mediu al metalului roşu a fost de 8.422 dolari/tonă, faţă de 8.043 cu o lună înainte.
Cupru Min lucrează în prezent cu o singură linie de producţie din cele patru cu care a fost proiectată şi a realizat în primul semestru al anului trecut un profit brut de brut de 26 mil. lei (6,1 mil. euro) după ce vânzările au urcat la 75 mil. lei (17,6 mil. euro).
Pe tot anul trecut, vânzările Cupru Min au urcat cu 41%, ajungând la 160,6 mil. lei (37,9 mil. euro), potrivit unui document al Ministerului Economiei.
Statul nu a obligat noul proprietar al companiei să realizeze investiţii în companie, însă pentru operararea în condiţii de rentabilitate este nevoie ca proprietarul să desfăşoare investiţii de ordinul zecilor de milioane de euro în utilaje noi de producţie şi totodată să plătească peste 80 mil. euro pentru investiţiile de mediu. Spre comparaţie, elveţienii de la Mineco, care au preluat Moldomin Moldova Nouă, o exploatare de cupru mai mică decât cea de la Cupru Min, s-au angajat să investească peste 150 mil. dolari în activitate.
Pentru licitaţia de la Cupru Min s-au înscris patru investitori străini, însă la licitaţie au intrat doar trei după ce firma bulgărească Ellatzite-Med, din grupul Geotechmin, deţinut de magnatul Tzolo Voutov, a fost descalificată. Ceilalţi participanţi au fost firma de minerit Oz Minerals cu sediul în Australia, deţinută de compania chinezească China Minmetals Non Ferrous Metals Co, şi Dundee Holding din Olanda, care deţine exploatări de cupru, aur şi argint în Bulgaria, Namibia şi Canada.

Adrian Cojocar

joi, 8 martie 2012

ALERTĂ LA COTROCENI PRIVIND PROTESTELE DIN VALEA JIULUI


Acest articol apartine blogului Surse 

Luni seara, în jurul orelor 21,30, Traian Băsescu a avut o discuţie, la telefon, cu Virgil Măgureanu, de circa 45 de minute. Evident. prin telefonul secretizat, adus de Sebastian Lăzăroiu la Vila Lac 2. Cei doi au evaluat potenţialul social exploziv al protestelor minerilor din Valea Jiului  evenimente relatate, deocamdată fugitiv sau ignorate de televiziuni,  cu exceptia Romania TV.
Începînd de luni dimineaţă, peste 600 de mineri refuză să mai intre în mină şi protestează în faţa sediului Regiei Naţionale a Huilei, pentru neplata, în acest an, a unor sporuri salariale promise prin contractul colectiv de muncă. 
Băsescu este literalmente panicat de spaimă ca nu cumva minerii să se organizeze, să vină în Bucureşti şi să se coalizeze cu alte categorii de protestatari, cerînd demisia lui. Mai ales că lozinca lor principală (inclusiv la marşul de ieri) este Jos Băsescu!“. În acest context, el a apelat la “Şarpele cu Ochelari” pentru a evalua şi linişti situaţia, întrucît o mare parte a liderilor de sindicat sînt controlaţi de acesta, prin prisma colaborărilor avute de ei cu SRI-ul în anii 90.
 Revenind la discuţia telefonică, sursele noastre spun că Măgureanu l-a sfătuit pe Băsescu să facă demersurile necesare pentru a li se plăti, de urgenţă, minerilor sporurile revendicate. Şarpele consideră că situaţia este una periculoasă, pentru că minerii nu mai cred nici în liderii sindicali, pe care îi consideră corupţi şi vînduţi. În pofida apelurilor la calm ale şefilor de sindicat, situaţia poate degenera într-un marş spre Bucureşti, existînd pericolul reeditării  tulburărilor grave din  anii 90.
Fostul director al SRI i-a spus lui  Băsescu că are deja informaţii privind existenţa în rîndul protestatarilor a unor lideri  improvizaţi (informali) care incită la organizarea unui marş de protest în Capitală şi există riscul să li se alăture şi alţi ortaci, de la alte exploatări din ţară. Sursele noastre spun că şi rapoartele oficiale, ale Serviciilor Secrete, înaintate către Preşedinţie luni seara  mai ales către Florian Coldea – concordă cu informaţiile lui Virgil Măgureanu.
Sursa: Surse.org Un Proiect Open Source

luni, 27 iunie 2011

Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei IV, 19).PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII – Alegerea apostolilor…de Ierodiacon Visarion Iugulescu


Citez>Pr. Visarion Iugulescu

foto>Ierodiacon Visarion Iugulescu
Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”.
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.
Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor. Amin.

Fraţi creştini,
Sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX

duminică, 5 iunie 2011

RUGACIUNEA LUI IISUS: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.” (III)

