TENISUNI ÎN ASIA: China trimite o flotă către Coreea de Sud

Beijingul trimite o importantă flotă de nave de pescuit în apropiere de Insulele Spratleys.

O flotă de nave de pescuit chineze a sosit duminică în apropiere de Spratleys, una dintre cele mai importante trimise vreodată de către Beijing către insulele sale din Marea Chinei de Sud, revendicate de către mai multe ţări, inclusiv China, a anunţat presa oficială chineză, relatează AFP. Cele 30 de nave de pescuit, plecate joi din provincia Hainan, au atins reciful Yongshu duminică după-amiază, a anunţat agenţia China Nouă.

Navele chineze de pescuit se apropie în mod frecvent de Insulele Spratleys, ale căror ape sunt bogate în peşte, dar este vorba despre una dintre cele mai importante flote trimise vreodată de Beijing în această zonă, potrivit agenţiei. O navă de patrulare însoţeşte flota pentru a-i asigura protecţia, a adăugat China Nouă, iar navele vor rămâne în aceste ape între cinci şi zece zile, pentru a pescui. China revendică suveranitatea asupra întregii Mări a Chinei de Sud, inclusiv asupra zonelor apropiate de costele ţărilor din regiune (Vietnam, Filipine, Malaysia, Brunei, Taiwan). Această mare este bogată în resurse piscicole, iar în subsolul său s-ar putea afla importante rezerve de gaze şi petrol.

Marea Chinei de Sud, care se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 3,5 milioane de kilometri pătraţi, este mai ales o zonă strategică, deoarece este traversată de căi maritime internaţionale.

Tensiunile s-au amplificat în ultimii aproape doi ani, Vietnam şi Filipine acuzând China că revendică în mod agresiv presupusul său teritoriu.

Vineri, pentru prima dată, miniştrii de Externe ai celor zece ţări din cadrul Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN) s-au despărţit fără să publice un comunicat final comun, în urma unor schimburi dure de replici cu privire la modul în care sunt gestionate conflictele lor teritoriale cu Beijingul la Marea Chinei de Sud.

Sursa:  REALITATEA.NET

PIERDUŢI ÎN PACIFIC: AVENTURA CELOR TREI PESCARI MEXICANI / NICU PÂRLOG

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana sunt trei pescari care au reuşit (fără să-şi propună asta, evident) să intre în manualele de supravieţuire şi în cazuistica naufragiaţilor pe mare. Aventura lor, care era să se termine tragic, i-a făcut celebri peste noapte, fiind subiectul a numeroase articole, talk-show-uri şi editoriale. Celebrul canal de televiziune Discovery Channel le-a dedicat un episod dintr-o serie despre supravieţuirea omului în situaţii extreme. Povestea lor este un exemplu a ceea ce pot face puterea voinţei şi a speranţei, chiar şi atunci când raţiunea spune că totul este pierdut şi inevitabilul este aproape.

Furaţi de Pacific

Aventura care i-a surprins pe neştiute pe cei trei s-a desfăşurat exclusiv într-o modestă barcă pescărească de doar 8 metri lungime. Acolo, în acel spaţiu strâmt şi incomod, cei trei oameni au trebuit să îndure condiţii dure de viaţă. Acolo, în pântecele bărcii din fibră de sticlă, cei trei şi-au petrecut fiecare zi din perioada în care au rătăcit pe mare, ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lor.

Pe data de 28 octombrie 2005, cinci pescari se îmbarcau din portul San Blas, situat pe coasta de vest a Mexicului. Oameni se pregăteau liniştiţi pentru ceea ce părea a fi încă o zi banală de pescuit. Ziua părea promiţătoare: sezonul uraganelor tocmai trecuse, cerul senin avea doar câţiva nori albi, iar apele Golfului Matachen erau calme şi liniştite. Cei cinci ieşiseră la pescuit de rechini, prăzi care le-ar fi adus un câştig mai substanţial. Conform veştilor care circulau repede între pescari, în apele din apropiere fuseseră observate populaţii de rechini, iar eroii noştri nu vroiau să rateze ocazia de a-şi rotunji veniturile modeste.

