Noţiunile de geţi şi de daci în accepţiune antică şi modernă. Geţii şi dacii formau principala grupare nordică a marelui neam tracic. Majoritatea istoricilor moderni îi desemnează sub numele generic, comun, de geto-daci,pornind de la mărturiile autorilor antici despre strânsa înrudire etnică şi lingvistică a acestor triburi. Astfel, Trogus Pompeius spune: “dacii sunt o mlădiţă a geţilor”7. Dio Cassius afirmă: “Cei de dincolo (de Dunăre – N.N.)poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor”8.Appian afirmă că: “romanii stăpânesc… pe unii dintre geţii de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”9. Plinius cel Bătrân, descriind gurile Dunării,vorbeşte despre “geţi, numiţi de romani daci”10. În această privinţă, cel mai clar se exprimă Strabon: “dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”11, iar “geţii vorbeau aceeaşi limbă cu tracii”12. Semnificativ este şi faptul că, referindu-se la acelaşi eveniment (războaiele dacice), Traian îşi intitulează opera Dacica, în timp ce medicul său personal, Criton, folosea numele de Getica. Numele diferit le-a fost dat de greci şi romani, după triburile cele mai reprezentative cu care aceştia au intrat prima dată în contact. Chiar dacă, de regulă, grecii îi numeau geţi, iar romanii daci, au existat şi unele excepţii. Prin geţi se înţelegeau în special triburile de la Dunărea de Jos şi din estul Daciei,iar prin daci restul populaţiei din spaţiul carpatic. Strabon arată în acest sens că: “geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului”13. Ei înşişi se numeau daci, aşa cum ne informează Dio Cassius14.
V.4.2. Etimologia numelor de dac şi de get. Pentru explicarea acestor nume s-au emis diverse ipoteze. După una dintre acestea, numele dacilor ar fi provenit de la arma caracteristică, pumnalul curb (daca sau sica), dar acest cuvânt nu este atestat de izvoarele scrise, ci doar reconstituit pe cale lingvistică; după altă ipoteză, ar fi un nume totemic, făcându-se apropierea cu stindardul de luptă, care reprezenta un balaur cu cap de lup. După lexiconul lui Hesychios, în limba frigiană (înrudită cu traca) daos = lup, iar într-un dialect iranian, dahae = lup. Strabon ne spune că dacii s-ar fi numit în vechime davi15, ceea ce ar explica numele de Davos pe care îl purtau sclavii presupus originari din Dacia. Din punct de vedere lingvistic rămâne însă greu de explicat
transformarea lui v în c (dav→dac), chiar dacă s-au făcut mai multe încercări de etimologie din vechi rădăcini indo-europene.
Cât despre numele de get , lucrurile sunt şi mai neclare, făcându-se trimitere la două rădăcini indo-europene (guet = a vorbi; guem = a merge), dar ambele sunt greu de explicat. Primele menţionări ale geţilor şi dacilor. Pentru prima oară teritoriile ţării noastre sunt menţionate în scrierile greceşti. Astfel, logograful Hecateu din Milet (prima jumătate a sec. al V-lea î. Hr.) aminteşte pe teritoriul
de astăzi al Dobrogei două triburi tracice: crobizii şi trizii. Pe la 450 î.Hr.,Herodot aminteşte de geţi (pe care îi numeşte “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”), referindu-se la evenimentele petrecute cu ocazia expediţiei lui Darius din 514-513 împotriva sciţilor, când geţii au fost singurii care au îndrăznit să se opună marelui rege persan. Contemporan cu Herodot,dramaturgul grec Sofocle, într-una din tragediile sale (Triptolem), jucată în 464 î.Hr., menţionează primul nume de rege get: “Charnabon, care, în timpurile de faţă, domneşte peste geţi”, fiind vorba, probabil, de un conducător al geţilor de la sud de Dunăre.În secolul al IV-lea î.Hr., în comediile lui Menandru din Atena sunt amintiţi sclavi cu numele de Daos, provenind probabil din neamul dacilor.
Aceeaşi referire, după origine, întâlnim şi în comediile lui Terentius (sec. II î.Hr.), unde e vorba de un sclav Davus. Insă, după unii autori, ar fi vorba aici despre sclavi proveniţi din Frigia.Pe măsură ce lumea geto-dacică era mai bine cunoscută, devin mai dese şi referirile autorilor antici. Dar, întrucât ştirile provin la început doar de la scriitorii greci, locuitorii de aici sunt desemnaţi multă vreme doar sub numele de geţi. De abia la mijlocul secolului I î.Chr, în opera lui Caesar16, apare prima menţiune a numelui de daci, amintiţi ca vecini ai germanilor, lângă pădurea Hercinică (Slovacia actuală). Ca urmare a interesului pe care romanii încep să-l poarte regiunilor nord-dunărene, dacii sunt tot mai des amintiţi, începând chiar cu sfârşitul secolului I. î.Hr., în operele lui Frontinus, Trogus Pompeius,Strabon, Horatius, Vergilius ş.a.
Numele de Dacia apare, pentru prima oară, doar în a doua jumătate a secolului I d.Hr., la Plinius cel Bătrân şi Tacitus, ca urmare directă a existenţei statului dac unitar, dovedind că teritoriul nord-dunărean locuit de
daci era conceput acum ca o entitate statală şi etnică.
V.5. Arealul de răspândire a geto-dacilor.De-a lungul istoriei lor, geto-dacii au cunoscut atât perioade de extindere teritorială, cât şi perioade de regres, ca urmare a agresiunii unor populaţii învecinate sau aflate în migraţie. În tot timpul, însă, nucleul teritorial de bază al geto-dacilor a coincis cel puţin cu actualul teritoriu locuit de români.Vechimea traco-geto-dacilor pe aceste locuri poate fi sigur urmărită,prin rădăcinile lor, de la începutul mileniului al II-lea î.Hr., o dată cu profunda restructurare etnico-lingvistică de la sfârşitul eneoliticului şi începutul bronzului.
Geto-dacii, ca reprezentanţi ai ramurii nordice a tracilor, se întindeau în sud aproximativ până pe linia Munţilor Haemus (Balcani), care-i delimita parţial de rudele lor, tracii sudici. Herodot17 îi cunoaşte pe geţi ca locuind între Haemus şi Dunăre, iar istoricul Thucydide18 îi numeşte “geţii peste care dai dacă treci Munţii Haemus”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu