ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, NOUA UNIUNE SOVIETICĂ (2)

După Al Doilea Război Mondial, când a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, apoi Piaţa Comună, care au stat la baza viitoarei Uniuni Europene, raporturile între membri erau unele de egalitate deplină. Era o asociere în reţea, pe orizontală. Statele mici, Luxemburg sau Belgia, aveau aceleaşi drepturi şi putere decizională cu Franţa sau Germania. Era o ofertă politico-economică excepţională. Modelul s-a păstrat pe întreaga perioadă a Războiului rece. Modelul occidental s-a dorit a fi o ofertă superioară, net superioară, modelului Comunităţii de Ajutor Economic Reciproc a statelor socialiste, dominat de deciziile atotputernicei Uniuni Sovietice. De altfel, în perioada luptei împotriva comunismului, lumea occidentală a promovat modele de excelenţă din punct de vedere moral, legislativ şi al democraţiei. Pe plan intern, toate statele occidentale îşi coordonau acţiunile în direcţia obligării patronatelor de a oferi angajaţilor drepturi mereu mai mari, un nivel de trai în continuă creştere, până în 1990 şi o societate cât posibil de echitabilă. Sistemele de impozitare promovate făceau ca majoritatea colectărilor la bugetele de stat să provină din zona bogată a societăţii şi să fie cât mai relaxate la baza societăţii. Astfel, sistemul capitalist fusese adus la un nivel de atractivitate foarte ridicat. Aspiraţia popoarelor din statele socialiste la regimul capitalist occidental era justificată din plin. Realitatea evidentă a celor arătate mai sus, ca şi a multor altor aspecte pozitive ale sistemului capitalist occidental era şi promovată în mass media internaţională, cu mult profesionalism, de către instituţii specializate (posturi de radio, ziare şi televiziuni) în care se investea mult şi cu folos. Popoarele au dorit, în mare parte, să treacă la regimul capitalist occidental, la acel regim din perioada Războiului rece. Acela a fost propagat şi prezentat ca „ofertă” politico-economică şi socială pentru popoarele est-europene pe care Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov le abandona controlat în mâna Occidentului, în baza unor înţelegeri şi a unor tranzacţii foarte bine calculate, finalizate prin Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989). Uniunea Sovietică, mai ales Federaţia Rusă, îşi modifica modul de promovare internaţională a propriilor interese şi nu mai avea nevoie să apere cu costuri mari întinse zone de influenţă în Europa Centrală şi de Est, în Asia şi în Africa. Transferul acestor zone de influenţă către Occident, care era în criză cronică de supraproducţie şi avea foarte mare nevoie de noi pieţe, aducea mult mai mult profit politic şi economic Rusiei. Nici comunismul nu mai era necesar puterii de la Kremlin. Din contră. Menţinerea comunismului afecta promovarea marilor interese pe care ruşii le aveau în Occident.

Pe acest fond de generoasă ofertă capitalistă, a apărut perspectiva aderării fostelor state socialiste europene la N.A.T.O. şi la U.E. În România, unde schimbarea regimului ceauşist a fost făcută cu multă violenţă şi însoţită de o manipulare colosală, a existat un important nucleu favorabil acestor aderări. Şi în acest caz, al aderărilor, manipularea a funcţionat. Mă refer în primul rând la faptul că poporului i s-a prezentat situaţia ca şi cum N.A.T.O. şi U.E. nu ar fi avut nici un interes în România şi că singurii care doreau aderarea ar fi fost românii. Destul de repede, guvernanţii şi o parte a opiniei publice avizate, au constatat că interesele occidentale se îndreaptă în principal pe acapararea întreprinderilor şi a pieţelor de desfacere ale României din afara ţării, ulterior şi din interiorul ţării. Reacţia la această constatare, deşi palidă şi de scurtă durată, a fost cea de „nu ne vindem ţara”. În primii ani de după evenimentele din 1989, U.E. era preocupată să acapareze cât mai mult din economia României, ceea ce le satisfăcea interesele, fără a fi nevoită să îşi asume răspunderi politice şi sociale, eventual şi de alocare de fonduri. De aceea, doctrina propagată în România a fost cea de impunere a necesităţii atingerii standardelor economico-sociale, legislative şi democratice occidentale pentru aderarea la U.E., astfel încât să se anuleze marile decalaje care separau România de Occident. Ori, după 1989, România a intrat într-un regres continuu, care a durat peste un deceniu, iar decalajele care trebuiau înlăturate s-au mărit, în loc să fie anulate. Conform teoriei standardelor de dezvoltare, România nu mai avea perspective de aderare. Acest fapt a descurajat guvernele române să continue o politică sistematică de înstrăinare a bazei materiale a societăţii. Sub masca „necesităţii” privatizării, în primul deceniu post-comunist, s-au înstrăinat întreprinderi în funcţie de interese economice punctuale ale guvernanţilor, după cum a semnalat presa şi opoziţia, contra unor comisioane care au catalizat tranzacţiile. Privatizarea avea un ritm care nu mai satisfăcea U.E., iar promovarea modelului de privatizare M.E.B.O. (Management Employee Buyouts), prin care angajaţii cumpărau acţiunile întreprinderilor, a devenit îngrijorătoare pentru străini, ne mai oferindu-le perspective de împroprietărire. Ori, occidentalii nu investiseră în înlăturarea comunismului din Europa Centrală şi de Est pentru a împroprietări muncitorii din România. Aceste nemulţumiri occidentale au condus la formidabila presiune care s-a pus pe guvernarea P.D.S.R. (1992-1996), care s-a încheiat cu aducerea Convenţiei Democratice la putere (1996-2000), în condiţii care au rămas în mare parte necunoscute opiniei publice.

În primul deceniu post-comunist, regresul continuu al economiei şi al vieţii sociale, ca şi scăderea ataşamentului popular faţă de noul regim, au condus la o dezvoltare a mişcării naţionale româneşti, mai ales în jurul partidelor România Mare şi P.U.N.R. Eforturile internaţionale, ca şi ale guvernelor preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, ca şi ale serviciilor de informaţii româneşti şi străine, au limitat dimensiunea mişcării. Totuşi, la alegerile din anul 2000, mişcarea naţională românească a atins apogeul. În aceste condiţii, diriguitorii din Occident ai estului Europei au acceptat revenirea regimului Iliescu la putere, ca singura alternativă la o guvernare a Partidului România Mare, al cărei lider, Corneliu Vadim Tudor, nu era acceptat, fiind văzut ca un lider potrivnic sistemului capitalist occidental. Presa, lideri politici şi persoane implicate în procesul electoral din anul 2000 au vorbit despre mari fraude, în urma cărora Ion Iliescu a devenit pentru a treia oară preşedintele României.