Precum nişte pescari experimentaţi, oamenii au ieşit în larg şi au pregătit momelile şi cârligele speciale pentru capturarea periculoşilor prădători ai oceanelor. După ce au observat cu bucurie numărul mare de rechini care invadase apele golfului, pescarii au lăsat momelile în apa mării şi s-au îndreptat spre ţărm, cu gândul de a se întoarce a doua zi pentru a recupera captura.

Dezastrul avea să vină, nebănuit de nimeni, odată cu zorii zilei următoare, când pescarii s-au întors la locul unde îşi lăsaseră momelile. Acestea dispăruseră fără urmă în abisul albastru de dedesubt, iar niciun rechin nu se mai vedea prin preajmă.

Greşeala capitală

Atunci, cei cinci au luat o decizie care s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a vieţii lor: au hotărât să caute în larg urmele momelilor, crezând că rechinii s-au încurcat în fire şi ar trebui să înoate cu greu prin apropiere. Astfel, timp de câteva ore, pescarii au brăzdat apele golfului în căutarea rechinilor şi a echipamentului lor special de pescuit. Fără să-şi dea seama, au consumat tot combustibilul din rezervor, iar barca lor nu era echipată suplimentar cu velatura care i-ar fi ajutat într-un astfel de moment, când aveau nevoie de o sursă secundară de energie pentru propulsie. În momentul în care motorul bărcii a rămas fără benzină, erau deja mult prea departe de ţărm sau de alte bărci care să-i fi putut repera şi salva. Cum niciun rău nu vine vreodată singur, curenţii marini şi-au schimbat direcţia şi au început să devină tot mai puternici, împingând barca înspre larg. Nu a durat mult până s-a înteţit şi vântul, iar combinaţia dintre curenţii marini şi vântul puternic a dus rapid barca în largul oceanului. În nici 15 minute de la izbucnirea vântului, cei cinci pescari nu au mai văzut ţărmul.

Pentru ei începea o lungă perioadă de chin. Cum ieşeau în fiecare dimineaţă pe mare, pentru a se întoarce pe înserat, barca lor nu era asigurată cu cantităţi mari de provizii şi apă. În acel moment, proviziile disponibile ajungeau abia pentru 4 zile, dar panica pe cale a se instala în sufletele pescarilor era provocată de lipsa apei de băut. Un om obişnuit poate rezista în mod normal fără hrană circa 2-3 săptămâni, în schimb 3 zile fără apă ucid orice om. După a treia zi de sete, raţiunea i-a părăsit şi au încercat să bea apă de mare, ceea ce i-a făcut să se simtă şi mai rău. Cu ultimele sclipiri de raţiune, pescarii în voia sorţii au încropit un plan care, dacă urma să funcţioneze, ar fi putut să le ofere apa cea dătătoare de viaţă.

Oamenii au tăiat capetele bidoanelor de plastic folosite iniţial la transportul benzinei şi au spălat bidoanele cu apă de mare pentru a înlătura orice urmă de combustibil. După care au început să se roage fierbinte pentru o ploaie care le-ar fi salvat viaţa. Oricum, altceva nu mai puteau face. Cum minunile există, şi se petrec uneori exact la momentul potrivit, în noaptea imediat următoare s-a stârnit o furtună în larg, iar ploaia a început să curgă generos din ceruri. Cele 4 bidoane mari erau pline, iar pescarii însetaţi au reuşit să strângă astfel o generoasă rezervă de aproximativ 200 litri de apă care le-a permis să supravieţuiască până la următoarele ploi. Odată potolită setea, foamea a început şi ea să-şi arate colţii. Conform spuselor lui Lucio Rendon: “Nu am simţit în viaţa mea o senzaţie de foame atât de puternică. Era cumplit, dincolo de imaginaţie; toată luna noiembrie, spre exemplu, am reuşit să mâncăm doar de două ori”.

Chinuiţi de foame, pescarii au petrecut momente de coşamar. Prima lor masă mai substanţială a avut loc în momentul în care au reuşit să prindă o ţestoasă marină. Reptila a fost ridicată în barcă, pescarii i-au tăiat capul şi primul lucru care l-au făcut a fost să-i bea tot sângele. Oamenii sufereau de malnutriţie şi avitaminoză avansată, iar sângele ţestoasei, cu substanţele nutritive şi mineralele din el, i-a salvat de o anemie fatală. Apoi, carnea ţestoasei a fost împărţită frăţeşte în 5 şi consumată crudă, în lipsa oricărei surse de foc.

Cu toate acestea, doi dintre pescari nu au putut rezista asprelor condiţii şi au decedat. Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana, supravieţuitorii, le-au aruncat trupurile peste bord. Conform propriilor declaraţii ulterioare salvării, cei trei au respins orice acuzaţie de canibalism şi au jurat că şi-au aruncat prietenii întregi în apa Oceanului Pacific. Până în momentul în care au fost salvaţi, cei trei supravieţuitori au declarat că au mâncat un număr de 103 ţestoase marine şi, după cele 3 zile de sete, au beneficiat de apă de ploaie din belşug.

“În afară de ţestoase, am mâncat câţiva pescăruşi, raţe şi peşti pe care am reuşit să-i prindem. Toate acestea le-am consumat crude, şi sper ca în viaţa mea să nu mai văd carne crudă. Am băut apă de ploaie, deoarece ploua aproape zilnic; în două rânduri a plouat atât de abundent, încât precipitaţiile erau să ne scufunde barca”, declară Jesus Vidana într-un interviu acordat canalului mexican Televista. Supravieţuitorii au fost mândri să arate lumii întregi cârligele artizanale de pescuit, realizate din cuie, cârlige care le-au salvat viaţa, aducându-le ţestoasele şi peştii necesari pentru hrană.

Dispăruţi în Mexic, salvaţi în Australia

Cu ajutorul apei sărate a mării, cei trei supravieţuitori au sărat surplusul de carne şi au încercat să-l usuce la vânt, dar procedeul nu le-a reuşit, văzându-se nevoiţi să renunţe la el şi să se întoarcă la dieta pe bază de carne crudă. Mai târziu, după ce au fost salvaţi, pescarii au aflat cu surprindere că supravieţuirea lor s-a datorat în mare măsură tocmai consumului de carne crudă. Acesta a fost şi motivul pentru care nu s-au îmbolnăvit de scorbut, o temută maladie provocată de deficitul grav de vitamina C. Cantităţile mari de carne de peşte şi ţestoasă consumată în stare crudă erau surse excelente de vitamina C.

Calvarul lor avea să ia sfârşit după aproximativ 9 luni (!) de derivă dureroasă pe apele Pacificului. Salvarea lor a avut loc în momentul în care cei trei îşi pierduseră orice speranţă. Totuşi, norocul avea să le zâmbească atunci când se aşteptau cel mai puţin.

Pe data de 9 august 2006, barca lor a fost identificată undeva în apele din zona coastelor de nord ale Australiei!

Ambarcaţiunea a fost reperată de radarul unui vas de pescuit aflat sub pavilion taiwanez. Erau salvaţi, după 9 luni de derivă prin Pacific! 9 luni în care barca lor a fost dusă de curenţi şi de vânturi pe o distanţă de peste 8.000 kilometri, din Mexic spre Australia, fiind descoperită la o distanţă de 321 kilometri de coastele marine ale Continentului de la Antipozi. Cei trei erau epuizaţi, subnutriţi, anemici, demoralizaţi, totuşi trăiau, erau perfect conştienţi şi puteau comunica fluent şi coerent.

Pe data de 25 august erau deja în Mexic, unde au urmat tratamente medicale specifice. Rudele, care-i crezuseră morţi de mult, erau acum fericite şi sigure că un miracol s-a întâmplat celor trei, pe care poate nu întâmplător îi chema Jesus, Salvador (salvator, mântuitor), şi Lucio (lumină). Adevărul îl cunosc cu siguranţă doar cei trei supravieţuitori demni de Cartea Recordurilor.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei IV, 19).PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII – Alegerea apostolilor…de Ierodiacon Visarion Iugulescu

Citez>Pr. Visarion Iugulescu…

foto>Ierodiacon Visarion Iugulescu

Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”.
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.
Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor. Amin.
Fraţi creştini,

Sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX