Prin intervenţia politică directă şi determinantă în desfăşurarea referendumului din 29 iulie, puterea colonială şi-a dat, culmea!, şi peste propria mână. În cauză a fost fuga sa de responsabilitate! Nerecunoscută oficial, deşi e vizibilă de la o poştă, disfuncţia organică a economiei şi, prin incidenţă, chiar a societăţii din România este că, în timp ce decizia a ajuns integral la capitalul străin, administrarea a fost lăsată de acesta, într-o evidentă fugă de responsabilitate, fostului deţinător al deciziei, statul român, probabil din motive de costuri. Aşa ceva nu poate însă funcţiona! După cum se şi vede !
În general nu este posibil, pentru că acela ce administrează nu poate face practic nimic dacă nu are în mână decizia. În structurile corporatiste, problemele se rezolvă prin delegarea deciziei către administrator, acţionarul păstrându-şi practic decizia doar în privinţa confirmării/infirmării administratorului. Dar totul devine nefuncţional dacă administratorului nu i de dă de fapt nici o decizie la dispoziţie. Iar disfuncţia majoră în România se adânceşte tocmai pe măsură ce statul tot pierde poziţii, pârghii şi instrumente de acţiune ce trec la capitalul străin care, evident şi pentru Grivei, nu doreşte să preia administrarea.După intervenţia puterilor coloniale în desfăşurarea referendumului din 29 iulie, disfuncţia va tinde să se adâncească nu doar ca urmare a unor noi deposedări de poziţii şi instrumente ale statului, dar şi în urma unor paşi conştienţi înapoi din partea reprezentanţilor acestuia pe principiul „ce, tu să dictezi şi eu să iau castanele din foc“?! Cu alte cuvinte, la fuga de răspundere a capitalului străin prin nepreluarea administraţiei, se va răspunde tot cu fugă de răspundere. Si nu se va mai întreprinde mai nimic sau totul alături de drum! Astea nu-s poveşti! Delăsarea şi excesul de zel sunt cele mai teribile arme ale sclavilor împotriva stăpânilor nesăţioşi. În mod normal, ţinând cont de faptul că drum de întoarcere nu mai este, soluţia ar fi, în situaţia dată, preluarea administraţiei de către deţinătorii deciziei. Dar, vai!, este un proces greu, cu asumare de sensibile şi dificile responsabilităţi şi, bineînţeles, extrem de costisitor şi foarte probabil fără cine ştie ce rezultate. Actualii deţinători străini ai deciziei în economie au cumpărat-o de la români cu vreo 5-6 miliarde de euro , adică aproape gratis. Administrarea ar costa însă vreo câteva zeci de miliarde de euro anual. Este foarte posibil să nu-şi scoată banii! Capitalul străin extrage anual din România, fără vreo greutate, circa 30-40 de miliarde de euro prin aşa-numitele „preţuri de transfer“, respectiv prin subfacturarea a tot ceea ce livrează afară din România şi suprafacturarea a tot ceea ce aduce din afară în România, operaţiune prin care se dublează practic transferul de sevă economică spre străinătate. Acest transfer imens ar putea fi compromis în parte de costurile preluării administrării. Ca atare, puterile coloniale vor încerca să perpetueze sistemul din prezent: lăsarea administrării în seama unor vătafi români, cărora să li se permită a putea fura pe mai departe, căci fără furt n-ar fi interesat nimeni să fie la cârma administrării.
Nenorocirea României este şi că a ajuns membră a Uniunii Europene. În aceste condiţii nu poate avea un singur stăpân colonial. Care, bun sau rău, măcar s-ar comporta cu România precum cu o proprietate proprie, anume cu grija de a nu o exploata şi alţii! Ca o colonie a Uniunii Europene – un imperiu prost organizat şi gestionat – România este însă hărtănită de toţi, inclusiv de colonialişti de gradul trei şi patru, vărgăleţi în toată regula.
Si, având în vedere că, o dată cu finalizarea actualului acord cu FMI-UE, deposedarea statului de tot ceea ce reprezinta prerogative şi structuri statale se încheie, este de anticipat un haos de decenii în spaţiul numit România sau cum se va mai numi acesta. Sau cum se va mai numi, pentru că acest haos, generat obiectiv de disfuncţia organică decizie/administrare, va împinge puterile coloniale, care mai sunt şi multe, să dezmembreze România, dacă nu cumva, aşa după cum există unele indicii, au deja un proiect pregătit în acest sens. (Ilie Serbanescu -jurnalul.ro) Analiza lui Ilie Serbanescu poate starni anumite confuzii prin modul in care este formulata. Evident ca economistul nu afirma ca ar fi utila sau preferabila stapanirea coloniala directa a Romaniei, adica preluarea ei direct de “metropola”, ci defineste statutul, nivelul de exploatare la care ne aflam.
Astfel, colonialistii Romaniei vor sa extraga tot profitul posibil din exploatarea tarii fara sa-si asume cel mai mic cost. Or, o administrare directa a tarii de stapani ar insemna asumarea unor costuri. Gasim un oarecare precedent in istorie in decizia Imperiului Otoman de a lasa o marja de autonomie Voevodatelor Romane din motivul foarte concret al profitabilitatii: era mai rentabil pentru Istanbul sa ne jecmaneasca prin biruri si dominatie economica (toate resursele mergeau catre Imperiu) decat sa ne transforme direct in pasalac. Aceasta situatie a cunoscut un maxim de inrautatire pe vremea domniilor fanariote, cand tarile romane au cunoscut o neagra perioada de apasare fiscala ce a produs adevarate tragedii demografice (se pare ca de atunci a ramas vorba “a da bir cu fugitii” – a fugi din satul tau pentru a nu plati darile, fenomen de depopulare si spargere a obstilor satesti).
Revenind la prezent, se intampla Romaniei oarecum ce se intampla in Europa periferica si sudica dominata de Germania – care impune acestor regiuni suportarea costurilor crizei zonei euro fara ca ea sa-si asume vreun risc sau responsabilitate. Un mecanism de transferare a costurilor si atragere a profiturilor este la un nivel, cel al “pietei muncii”. O alta consecinta a acestui statut de colonie sau, mai bine zis, periferie exploatata, este necesitatea mentinerii unor vatafi locali cu sarcina precisa de a mentine o ordine coloniala extrem de stricta, dura si rigida. Si cea mai grava este ca interesele divergente ale imperiilor si acest statut periferic prevestesc pur si simplu o dezintegrare a Romaniei. Unii ar putea ridica obiectia ca faptul ca suntem de importanta geopolitica strategica pentru Germania si Rusia, pivot intre Orient si Occident, zona-tampon cu Rusia, acest deznodamant al dezintegrarii nu ar fi fatal. Problema este ca, inclusiv la nivel geostrategic, metropolele imperialiste nu isi vor asuma nicio raspundere, ci vor aplica aceeasi politica a transferarii riscurilor si costurilor geopolitice, extragand maximum de “profit” prin exploatarea atuurilor periferiei fara vreun interes de a proteja interesele strategice ale acesteia. Intr-un mod similar, oarecum, celui-i de-al doilea razboi mondial, cand eram vitali pentru Germania in vederea atacarii Rusiei, ceea ce nu a impiedicat Berlinul sa impuna diktatul de la Viena. La o adica, daca nu e un interes absolut vital pentru metropole, integritatea Romaniei pe anumite falii poate foarte bine sa se faca zob.