România devenise un stat problemă. În ianuarie 1999, a avut loc o răscoală-mineriadă însoţită de violenţe. Au avut loc lupte îndârjite între mineri şi forţele de ordine. Consiliul Suprem de Apărare a propus şi Parlamentul a aprobat starea de necesitate pe întregul cuprins al ţării şi a luat măsuri specifice stării de război. În calea minerilor, pe Dealul Negru (jud. Argeş), şoseaua a fost blocată cu tancuri. Comanda forţelor de represiune ale M.Ap.N. a fost dată generalului Mircea Mureşan, iar cea a Jandarmeriei generalului, ulterior chestor general de poliţie, Anghel Andreescu. A fost mobilizată şi implicată Brigada Antitero a S.R.I., echipată în ţinuta Jandarmeriei şi comandată de generalul Ioan Ştefănuţ. Lângă podul de peste Olt de la Stoieneşti, minerii au fost atacaţi cu gaze lacrimogene şi cu o muniţie specială, din material plastic, achiziţionată special din Israel. Represiunea a fost deosebit de violentă. Majoritatea cadavrelor celor morţi au fost aruncate în Olt şi s-au dus în Dunăre şi în mare. Alte cadavre au fost înmormântate de familiile minerilor în diverse zone ale ţării. Lângă pod s-a ridicat o singură cruce, pentru minerul Harag Constantin din Petrila, de 49 de ani, omorât în bătaie, care a fost înmormântat de Primăria comunei Stoieneşti, în cimitirul din localitate, pentru că era divorţat şi fosta soţie nu i-a ridicat cadavrul de la morga din Caracal. În certificatul de deces s-a consemnat că Harag Constantin a decedat într-un accident de tren. Regimul politic din România, ajuns la putere prin crimele şi minciunile din decembrie 1989, continua evoluţia istorică pe aceeaşi linie a crimelor şi minciunii. Miron Cozma susţine că alături de Harag Constantin a fost înmormântat încă un cadavru, al unui miner rămas anonim. Văduvele care au acceptat consemnarea în certificatele de deces ale soţilor a unor morţi accidentale, au primit pensii de urmaşi pentru ele şi pentru copiii morţilor. Multe zeci de mineri au fost răniţi, iar 400 de mineri au fost reţinuţi, între ei şi liderul Miron Cozma, care a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare. Satul Stoieneşti a fost devastat, majoritatea animalelor murind din cauza gazelor de luptă. Revista germană „Der Spiegel”, după o investigaţie jurnalistică în România, a menţionat cifra de 35 mineri morţi. Din declaraţiile neoficiale ale unor mineri participanţi la lupta de la Stoieneşti, au murit şi jandarmi. Autorităţile Convenţiei Democratice („Democratice”) au preferat să ascundă evenimentele opiniei publice. Presa, în cea mai mare parte aservită puterii şi banului, a prezentat evenimentele majoritar din punctul oficial de vedere. Regimul politic capitalist din România a reprimat revolta muncitorilor mineri cu mijloace specifice terorismului de stat. Regimul care a folosit aceste mijloace de o brutalitate dusă la extrem, până la a provoca moartea a zeci de oameni, s-a compromis din punct de vedere politic, punându-şi legitimitatea la grea încercare. Totuşi, acest regim politic nu a avut nici o reţinere să continue să acuze regimul politic dinainte de 1989 de represiunea pe care a practicat-o. Nici minima decenţă nu a fost de întâlnit în discursul politic ulterior pe această temă. Toate regimurile politice justifică actele de represiune invocând „democraţia”, pe care susţin cu toţii că ar sluji-o. Astăzi, susţinătorii regimului politic încearcă, fără succes, să aştearnă uitarea peste această pagină de istorie recentă a României.

Ca urmare a situaţiei din România, a deteriorării grave a nivelului de trai, a lipsei crescânde de locuri de muncă, a eşecului regimului politic, Uniunea Europeană a decis să deschidă piaţa forţei de muncă pentru români. Aşa a început o altă etapă din istoria recentă a României: era exodului românilor în căutarea unui alt loc de muncă şi de viaţă. Astfel, Occidentul prelua, gata formaţi pe banii românilor, milioane de elite: intelectuali, cei mai buni meseriaşi, oameni în putere ai României. După acapararea economiei româneşti, începea preluarea de către Occident a celei mai mari avuţii a românilor: oamenii de calitate.
În poezia Oltul, Octavian Goga scria cu indignare: „…Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate -/ Să ne mutăm în altă ţară!”//

Românii au ajuns să se mute în alte ţări, ultima lor soluţie, ceea ce, la scară naţională, reprezintă o dramă istorică, chiar dacă, aparent, sau pe fond, unele destine individuale s-au realizat, din punct de vedere material, sau profesional, sau din ambele puncte de vedere. Dar şi în aceste cazuri, dezrădăcinarea produce efecte perverse. Modelele occidentale superioare din era Războiului rece au fost abandonate în ultimele două decenii, în cea mai mare parte. Lipsa adversarului ideologic a transformat regimul capitalist dintr-un model cu performanţe excepţionale din punctele de vedere menţionate mai sus, într-un sistem hidos în care popoarele, cu deosebire populaţia de la baza societăţii, au tot mai puţine drepturi, iar cele pe care le mai au în teorie, sunt tot mai puţin respectate.

- va urma -

autor: prof. univ. dr. Corvin Lupu

sursa: Revista Art-emis

Sursa: basarabialiterara.com.md