METODA  PENTRU  PRACTICAREA  RUGACIUNII  LUI  IISUS,  PRIN  MIJLOCIREA  MAICII  DOMNULUI  SI  A  SFINTILOR
Duhul Sfnt, prin gura Apostolului Pavel ne spune: “Rugati-va neincetat!”
La Sfantul Botez, diavolul este scos din profunzimea inimii omului si crestinul primeste Harul Duhului Sfant si pe Mantuitorul Iisus Hristos in inima sa (Galateni 3,27), devenind astfel fiu al lui Dumnezeu dupa har (1 Ioan, 3,1).
Crestinii au un Tata sus in Cer – Dumnezeu Tatal si o Mama – Maica Domnului.
Crestinii sunt copiii lui Dumnezeu cei prea iubiti, iar mama lor este Maica Domnului. Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos s-a rugat lui Dumnezeu Tatal ca: “Slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 21, 22-24).
Iar Sfantul Apostol Pavel ne spune: “Ci precum intr-un singur trup avem multe madulare si madularele nu au aceeasi lucrare, asa si noi cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madularele unii altora, dar avem felurite daruri dupa darul ce ni s-a dat” (Romani 12, 4-6; Corinteni 12, 12). Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Si daca Ma voi duce si voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua cu Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 3).
Maica Domnului este Mireasa Dumnezeiasca a lui Dumnezeu Tatal, Maica Dumnezeiasca a lui Dumnezeu Fiul, Biserica Vie a Duhului Sfant, Imparateasa Cerului si a pamantului, avand locasul cel mai apropiat de PREA SFANTA TREIME, fiind mai cinstita decat ceata a opta ingereasca – ceata heruvimilor si mai marita FARA DE ASEMANARE decat ceata a noua ingereasca – ceata serafimilor, fiind cea mai sfanta fiinta, deoarece Dumnezeu S-a intrupat din ea, a luat Trup din trupul ei, Sange din sangele ei.
Iar Duhul Sfant prin gura Sfantului Apostol Pavel ne spune: “Fratilor, fara nici o indoiala, cel mai mic ia binecuvantare de la cel mai mare” (Evrei 7, 7).
Maica Domnului este asa de unita mistic cu Fiul ei, Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, incat exista o singura lucrare a Fiului si Maicii, adica lucrarea cea dumnezeiasca si necreata a Fiului ii uneste pe amandoi, neasemanat mai mult decat leaga lucrarea sufletului madularele trupului. Sfantul Teofan al Niceei spune ca: “Activitatile Fiului lui Dumnezeu sunt unite cu Maica Lui, decat inima ei cu ea insasi.”
Deci lucrarea Maicii Domnului in viata Bisericii Ortodoxe este lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos. In virtutea acestei uniri mistice si binecuvantari, rugaciunile cele mantuitoare ale credinciosilor ajung la Dumnezeu, prin sfinti, prin sfintii ingeri si prin Maica Domnului, iar Darurile dumnezeiesti vin de la Dumnezeu la credinciosi prin Maica Domnului, prin sfintii ingeri, prin sfinti, prin sfintele moaste si prin sfintele icoane.
Numai prin Maica Domnului se comunica Darurile dumnezeiesti ingerilor, sfintilor si credinciosilor din Biserica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este calea mantuirii, a unirii mistice a credinciosilor cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cand vrem sa invatam rugaciunea lui Iisus trebuie sa stam intr-o camera lipsita de stimuli externi, zgomote, lumina, etc. Inainte de a ne ruga, pentru a ne smeri mintea noastra mandra si plina de pacate, sa ne gandim la multimea faradelegilor noastre, savarsite cu gandul, cu cuvantul si cu fapta. Apoi sa ne gandim la faptele bune crestine pe care nu le-am facut, la pacatele pe care le-au facut altii din cauza noastra, la chemarea de sfinti pe care o avem (Romani 8,14). Iar daca vom muri in aceasta clipa, unde vom merge, avand in vedere multimea pacatelor noastre ?
Smerindu-ne mintea noastra mandra, sa privim cu ea (fara sa ne imaginam nimic) partea de deasupra inimii noastre si sa auzim bataile ei. Sa ne reglam respiratia pentru ca sa sinccronizam cuvintele rugaciunii cu bataile inimii si cu ritmul respiratiei. Apoi, inspirand aerul sa zicem tainic, ascultand bataile inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Retinand acum aerul, sa zicem tainic, ascultand bataile inimii: “Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului (N)” (pomenim numele sfantului care se praznuieste in acea zi). Apoi expirand aerul, sa zicem ascultand bataile inimii: “miluieste-ma pe mine pacatosul”. In timpul retinerii respiratiei, se poate zice: “Pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumneeu si al Sfantului: se pot pomeni pe rand toti sfintii la care avem evlavie: Sfantul Ioan Botezatorul, Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, Sfantul Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigore, Sfantului Nicolae, Sfantului Spiridon, Nicodim cel Sfintit, Sfantului Ioan cel Nou, a Sfintei Paraschiva, Sfantului Dimitrie Basarabov, Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir, Sfantului Gheorghe, Sfantului Calinic de la Cernica, Sfantului Apostol Andrei, Sfantului Arhidiacon Stefan, Sfantului Pantelimon, Sfantului Ilie Tezviteanul, Sfantului Grigorie Decapolitul, Sfanta Teodora de la Sihla, Sfanta Maria Egipteanca, Iosif cel Nou, Iorest si Sava, Sfantului Cosma si Damian, Sf. Mare Mucenic Mina, Sfanta Filofteia…
Spunand astfel rugaciunea lui Iisus vom avea ajutor si mijlocitori ai rugaciunii pe Maica Domnului si pe Sfintii la care ne rugam.
Pentru a ajuta mintea sa se roage putem sa folosim metaniile tip bratara cu 33 de noduri. La fiecare nod vom spune rugaciunea lui Iisus. Retinerea aerului trebuie sa se faca astfel incat sa nu apara oboseala sau ameteala. Spunand astfel rugaciunea lui Iisus, mintea noastra se va reintoarce in inima, mireasa – sufletul nostru, se va intalni cu Mirele- Mantuitorul Iisus Hristos, care se afla in inima de la Sfantul Botez (Galateni 3,27).
Rugaciunea lui Iisus trebuie sa o spunem neincetat in timpul lucrului, cand mergem pe jos sau cu masina si in timpul celorlaltor activitati.
Dupa o perioada de timp, crestinul isi uneste atat de puternic cuvintele rugaciunii cu respiratia si bataile inimii, incat numai este bataie a inimii sau respiratie care sa nu fie unite cu ele. Astfel, rugaciunea neincetata a lui Iisus devine respiratia duhovniceasca a sufletului.
Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune: “ Rugaciunea este respiratia omului duhovnicesc. Asa cum prin respiratie omul trupesc atrage aerul din jurul sau si inspira din el vitalitatea si forta, tot astfel prin rugaciune, sufletul se deschide in fata Duhului lui Dumnezeu, care este pretutindeni prezent si primeste din El viata si puterea duhovniceasca.”
Cand mintea urmareste respiratia se intoarce mai usor in camara inimii, deoarece in faza aceasta a rugaciunii, pacatele si duhul mandriei o tin departe de inima.
Paralel cu respiratia trupului, se va desfasura o alta respiratie, cugetarea neincetata a omului duhovnicesc. In aceasta rugaciue: “Numele Domnului Iisus Hristos si al Maicii Domnului s-au sadit in inima noastra.” Dupa o perioada de timp rugaciunea se desfasoara in nou fara nici o constrangere din partea noastra si se executa de minte si de inima, nu numai in stare de veghe, dar si in somn, si de nimic nu mai este intrerupta rugaciunea, orice am face. Daca avem un lucru de facut si rugaciunea se desfasoara in inima noastra, lucrul merge mai repede si mai bine.
Efectele acestei rugaciuni sunt urmatoarele: “ Dupa cateva saptamani se simte o durere in inima, apoi o caldura si o pace si liniste duhovniceasca. Uneori se se simte o cutremurare in inima. Alteori se simte o dragoste dumnezeiasca pentru Iisus si Maica Domnului si pentru toata creatia dumnezeiasca. Alteori pornesc din ochi lacrimi duhovnicesti, care curata si lumineaza mintea noastra. Rugaciunea lui Iisus are puterea de a alunga duhurile diavolesti din inima noastra.
RUGACIUNEA  INIMII
“De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cantarea Cantarilor 5,3).
Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune: “Chiar daca nu ne putem impartasi des cu Preacuratele Taine, insa duhovniceste si mai ales ganditor, putem sa ne unim mistic cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, in fiecare clipa, mai ales prin rugaciunea lui Iisus, care se face cu mintea in inima”. Rugaciunea facuta cu mintea in inima uneste sufletul nostru cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cu Dumnezeu Tatal, deoarece singura cale care duce la Dumnezeu Tatal este Hristos, dupa cum El insusi ne spune: “ Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan 14, 6).
Rugaciunea inimii da libertate Duhului lui Dumnezeu sa lucreze asupra inimii noastre si astfel, prin unirea sufletului nostru cu Duhul Sfant, ne facem un singur duh. Cel ce se roaga neincetat cu mintea in inima, ramane in Hristos si Hristos ramane in el, aducand prin El multa roada duhovniceasca.
Cei care au ajuns la rugaciunea inimii spun ca: “Rugaciunea inimii este respiratia sufletului, fiindca prin ea sufletul omului respira in Duhul Sfant.” Cel ce are rugaciunea inimii se sileste ca in vremea rugaciunii sale, toate cuvintele sa le duca pana la simtirea inimii.
Miezul lucrarii in vremea rugaciunii este de a sta cu mintea in inima si de a striga catre Dumnezeu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul” (Sbornicul II, pag. 343-344).
Una este rugaciunea mintii si altceva este lucrarea mintii. Rugaciunea mintii se face atunci cand cineva se intareste cu atentia in inima si de acolo inalta rugaciuni catre Dumnezeu. Iar lucrarea mintii este atunci cand cineva, stand cu atentia in inima, prin pomenirea numelui lui Iisus, inlatura orice gand care ar incerca sa patrunda in inima (Sbornicul II, pag. 322).
Omul este templul cel viu al lui Dumnezeu. Mintea omului este preot care trebuie sa aduca jertfa lui Dumnezeu rugaciunea curata, pe altarul cel intelegator al inimii sale. Crestinul este Biserica cea vie a lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 19), nu numai in sensul de locas ci si in sensul ca este destinat sa primeasca in inima sa pe semenii sai, cu neputintele, durerile, necazurile si pacatele lor si sa-i ajute, sa se roage si sa se jertfeasca pentru ei.
Sfantul Isaac Sirul, aratand ca cel nemilostiv nu-si poate curati inima de patimi, zice: “Sa fie intru tine frate totdeauna biruind cumpana milosteniei, pana cand vei simti acea mila, pe care o are Dumnezeu catre lume. Caci inima vartoasa si nemilostiva, niciodata nu se curateste.”
Si iarasi: “Linistea s-o iubim, fratilor, pana se va omori lumea din inima noastra. Totdeauna sa ne aducem aminte de moarte, pentru ca prin aceasta ne putem apropia de Dumnezeu in inima noastra.”
Si iarasi: “Pana cand nu ar uri din inima cu adevarat cineva pricina pacatului, nu se slobozeste de lucrarile sale.” Iar spre folosul cel mare pe care il are omul din rugaciunea facuta cu inima zice: “cel care voieste a-L vedea pe Dumnezeu inlauntrul sau, sa lucreze ca sa-si curete inima necontenit.”
Sa te rogi neincetat in inima ta lui Dumnezeu, pentru ca infricosat este diavolilor si iubit de Dumnezeu si ingerilor Lui, cel ce cu ravna fierbinte cauta in inima sa pe Dumnezeu, noaptea si ziua.
Cuviosul Teofan Zavoratul ne invata: “Stai in fata lui Dumnezeu care este pretutindeni si cunoaste totul si iti vede inima ta… Sa-L simti pe El ca pe o fiinta vie, reala, careia te poti adresa in rugaciunea si nevoile tale.”
Aceasta inseamna ca simti in inima ta acel foc mic al unei credinte vii si in acest lucru se cuprinde invierea inimii tale… Stai cu luarea aminte in inima si cu frica de Dumnezeu inalta de acolo rugaciunea lui Iisus, adica din adancul inimii tale. Lucrand astfel, asteapta cu rabdare si smerenie intru zdrobirea inimii, cu un simtamant de pocainta, pana cand va veni si se va atinge de inima ta, Harul lui Dumnezeu si va trezi in ea rugaciunea neincetata, cea de sine miscatoare, care murmura ca un paraias si care va fi pentru tine un paznic care strajuieste inima ta de orice necuratie sau primejdie. Dar fiindca dupa Cuvantul lui Dumnezeu “inima este izvorul vietii” (Pilde 4, 23),  atunci si toata viata ta, pe masura ce este hotarata de inima, va deveni curata si luminoasa (Sbornicul 2, p. 345).
Episcopul Sfant Ignatie Branceaninov, care a fost un mare lucrator si invatator al rugaciunii inimii, ne arata ca, rugaciunea are doua perioade.
In perioada cea dintai, cel care se roaga, este lasat sa se roage numai cu puterile lui proprii; Harul lui Dumnezeu fara indoiala ca il ajuta pe cel care se roaga, insa nu isi descopera prezenta Sa. In acest timp, patimile ascunse din inima se pun in miscare, silindu-l pe lucratorul rugaciunii la nevointa smereniei; biruintele si infrangerile se inlocuiesc unele pe altele, iar vointa libera a omului si slabiciunile lui, se arata cu toata limpezimea.
In a doua perioada, Harul lui Dumnezeu isi arata simtit prezenta si lucrarea Sa, unind mintea cu inima si dand puterea de a se face rugaciunea fara raspandire, cu plans si caldura duhovniceasca in inima. Aceasta a doua rugaciune vine de la cea dintai. Acum, atentia mintii din timpul rugaciunii atrage inima spre invoire si cand se intareste atentia, invoirea inimii se transforma intr-o unire a inimii cu mintea. In sfarsit, in timpul atentiei care s-a unit cu rugaciunea, mintea se pogoara in inima, pentru cea mai adanca liturghie a rugaciunilor (Sbornicul 2, p. 263). Sfantul Varsanufie, aratand ca prin osteneala si durerea inimii se agoniseste rugaciunea inimii, ne sfatuieste, zicand: “Osteneste-te cu durere de inima sa-ti agonisesti caldura duhovniceasca si rugaciunea si Dumnezeu ti le va da pe amandoua si le vei avea totdeauna. Numai sa stii ca uitarea le izgoneste pe acestea, nascandu-se in noi din nepasare si din lene.” Sfantul Ignatie Branceaninov, aratand cum trebuie evitata inselarea de la diavoli de catre lucratorul rugaciunii mintii si a inimii, zice urmatoarele: “Rugaciunea facuta cu gura, oricine ar face-o nu va cadea cu ea in inselarea vrajmasului. De aceea mai intai de toate, trebuie sa ne tinem tare de rugaciunea facuta cu gura, iar mai pe urma de acea a mintii facuta cu smerenie. Apoi, cui ii vine usor si fata de cine voieste Dumnezeu, sa treaca si la cea a inimii, dupa indrumarea Sfintilor Parinti, care prin incercare le-au trecut pe acestea toate” (Sbornicul 2, p. 126).
Potoiereul Avramie Necrasov, invatand despre rugaciunea inimii spune: “Trebuie ca tu sa te indeletnicesti cu rugaciunea inimii, chiar in timpul muncilor tale obisnuite, in adancul sufletului tau, rostind cu frica si cu credinta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.
Sa nu fii fara de rugaciune nici o clipa… Daca nu vrei sa te rogi, inseamna ca nu vrei sa fii cu Dumnezeu. Rugaciunea lui Iisus sa fie respiratia sufletului tau. Preadulcele Iisus sa nu iasa din mintea si inima ta… Tine-te cu mintea si inima ta de tine, in omul cel dinauntrul tau.
Deprinde-te cu smerenia si rabdarea. Insingureaza-te cat mai des in camara inimii tale si vorbeste acolo cu Dumnezeu, prin rugaciunea mintii in inima ! Ea va umple sufletul tau cu o astfel de dulceata si bucurie duhovniceasca, incat nu vei mai vrea sa-ti cauti mangaierea in nimic din cele pamantesti. In inima, in templul dinauntru al sufletului, savarseste totdeauna slujba cuvantatoare, prin rugaciunea lui Iisus, cu mintea in inima.
Daca nu poti sa stai mult la rugaciune cu trupul, indeletniceste-te mai mult cu rugaciunea mintii si a inimii. Mai mult ca orice, pazeste gura de vorbarie desarta si de mandrie! Caci nimic nu pune atata piedica inimii si caldurilor din inima, ca vorbaria desarta.”
Sfantul Ioan de Kronstadt zice: “Cu ochii inimii mele vad cum il inspir in chip gandit pe Hristos, in inima mea, cum El intra in ea si indata o linistete si o indulceste… In timpul rugaciunii, tine-te de regula potrivit careia, este mai bine sa zici cinci cuvinte din inima, decat zece mii de cuvinte cu limba.”
Prin minte se intelege si activitatea mintii, care consta in ganduri si intelesuri. Mintea este puterea care le produce pe acestea sau dupa marturia Sfintei Scripturi, inima, in care mintea isi are izvorul si radacina. Aceasta putere a mintii fiind partea privitoare a sufletului nostru si cea mai de seama putere a lui, ni-l arata pe suflet ca fiind cugetator.
Puterea noastra cugetatoare nu este inchisa in inima ca intr-un vas oarecare, fiindca nu este trupeasca, si nici nu se afla afara de ea, ca ceva mai mult decat ea, ci exista in inima ca intr-un organ al sau. Acest lucru ni-l spune insusi Dumnezeu in Sfanta Lui Evanghelie: “nu cele ce intra in gura spurca pe om, ci cele ce ies din gura, caci gandurile ies din inima omului” (Matei 15, 11-19).
Deci inima este camara ascunsa a mintii si cel dintai organ trupesc al mintii ganditoare. Iar Dumnezeu a trimis pe Duhul Sau in inimile noastre, care striga: Avva Parinte! (Galateni 4,6).
Deci, cel care are mintea afara de inima sa, este in afara Imparatiei lui Dumnezeu, care se afla in inima sa (Luca 17, 21).
Sfantul Isaac Sirul spune ca diavolul se nevoieste sa spurce necontenita rugaciune a inimii, apoi apleaca mintea noastra ca sa defaime vremea cuvenita rugaciunii si pravilei, pe care sutem datori a le face. Si asa, intai slabanogeste gandul nostru, indemnandu-ne sa ne impartasim inainte de vreme de hrana. Iar dupa caderea mintii si risipirea infranarii, se aluneca in desfranare si inversunare.
Cand se va invrednici cineva de petrecerea neincetata in rugaciunea inimii, a ajuns la capatul tuturor faptelor bune si de aceea s-a facut locas al Sfantului Duh. Daca cineva nu a primit cu adevarat darul Mangaietorului, nu poate sa petreaca in rugaciunea inimii. “Pentru ca Duhul Sfant, cand se va salaslui in om, nu inceteaza din rugaciune, caci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26). Atunci, fie ca omul doarme sau este treaz, sau mananca, sau bea, fie ca ar lucra, bunele miresme ale rugaciunii odraslesc in inima sa fara osteneala si atunci rugaciunea nu mai are hotar, ci in toata vremea este cu dansul; chiar daca ar inceta in afara lui, aceasta rugaciune insa, in ascuns, il slujeste mereu.
Care este semnul celor desavarsiti in rugaciunea inimii?
“Cand se va misca pomenirea lui Dumnezeu in mintea lui, indata inima se porneste spre dragoste de Dumnezeu, iar ochii lui izvorasc lacrimi cu indestulare, caci dragostea are obiceiul de a aprinde lacrimi din pomenirea celor iubiti.  Unuia ca acesta nu-i lipsesc lacrimile duhovnicesti, fiindca nu-i lipseste niciodata prilejul care-l duce spre pomenirea lui Dumnezeu, astfel incat si in somn vorbeste cu Dumnezeu. Caci dragostea are obicei de a lucra unele ca acestea, si aceasta este desavarsirea oamenilor in viata acestora.” (Cuv. 85, p. 398-399).
Fiind intrebat Sfantul Isaac Sirul care este semnul celor desavarsiti in curatia inimii, care se face pe cat este cu putinta omului pe pamant, indeosebi prin rugaciunea curata a inimii, a raspuns: “Cand va vedea cineva ca toti oamenii sunt mai buni si nu i s-ar arata lui ceva mai necurat, atunci este cu adevarat curat cu inima.” Unul ca acesta implineste cuvantul Apostolului care zice: “Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi.” (Filipeni 2, 3).
Roadele duhovnicesti ale rugaciunii inimii.
Dupa invataturile Sfintilor Parinti si ale marilor lucratori ale rugaciunii lui Iisus, roadele duhovnicesti ale rugaciunii lui Iisus sunt: luarea aminte si smerenia, umilinta, adunarea gandurilor, caldura duhovniceasca a inimii, concentrarea atentiei in inima, privirea din ce in ce mai atenta a gresalelor si pacatoseniei noastre, plansul duhovnicesc, simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecatii de Apoi si cugetarea la muncile iadului.
Dezlipirea mintii noastre de lucrurile lumii acesteia si ramanerea ei in inima, smerenia inimii si plansul duhovnicesc, vederea duhovniceasca a pacatelor, a aplecarilor rele ale inimii sale, bantuielile si pandirile duhurilor necurate, izgonirea demonilor, curatia firii de catre Dumnezeu prin lucrarea cea mai presus de fire a Harului  Duhului Sfant, bucuria si veselia duhovniceasca, castigarea dragostei fata de Dumnezeu si fata de aproapele.
Lui Dumnezeu I se cuvine Slava, Cinstea si Inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor AMIN !
 
Sursa: Saccsiv’s Weblog

RUGACIUNEA LUI IISUS: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.” (II)

SUFLETUL OMENESC, ICOANA VIE A
PREASFINTEI TREIMI
Creat dupa chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,26), prin minte, cuvant si vointa -Treimea Umana – crestinul este chemat sa devina asemenea cu Dumnezeu, prin virtute si sfintenie, (Matei 5, 48) care se obtine cu ajutorul harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine. Asemanarea cu Dumnezeu infatiseaza starea de deplina sfintenie, dreptate si moralitate ce poate fi atinsa prin statornicia in fapte bune, crestine de catre om. Acest lucru depinde de puterea actiunilor spirituale si morale omenesti, iar pe de alta parte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc.
Prin Sfantul Botez omul cel vechi este inmormantat cu Hristos, pentru ca impreuna cu El sa invieze (Galateni 3,27), devenind astfel purtator de Hristos sau Hristofor. In acest fel, intra prin Iisus Hristos in Trupul Sau Tainic (Mistic), iar TREIMEA DUMNEZEIASCA locuieste acum inlauntrul inimii sale (Ioan 17,21) si il indumnezeieste prin energiile Sale Divine necreate. Treimea Umana, ca chip al SFINTEI TREIMI, trebuie sa se adanceasca in asemanare, ramanand in legatura dragostei dumnezeiesti, pentru ca cel ce nu face aceasta isi sfasie sufletul treimic, desfacand mintea de cuvant si de vointa (ne spune parintele Staniloaie Dumitru). Pacatele si diavolii destrama treimea umana astfel incat:
-mintea in loc sa fie smerita si luminata de Duhul Sfant, devine mandra si plina de intunecimea pacatelor;
-cuvantul in loc sa fie plin de har si de mireasma Duhului Sfant, devine plin de putoarea pacatelor;
-inima in loc sa fie smerita si jertfelnica pentru mantuirea aproapelui, devine impietrita si plina de iubirea de sine.
Crestinul are minte, cuvant si duh. Iar mintea nu este fara de cuvant, nici cuvantul fara de duh; si acestea sunt una in alta si in ele insele. Caci mintea graieste prin cuvant si cuvantul se arata prin duh. Prin aceasta, omul poarta un “chip” al Sfintei Treimi.
Harul dumnezeiesc (Energie Divina Necreata) trebuie sa lumineze mintea noastra, s-o aduca la puritate, restabilind facultatile rationale si intuitive orientate spre contemplatie si indumnezeire. Iar cand plinatatea harului va umple inima, se va revarsa si in afara, patrunzand din suflet in trup, transformandu-l din muritor in nemuritor, din stricacios in nestricacios, facandu-l iradiator de buna mireasma, taumaturg si theofor (exemplu moastele sfintilor).
Cea mai sigura si scurta cale a unirii mistice dintre minte, cuvant si inima cu Mantuitorul Iisus Hristos, se realizeaza prin rugaciunea inimii (rugaciunea lui Iisus) si munca binecuvantata. Spunea Parintele Paisie Olaru: “Toate virtutile crestinesti ajuta mintea sa castige Dragostea Dumnezeiasca, dar mai mult decat toate, rugaciunea curata.” Rugaciunea lui Iisus curata firea umana de pacate mai repede decat orice fapta buna, deoarece ea are ca lucrare si indeletnicire porunca cea mai mare si mai cuprinzatoare decat celelalte porunci, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul sau, din toata inima sa, din toata virtutea sa si din tot cugetul sau si pe aproapele, ca pe sine insusi. In mod deosebit, pentru implinirea acestei porunci, dar si pentru implinirea celorlalte, i se da omului Darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga si curati. Prin rugaciune se poate curati deplin si cat mai repede atat mintea cat si inima omului. Si dupa cum trupul care nu respira este mort, tot astfel si sufletul care nu se roaga neincetat  (1 Tesaloniceni 5,17), este mort.
Lucrarea Rugaciunii lui Iisus este simpla, nu necesita nici un fel de studii, nici un fel de cunostinte inalte. Nu se cere nimic altceva decat dragoste inflacarata pentru Mantuitorul Iisus Hristos si repetarea ei neincetata, cu atentie, cu frica de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere de la inceput rugaciunea inimii sau celelalte faze mai inalte ale ei, ci numai repetarea ei cu buzele mai intai, apoi alternativ cu buzele si cu mintea si asa mai departe.
Noi sa facem ceea ce este omeneste, adica repetarea rugaciunii asa cum este ea, chiar si necurata la inceput, si Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc, adica urcarea noastra pe treptele mai inalte ale rugaciunii.
RUGACIUNEA  ORALA  (VORBITA)
Primul fel de rugaciune este rugaciunea vorbita, care este granita cea mai de jos a rugaciunii. Duhul Sfant ne spune “Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma! Ia aminte la glasul rugaciunii mele, cand strig catre Tine.” (Psalm 114, 1).
Daca am fi multumiti sa ramanem la acest fel de rugaciune in viata, atunci ar insemna sa stam pe treapta cea mai de jos a rugaciunii si sa avem pomenirea lui Dumnezeu numai in gura si pe limba noastra, iar cu mintea si cu inima sa ne aflam departe de El dupa cuvantul Sfintei Scripturi: “De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe” (Isaia 29,13).
Dupa cum nici un lucru nu este fara de inceput, afara de Dumnezeu, tot astfel si rugaciunea are un inceput – rugaciunea orala, care este Slavoslovie si rugaciune catre Dumnezeu, care se face prin cantare de psalmi, de tropare, canoane si alte rugaciuni, ce se gasesc in Ceaslov, Acatistier si alte carti de slujba.
Sfintii Parinti, tinand seama de pruncia noastra duhovniceasca au randuit ca impreuna cu lucrarea poruncilor lui Hristos, sa citim psalmi, canoane, rugaciuni si sa cantam tropare statornicite de Duhul Sfant spre slavoslovia lui Dumnezeu in Biserica si ca pravila (rugaciune personala) acasa.
Rugaciunea orala este utila si cand mintea noastra este risipita si tuburata de ganduri in timpul activitatilor zilnice sau cand ne sculam din somn cu mintea risipita, sa cantam Doxologia, tropare si alte rugaciuni catre Dumnezeu si Prea Curata Lui Maica, catre Sfinti. Vom observa ca dupa o perioada de timp, mintea noastra se aduna si ne putem ruga. Rugaciunile care strabat ca fulgerul spre cer sunt: stihuri din psalmi, din Acatiste si Prochimene.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!
Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!
Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul, cu cinstitul tau acoperamant!
Cand nu avem timp sa ne rugam, sa spunem pe drum, in timpul lucrului, in loc de Acatist, de 500 de ori: Bucura-te, Mireasa pururea Fecioara; sau: Bucura-te, bucuria noastra, Acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau acoperamant! sau catre Mantuitorul nostru: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! sau cand mergem cu masina, sau am suferit pagube: Bucura-te, Sfinte mare mucenice Mina, mult patimitorule! Sa ne rugam si sfantului al carui nume il purtam.
Exemple:
“Bucura-te, Izvoratorule de Mir, Mare Mucenice Dimitrie!”
“Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!” sau:
“Bucura-te, Intaiule mucenice si Arhidiacone Stefan!” sau:
“Bucura-te, Purtatorule de biruinta, Mare Mucenice Gheorghe!” sau:
“Bucura-te, Petre Apostole” sau:
“Bucura-te, Ilie marite prooroc si Inaintemergator al celei de a doua veniri a lui Hristos!” sau:
“Bucura-te, Sfinte Ioane, preacinstite Inaintemergatorule!”
Alte stihuri de Sfinti se gasesc in Acatistier.
Cei care au probleme cu vrajile, farmecele si deochi:
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Vasile! De cel putin 500 de ori, pana cand se indeparteaza ispitele.
Bucura-te, Sfinte Ioane, mare mucenice al lui Hristos!
Bucura-te, Paraschivo, mult folositoare!
Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!
De cate ori ne rugam cu credinta si smerenie: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor Tai, miluieste-ne pe noi”, Dumnezeu ne miluieste si ne intareste cu Darul Sau. Pentru ca, dupa cum ne spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos: “Si care tata dintre voi, daca ii va cere fiul paine, oare ii va da piatra?…” (Luca 11,11).
Dupa o perioada de timp in care vom creste duhovniceste, vom inainta pe celelalte trepte ale rugaciunii. Si dupa cum spun Sfintii Parinti, cand rugaciunea se va pogori inlauntrul inimii tale, cu multa usurinta vei implini poruncile lui Dumnezeu.
RUGACIUNEA  MINTII
Numele omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos a primit de la dumnezeirea Lui putere nemarginita si intru totul sfanta, de a ne mantui pe noi. Si acestui nume i se pleaca tot genunchiul, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Cu alte cuvinte, al ingerilor, al oamenilor si al diavolilor (Filipeni 2, 7-11).
Rugaciunea lui Iisus se imparte dupa lucrare in doua feluri: rugaciunea orala si rugaciune facuta cu mintea. Nevoitorul trece de la rugaciunea vorbita la rugaciunea mintii, singur, de la sine, cu conditia ca rugaciunea vorbita sa fie facuta cu luare aminte. Cele mai importante elemente ale rugaciunii mintii sunt acestea: 1) luarea aminte la cuvintele rugaciunii; 2) inchiderea mintii in cuvintele rugaciunii lui Iisus; 3) sa se rosteasca cuvintele fara nici o graba, cu zdrobirea duhului; 4) repetarea cat mai deasa.
Mintea noastra se poate smeri mai usor pentru a se aduna la rugaciune, gandindu-ne la multimea darurilor primite de la Dumnezeu si la multimea faradelegilor noastre, la ceasul infricosatoarei judecati, cand vom da raspuns pentru pacatele facute, de faptele bune crestine pe care nu le-am facut, pentru pacatele pe care le-au facut altii din cauza noastra, pentru faptele bune pe care nu le-au facut altii din cauza noastra. Rugaciunea mintii este de multe ori insotita de unele simtiri fizice, care sunt deosebite, de la om la om. Daca nevoitorul nu va cunoaste din tip aceste miscari fizice care se petrec inauntrul sau, usor poate cadea in ratacire, din cauza acestor miscari launtrice care insotesc lucrarea rugaciunii mintii. In primul rand, sa amintim de caldurile ce vin in vremea acestei sfinte rugaciuni, spre a le distinge: care sunt de la firea noastra, care de la diavoli si care de la Harul lui Dumnezeu. Cine va cunoaste bine deosebirea acestor calduri va sti cum sa-si manuiasca atentia in vremea rugaciunii, de la un caz la altul si astfel, va putea usor sa scape de inselare.
Sfantul Calist, Patriarhul Constantinopolului spune ca: “Mai intai vine o caldura de la rinichi, care ne incinge si care pare o ratacire. Insa aceasta nu este o inselare, ci o lucrare fireasca, nascuta din lucrarea vointei. Dar daca cineva crede ca aceasta caldura este de la Har, acest lucru este cu adevarat o ratacire. Oricare ar fi aceasta caldura, nevoitorul nu trebuie sa o primeasca, ci s-o alunge. Apoi vine o caldura de la inima si daca mintea o primeste, ea se coboara in cugetele de desfranare. Aceasta caldura este fara indoiala o ratacire. Daca tot trupul se incalzeste de la inima, iar mintea este curata si fara de patima si parca s-a lipit de adancul inimii, atunci acest lucru este cu adevarat o lucrare a Harului, iar nu o ratacire. Stiind aceasta, este bine ca la inceput sa deprindem mintea ca in ceasul rugaciunii sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei. Dar sa nu fie la jumatate, intr-o parte, sau la capatul de jos al inimii. Pricina pentru care mintea trebuie sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei este urmatoarea: cand mintea sta in susul inimii si lucreaza rugaciunea inauntrul ei, atunci ca un imparat ce sta in inaltime, priveste liber asupra tuturor cugetelor rele care se afla in inima sa si le sfarma cu numele lui Iisus Hristos. Pe langa aceasta, fiind departe de pantece, in orice caz poate scapa de aprinderea patimasa a poftei, care se afla in firea noastra, prin caderea lui Adam.
Daca cineva incepe sa lucreze cu luarea aminte in timpul rugaciunii la jumatatea inimii, atunci din pricina imputinarii caldurii in inima sau din neputinta mintii si a raspandirii vederii, din pricina lucrarii dese a rugaciunii, sau din pricina razboiului ridicat de diavoli, mintea singura, de la sine, cade spre pantece si se amesteca cu caldura poftei, din pricina apropierii de ea, desi nu ar vrea acest lucru.
Unii dintr-o nesocotinta naiva, sau pentru ca nu stiu care este partea de sus, sau mijlocul inimii si ce este jumatate sau capatul ei, incep sa faca rugaciunea in jos, de la capatul inimii de langa pantece si astfel, atingandu-se cu mintea atat de inima cat si de pantece, din vina lor proprie, provoaca ratacirea.
Altii suferind de nepricepere desavarsita si de grosolanie, nici nu cunosc locul inimii, care se afla sub sanul si coasta stanga; ci asezand-o la mijlocul buricului din pantece indraznesc, vai de ratacirea lor, sa faca acolo rugaciunea cu mintea.
Deci sa savarsim luarea aminte, atentia si rugaciunea, cu mintea inauntrul inimii, concentrandu-ne atentia mai sus de sanul stang, iar nu la jumatatea pieptului sau in partea de jos, spre pantece. De asemeni trebuie sa cunoastem cu simtirea mintii si caldurile care se revarsa in inima:
1. Caldura care se revarsa in inima de la Dumnezeu este ca un mir bine mirositor. Aceasta caldura incepe cu rugaciunea numai in inima si sfarseste cu rugaciunea tot in inima, dand sufletului siguranta si roduri duhovnicesti;
2. Caldura care a patruns in noi prin caderea stramosilor are inceputul si sfarsitul in rinichi, aducand sufletului asprime, raceala si tulburare;
3. Caldura care este starnita in noi de la diavoli se iveste din amestecarea cu aprinderea poftei si aprinde inima si madularele spre desfrau, robind mintea cu cugetele spurcate si momind-o spre desfranare. Daca unii s-au ratacit, vatamandu-si mintea, sa stie ca au patimit acest lucru din cauza ingamfarii lor si a randuielii de sine si pentru ca nu au intrebat un duhovnic cu experienta duhovniceasca, iar nu din cauza practicarii rugaciunii lui Iisus.
Diavolul pierzand caldura duhovniceasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o de la inceput in calitate de duh creat de Dumnezeu (Psalmul 103,5), produce o falsa caldura (mandra, egoista) in sine si in cei ispititi, ca sa scape intrucatva de raceala egoista in care a cazut si sa poata sa insele pe cei ispititi. Avem astfel explicatia coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale convulsive si artificiale a pacatului, a patimii si ispitirii. Pacatul este pe de o parte caldura pacatoasa, iar pe de alta parte un cinism rece (Pr. Acad. Dumitru Staniloaie).
Sfantul Prooroc David spune despre caldura harica a inimii: “Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc.” (Psalmul 36,6).
Staretul Vasile de la Poiana Marului, zice despre caldura harica urmatoarele:
Cand trupul se incalzeste in inima iar mintea ramane curata, fara patimi si legata parca de adancul inimii, acest lucru este fara de indoiala lucrare a Harului, iar nu a ratacirii. Uneori, la cei ce traiesc o astfel de stare se arata si o sudoare, din pricina caldurii imbelsugate ce este in trup si atunci porneste din inima o sfanta lucrare care misca mintea la cele dinauntru, ca sa strige des: “Iisuse al meu, Iisuse al meu”. Astfel incat, cand se deschide inima, numai atat striga mintea: “Iisuse al meu”, pentru ca nu poate sa rosteasca totul, adica “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” din pricina ca inima se deschide des. Caci mintea ce se va lipi de lucrarea harica, intrand in cele mai dinauntru ale inimii, nu poate striga mai mult decat: “Iisuse al meu.”!
Atunci, de la aceasta sfanta lucrare a rugaciunii, se naste in inima o frica plina de evlavie si se coboara in suflet o mare mangaiere de la lucrarea cea sfanta a harului. Inima salta si izvoraste din ea lacrimi pline de dulceata duhovniceasca, care izvorasc din ochi, iar inima da atunci in clocot de prea multa lucrare sfanta. Trupul intreg este aprins de caldura ce se revarsa din inima.
Se mai petrec si alte taine minunate cu cei care ajung la aceasta stare: “Uneori se face o lumina cu ajutorul careia se vede inauntru sau o luminare care straluceste ca soarele si care izvoraste din inima.
Se petrec in inima in vremea aceea si alte taine, mintea vede intreaga zidire si uimita de lucrurile sfinte si de contemplarea tainelor dumnezeiesti, inalta slavoslovii din adancul inimii, care nu se pot descrie in scris.
Omul devine atunci indumnezeit de aceasta miscare harica. Dupa aceasta, mintea se rapeste intr-o vedere dumnezeiasca in Cer, vazand taine infricosatoare si preaslavite. Si pe cat se ridica omul de la momelile diavolilor, pe atat vede mai mult din cele ce ii da Domnul.” (Sbornicul, vol. II, pag. 206,276).
Sunt oameni care merg pentru prima data la anumite grupari religioase, budiste, brahmanice si sectare si prin rugaciunile si meditatiile care se fac acolo, simt caldura de la firea umana sau in cel mai rau caz, caldura desfranarii si cred ca aceasta este caldura Duhului Sfant. Insa aceasta este o lucrare diavoleasca, care ii indeparteaza pe multi de la Mantuitorul Iisus Hristos.
In Romania, unul din exemplele cele mai edificatoare, este secta antihristica-yoga a lui Bivolaru. Pentru ca se iubesc pe sine si nu iubesc smerenia lui Hristos si jertfelnicia pentru mantuirea aproapelui, oamenilor le plac mai mult invataturile si faptele insotite de duhul mandriei, a slavei desarte, a iubirii de arginti, a maniei, a uciderii, a desfranarii, a minciunii, a lacomiei…
Pentru ca nu se roaga si mintea nu se intoarce in inima inspirand focul Duhului Sfant, oamenii fumeaza.
RUGACIUNEA  MINTII  IN  INIMA
In timpul acestei rugaciuni, se uneste cugetarea mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii.
Rugaciunea, ca si stiinta vietii duhovnicesti, se invata prin lucrarea practica si nu prin insusirea unei teorii cu mintea. De aceea trebuie sa ne rugam neincetat (1 Tesaloniceni 5,17), in tot locul, dar mai ales in Biserica, unde este prezent Dumnezeu cu Harul Sau. “Cand incepem sa ne rugam, trebuie sa ne pogoram din cap in inima.” (Sbornicul, 2, Cap. 47).
Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceste, zicand: “Tu insa cand te rogi, intra in camara ta si inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, care este intru-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6,6). Camara aceasta, dupa Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, este inima noastra (Sbornicul 2, pag. 296). Cand va incepe sa ne doara inima, de prea multa incordare a atentiei “sa ne asezam cu luare aminte si cu cuvantul de rugaciune, acolo unde de obicei vorbim cu noi insine, adica sub gat, in partea de sus a pieptului si dupa aceea sa ne pogoram din nou, deasupra sanului stang”. Trebuie sa stim ca, puterea cuvantatoare a inimii noastre este pusa de Dumnezeu in noi in partea de sus a inimii. Aceasta este puterea prin care inima omului se deosebeste de inima dobitoacelor. Puterea si capul sufletului este mintea, care desi este duhovniceasca, totusi isi are locul de petrecere in creier. Tot astfel, puterea cuvantului sau duhul omului, cu toate ca este duhovnicesc, isi are locul de petrecere in partea de sus a inimii, care se gaseste sub sanul stang.
Deci, pentru a face unirea mintii cu inima, trebuie ca in vremea rugaciunii sa avem luarea aminte si atentia in aceasta parte unde este puterea cuvantatoare a inimii. Unirea mintii cu inima consta in unirea gandurilor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul 2, pag. 148).
Sfantul Teofan Zavoratul spune urmatoarele: “In ordinea fireasca a desfasurarii puterilor noastre in trecerea mintii de la cele dinafara la cele dinauntru, adica spre inima, prima vama care poate vatama lucrarea rugaciunii, incercand sa opreasca mintea sa se pogoare in inima, este vama imaginatiei. De aceea trebuie sa ne ferim de ea cat mai mult cu putinta. Pentru a ajunge in chip multumitor cu mintea in inima, sa tinem minte ca cea mai simpla lege a rugaciunii este sa nu ne inchipuim (imaginam) nimic.” Cugetarea la lucrurile sfinte si inchipuirea lor sunt potrivite in vremea meditatiilor evlavioase. In timpul rugaciunii insa, nicidecum, fiindca imaginile tin luarea aminte afara de inima, oricat de sfinte ar fi ele, iar in timpul rugaciunii atentia noastra trebuie sa fie inauntrul inimii. Concentrarea atentiei in inima este punctul de plecare a unei rugaciuni facute cum se cuvine si, intrucat rugaciunea este calea prin care ne suim la Dumnezeu, abaterea atentiei de la inima este o abatere de la aceasta cale. Cand mintea noastra incepe sa coboare in camara inimii pentru a se intalni cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care se afla acolo de la Sfantul Botez, (Galateni 3, 27) incepe razboiul nostru cu pacatele noastre, cu oamenii pacatosi si cu diavolii.
Trebuie sa ne rugam neincetat, in orice loc, dar mai ales in Biserica, pana cand darul lui Dumnezeu se va pogori, va lumina mintea noastra si va alunga pe diavoli. Daca vad diavolii ca mintea noastra a trecut cu ajutorul Darului lui Dumnezeu de vama imaginatiei, ne asteapta la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decat de vama imaginatiei. Atat gandurile omenesti cat si de la diavolii teologi (arhidiaconi), care cunosc Sfanta Scriptura, asteapta mintea noastra, la aceasta vama a ratiunii si cauta sa intrerupa rugaciunea noastra, prin nenumarate ganduri si cugetari din Sfanta Scriptura, din filozofie si alte ganduri omenesti.
De aceea, mintea trebuie sa coboare inima cu o singura cugetare, care arde toate aceste ganduri: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”
Si nu numai atat, ci sa-si miste puterea ceea privitoare a sufletului pentru a zice aceasta rugaciune cu toata vointa, prin cuvantul mintal, cel aflat inlauntrul nostru.
Tot asa trebuie sa luam aminte prin privirea noastra cea ganditoare, cat si prin auzul cel ganditor, la cuvintele rugaciunii si mai ales la intelesul lor. Daca mintea noastra este risipita si nu ne putem ruga, sa o smerim gandindu-ne ca suntem sub diavoli in iad, datorita darurilor primite de la Dumneeu si a pacatelor savarsite, sa citim din Psaltire, din Ceaslov si Acatistier, psalmi si rugaciuni pana cand mintea se va aduna si linisti.
Al treilea chip al rugaciunii si al luarii aminte se cuprinde in urmatoarele: Mintea in timpul rugaciunii sa petreaca fara iesire inauntrul inimii si, de acolo, adica din adancul inimii, sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu. Aici este tot miezul lucrarii (Sbornicul, p. 62).
Asadar mintea trebuie sa se pogoare in inima fara nici o imaginatie si fara sa gandeasca, simtit sau gandit, dinauntru sau din afara, chiar bun de ar fi aceasta, fiindca Dumnezeu este afara de toate cele ce sunt simtite si gandite si mai presus de toate acestea, ca sa dobandeasca unirea dumnezeiasca.
Sfantul Nicodim Aghioritul cere ca mintea, cand se va pogori in inima, sa nu stea acolo numai sa priveasca ci, prin cuvantul asezat inauntru inimii, sa se roage tainic: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”
La intoarcerea mintii catre inima si la intrarea ei in inima cu rugaciunea cea ganditoare, trebuie sa unim mintea cu cuvantul cel tainic aflat inlauntrul nostru si cu vointa noastra, astfel incat aceste trei parti ale sufletului nostru sa fie una si cea una trei (Treimea Umana).
Caci in acest chip omul, care este Icoana Sfintei Treimi (asemanarea omului cu Dumnezeu), se uneste cu Intaiul Chip, dupa marturia Sfantului Grigore Palama care zice: “Cand mintea cea una se va face intreita, ramanand totusi una, atunci se uneste cu intreita unime dumnezeiasca incepatoare, inchizand toata lucrarea ratacirii, asezandu-se mai presus de trup, de lume si de tiitorul lumii” (diavolul).
Insa noi nepricepand maretia, cinstea si slava Harului care ne-a renascut si neingrijindu-ne sa crestem duhovniceste prin implinirea poruncilor si sa ajungem pana la starea de contemplatie cu mintea, ne lasam tarati in bezna nesimtirii si a intunericului (pacatelor). Se intampla ca abia ne putem aduce aminte ca exista Dumnezeu. Dar cum ar trebui sa fim noi ca niste fii ai lui Dumnezeu, dupa har ? Despre aceasta cel mai adesea fie ca nu stim nimic, fie ca nici nu ne ingrijim sa stim. Cine vrea sa sporeasca in rugaciuea curata facuta cu mintea in inima, se cuvine cu toata ravna sa se osteneasca la lucrarea tuturor poruncilor dumnezeiesti si, indeosebi, la chemarea neincetata a numelui Domnului cu mintea in adancul inimii.
Mangaierile si darurile Duhului Sfant vin in inima omului prin durerile si jertfirea pentru mantuirea aproapelui, dupa cum ne spune Duhul Sfant: “Doamne cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu.” (Psalm 93,19). Cel ce nu sufera, nu munceste, nu slujeste si nu se jertfeste pentru mantuirea aproapelui, nu va primi roadele Duhului Sfant, pentru ca numai prin osteneala si durerea inimii si prin nevointe trupesti se descopera crestinilor Harul Duhului Sfant, care este dat credinciosilor de la Sfantul Botez, Har care din pricina nepasarii noastre fata de implinirea poruncilor dumnezeiesti se ingroapa in patimi si in cenusa uitarii, dar care din negraita mila a lui Dumnezeu, se recapata prin pocainta.
Deci, se cade ca sa nu fugim de osteneli, din pricina durerilor care vin odata cu ele, pentru ca sa nu fim osanditi pentru nelucrare si sa auzim de la Dumnezeu: “Luati de la el talantul…” (Matei 25,28). Sfantul Grigorie Sinaitul ii sfatuieste pe cei ce nu au sporit in rugaciunea tainica a inimii, zicandu-le: “Unii ca acestia trebuie sa citeasca multe rugaciuni (din Acatistier, Psaltire si Ceaslov) pana cand se va incalzi inima si va incepe in ea lucrarea rugaciunii cea ganditoare cu mintea. Cand va gusta, in sfarsit, din acest Har, sa faca rugaciunea vorbita cu masura si sa petreaca mai mult in rugaciunea mintii in inima, in caz de slabire sau de ratacire, sa se apuce din nou sa rosteasca rugaciuni multe cu gura si sa citeasca mult din scrierile Sfintilor Parinti”.
Sfantul Diadoh al Folticeei spune: “Cand suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cantari si rugaciuni cu glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, nadejdea bucuriei (duhovnicesti), pana ce norul greu se va imprastia de norul melodiilor” (Doxologia, tropare, etc…).
Crestinul va trece dupa o perioada de timp de la rugaciunea orala la rugaciunea mintii, de la rugaciunea mintii la rugaciunea mintii in inima, si de la rugaciunea mintii in inima la rugaciunea inimii. Iar prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, pentru ca sa nu se mandreasca, crestinul va fi smerit, revenind pe treptele cele mai de jos ale rugaciunii.
( va urma)
Sursa: Saccsiv’s Weblog