Banii tăi nu există. Bancherii şi politicienii i-au pierdut într-o “derivată toxică” ?!

Când criza actuală a început să măture totul în cale, a fost găsit rapid vinovatul: “derivatele toxice”. Iar soluţia propusă pentru viitor a fost la mintea cocoşului: “să fie interzise derivatele toxice”. Pare simplu – aşa cum ne-am putut descurca secole fără creaţiile diabolice ale unor matematicieni defecţi, aşa putem să ne descurcăm şi de-acum încolo. Cu o singură mică problemă: derivatele sunt mult mai frecvente decât ne închipuim.

E drept, schemele moderne – CDO, CDS, CFD şi toate celelalte sunt foarte sofisticate. Însă nu sofisticarea este definitorie pentru o derivată. Ele pot fi la fel de bine foarte foarte simple. În realitate, orice contract care prevede obligaţii băneşti pentru diverse scenarii din viitor este, ca efect, o derivativă financiară. Cel mai banal exemplu sunt asigurările. Apoi, destul de cunoscute sunt vânzările şi cumpărările la termen.

Dar există o derivată şi mai banală decât toate, pe care aproape nimeni nu o numeşte ca atare, din cauza unui reflex neuro-lingvistic bine sedimentat în ultimul secol. Este vorba despre “depozitul” bancar în modul în care a ajuns el să fie înţeles.

În mod natural, există două variante de a-ţi păstra banii la bancă:

Fie depozitul propriu-zis, caz în care banca păstrează banii integral în seifuri şi cere în schimb o taxă. Banii sunt oricând la dispoziţia proprietarului.

Fie creditul către bancă (obligaţiunea), caz în care banca plăteşte o dobândă şi dă banii cu împrumut mai departe păstrând diferenţa. Banii nu pot fi retraşi decât la termenul respectiv.

Ceea ce se numeşte acum depozit este un cumul de beneficii de la cele două variante: banii sunt la dispoziţia proprietarului dar produc şi dobândă. Cum e posibil? Tot printr-o derivativă, care ascunde riscul într-un lanţ de contracte şi presupuneri. Contractul de depozit combină primele două tipuri de contracte apoi adaugă altele, implicite.

Primul contract este “opţiunea put” – banca promite să răscumpere obligaţiunea înainte de termen, la un preţ fix. Acest serviciu este perfect legitim şi îl putea oferi la fel de bine oricine altcineva decât banca. Dar el implică riscuri mari şi, în mod normal, este pur opţional. În timp, acest cocktail a ajuns singurul tip de “depozit”.

Al doilea contract este împrumutul de ultimă instanţă. Băncile centrale îşi propun sau chiar garantează ca în caz de lipsă de lichiditate să tipărească bani pentru nevoile băncilor ajunse la ananghie. De ce este nevoie de această promisiune? Pentru că altfel, în caz de retrageri masive, băncile n-ar putea să-şi ţină promisiunea de mai devreme şi ar cădea la prima pală de vânt. Teoretic, acest împrumut acoperă doar cazurile de lichiditate, nu şi pe cele de insolvenţă. Pentru cele din urmă e nevoie de alt contract.

Al treilea contract este garanţia de 100.000 de euro, acordată în interiorul unor fonduri de ajutor reciproc, care la rândul lor se asigură între ele. Rostul schemei este să le dea încredere deponenţilor că orice se va întâmpla îşi vor vedea măcar o parte din bani. Numai că garanţia acoperă doar falimente de bănci mici, fiind insuficientă pentru băncile mari şi inutilă în caz de colaps generalizat. Ironia este că ridicarea garanţiei, ca stavilă contra crizei, a redus şi mai mult numărul de conturi care pot fi în mod real despăgubite.

Tot acest lanţ de contracte face ca depozitul să fie o derivată în toată puterea cuvântului. Însă, nu toate derivatele sunt toxice iar schema de până acum nu are caracteristici de toxicitate în sine. Lucrurile sunt ştiute şi asumate. Dacă un element din lanţ devine neperformant, dobânzile cresc iar el iese natural de pe piaţă. În caz de faliment, consecinţele sunt bine-localizate.

Toxicitatea apare în momentul în care un risc mare este perceput ca fiind mic. Deci, cum au ajuns depozitele să fie toxice?

În primul rând, prin intervenţie politică. Regulile prudenţei bancare spuneau până nu de mult că titlurile de stat sunt complet lipsite de risc. Motivul? Pentru ca deficitele bugetare să poată fi finanţate foarte ieftin. Desigur că statele care au avut acces la bani uşor au cheltuit şi mai iresponsabil, agravând problema.

În al doilea rând, pentru că garanţia de lichiditate a fost folosită ca să asigure solvabilitate. Băncile au fost salvate pe banii contribuabililor, fie prin taxe fie prin inflaţie. Asta le-a încurajat să dea credite şi mai iresponsabil, cu certitudinea că sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă.

În al treilea rând, dar cel mai important, pentru că toată această schemă are nevoie de o economie solidă care să o susţină (nu neapărat creştere, dar măcar alocare corectă a resurselor). Taxele absurde cuplate cu senzaţia că plouă cu bani au dus la risipă şi la investiţii care nu vor mai fi recuperate niciodată. Ultima presupunere de care s-a proptit sistemul este că economia va creşte şi va acoperi pagubele. N-a crescut.

Acum, birocraţii şi bancherii trebuie să plătească şi nu au de unde scoate banii. Aşa că, la întrebarea legitimă a oamenilor – “Unde sunt banii noştri?” – ei o dau la-ntors cu ţâfnă, cât să pună paie pe foc: “Care bani?”

Lucian Davidescu 

sursa: riscograma.ro

http://gandeste.org