| Ierodiacon Visarion Iugulescu |
Ierodiacon Visarion/04 Luminatorul sufletului.mp3
Fraţi creştini,
Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: “Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti”.
Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: “Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!”
Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: “Nu vă îngrijoraţi!” Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: “Nu vă îngrjoraţi!” Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. “Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: “aşa-mi dictează mie conştiinţa” sau “aşa îmi spune mie cugetul”. Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise cei 30 de arginţi strigând în gura mare: “Am vândut sânge nevinovat!” S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. “Dragii mei le zise preotul această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu”.
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: “Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor” şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”.
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice. Amin.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: “Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti”.
Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: “Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!”
Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: “Nu vă îngrijoraţi!” Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: “Nu vă îngrjoraţi!” Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. “Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: “aşa-mi dictează mie conştiinţa” sau “aşa îmi spune mie cugetul”. Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise cei 30 de arginţi strigând în gura mare: “Am vândut sânge nevinovat!” S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. “Dragii mei le zise preotul această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu”.
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: “Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor” şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”.
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu