Fără să cădem pradă superstiţiei sau complotismului, o privire atentă asupra Istoriei ne arată că toţi anii cu „14” în coadă au configurat tendinţa secolului în ce priveşte dihotomia război-pace. Este un „hazard” care ar putea fi pe deplin actual în 2014, datorită unor paralele neconfortabile, arată Atlantico.fr. Ca urmare, unii analişti se întreabă, de pildă, dacă anul 2014 va fi la fel de dezastruos precum 1914, cu Primul Război Mondial, care a precipitat autodistrugerea Europei. Site-ul citat susţine că, „din punct de vedere istoric, se pare că anii ce se termină în «14» dau tonul secolului în materie de război sau pace”. Când s-a întâmplat acest lucru? Care sunt elementele consemnate în anii ce se termină în „14” şi care au antrenat o eră a războiului sau păcii? Tendinţa s-ar putea confirma în 2014, există azi trăsături comune cu situaţiile din secolele precedente?Întrebările de mai înainte i-au fost puse lui Alexandre Melnik, născut la Moscova, profesor asociat de geopolitică la ICN Business School Nancy-Metz (Franţa), care spune că, „fără a fi superstiţios şi nici adept al teoriei comploturilor sau marxist convins că «Istoria are un sens»”, crede că, de-a lungul veacurilor, anii ce termină în „14” au o încărcătură istorică specifică, deosebit de puternică. Astfel, evenimentele ce le-au marcat au creat ADN-ul secolelor lor, îndeosebi din punctul de vedere al dihotomiei război-pace. De altfel, în romanul său, care a înscris expresia „război şi pace” în patrimoniul culturii mondiale, Lev Tolstoi s-a înspirat din campania lui Napoleon în Rusia, care a debutat în forţă în 1812 şi s-a terminat într-o manieră deloc glorioasă prin abdicarea Împăratului, la 4 aprilie 1814.
Pentru a ne întoarce mai mult în istorie, Ian Hus, teologul ceh, a fost închis în 1414, ca urmare a excomunicării de către Biserică din cauza ereziei, pentru ca anul următor să fie ars de viu. Protestantismul vedea în el un precursor aflat la originea reformelor, cu suita de conflicte şi războaie. După un secol, anul 1514 oferă, în schimb, exemplul instaurării păcii într-o situaţie iniţial explozivă: primele nave portugheze ajung la insula Tunmen, de lângă Canton, şi se lovesc de refuzul chinezilor de a le permite celor de pe puntea lor să debarce. După negocieri lungi şi aspre, s-a ajuns la un acord bilateral. După două secole, Rusia, pe cale de redresare, simţind vântul în pupă, zdrobeşte, în 1714, Suedia în bătălia de la Storykoro în Marele Război al Nordului, ocupă militar Finlanda şi-şi extinde primele elemente ale imperiului său ţarist asupra ţărilor baltice. Anul 1814 este, evident, cel al debutului Congresului de la Viena, care a schiţat fizionomia şi marile echilibre geopolitice ale Europei de-a lungul secolului al 19-lea, după prăbuşirea Imperiului lui Napoleon. Acest Congres va rămâne în istoria geopoliticii drept prima tentativă conturată în urma unor convorbiri diplomatice de a fonda pacea europeană, bazată pe balanţa puterilor naţionale, o sursă de inspiraţie pentru viitoarele organisme supranaţionale, precum Liga Naţiunilor şi ONU. În fine, să nu uităm că secolul precedent a început cu adevărat, pe plan geopolitic, la 28 iunie 1914, odată cu asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, şi a soţiei sale, Sofia, de către naţionalistul sârb din Bosnia-Herţegovina, Gavrilo Princip, membru al unei societăţii secrete. A fost evenimentul ce a declanşat Primul Război Mondial. Datorită acestor fapte este logic ca, în ianuarie 2014, şi în zorii secolului 21 să tragem învăţămintele experienţelor istorice, pentru a nu cădea în capcana „paseismului” şi fără să uităm că Istoria nu se repetă la fel niciodată.
Întrebat care au fost, de fiecare dată, consecinţele geopolitice ale evenimentelor pe care le-a amintit, prof. Alexandre Melnik răspunde că „în fiecare caz, implicaţiile respective au fost cruciale. Astfel, Congresul de la Viena a răcorit euforia Revoluţiei franceze din 1789, care a făcut ca, la scară planetară, să reflecte valorile universale care transcend frontierele şi şterg barierele naţionale, întrucât el a consacrat ideea ca interesele naţionale să se afle la originea faimoasei „realpolitik”, pe care a conceptualizat-o mai târziu Henry Kissinger, secretarul de Stat american, unul dintre artizanii diplomaţiei americane din timpul „războiului rece”(…) În ce-l priveşte, Primul Război Mondial, izbucnit acum o sută de ani, a iniţializat programul secolulului 20, care a îngheţat dezvoltarea ansamblului planetei, ca urmare a conflictului dintre ideologii, cu teribila sa moştenire de totalitarisme: fascism, nazism, comunism.
Ce factori şi evenimente-cheie ar putea da tonul acestui secol? La întrebarea de mai înainte, profesorul amintit răspunde că principala particularitate a anului 2014, în raport cu trecutul, constă în faptul fundamental că ea va accentua şi va face din ce în ce mai auzită de toţi o adevărată schimbare a lumii pe care o trăieşte întreaga omenire. Amploarea acestei schimbări în domeniul civilizaţiei este comparabilă cu cea a Renaşterii de la finele secolului 15, anticipată de banalizarea folosirii tiparului în Occident, sau de inventarea electricităţii în timpul celei de a doua revoluţii industriale, la intersecţia dintre secolele 19 şi 20. Această gigantică schimbare poate fi măsurată printr-o metamorfoză semantică: aceleaşi cuvinte, pe care noi le folosim de decenii, fără a ne gândi prea mult la sensul lor iniţial, nu mai înseamnă azi acelaşi lucru ca înainte: timp, spaţiu, inteligenţă, educaţie etc. (…) Anul 2014 va fi, înainte de orice, cel al accelerării globalizării, cu cele două forţe motrice principale care schimbă complet datele planetare, reflectată îndeosebi prin pierderea de către Occident a „monopolului său asupra Istoriei”, deţinut de mai multe secole, în favoarea unor noi poli ai excelenţei în constantă ascensiune: China, Brazilia, India, Coreea de Sud, Rusia etc. - care se adaptează bine şi mai repede la imperativele noii lumi.
Atlantico.fr dezbate pe larg şi chestiunea iraniană, întrebându-se în ce măsură acest dosar spinos va fi unul cheie pentru a stabili dacă secolul 21 va fi unul de război sau de pace. În consecinţă, se pune întrebarea dacă această capacitate de a relua dialogul cu Iranul va fi determinantă dintr-o atare perspectivă. La aceste întrebări răspunde Ardavan Amir-Aslani, avocat şi eseist, specialist în Orientul Mijlociu, care susţine că 2014 va aduce integrarea definitivă a Iranului în comunitatea naţiunilor şi asta în pofida tentativelor petromonarhiilor din Golful Persic. Între argumentele pe care el le aduce se află şi acela că această ţară are o influenţă transregională. În fine, când se vorbeşte despre Iran se are în vedere o ţară care are în subsolul său cele mai mari rezerve de gaze din lume şi este pe locul al treilea în ce priveşte rezervele de petrol. Iranul nu este doar un gigant energetic, ci şi o civilizaţie, iar această nevoie de el se articulează pe trei axe: stabilitate regională, liniştirea conflictului religios şi cererile de energie asiatice şi europene. Ca urmare, revenirea lui în concertul naţiunilor va antrena într-o primă etapă o basculare a centrului de interes occidental de la petromonarhiile anacronice din sudul Golfului Persic spre nordul acestei mări, adică Iran, Irak şi Turcia.
Mergând pe aceeaşi linie a comparaţiilor dintre 2014 şi 1914, Slate.fr foloseşte sintagma „paralele inconfortabile” şi susţine că „detonatorul unui conflict major pe care nimeni nu-l vede, va apărea, de data asta, nu din Balcani, ci din Marea Chinei”. În zorii anului 1914, optimismul era general, reaminteşte Business Insider. Mondializarea şi noile tehnologii (telefonul, navigarea cu vapori, trenul) erau o realitate cotidiană. Câteva luni mai târziu, lumea a intrat în războiul care a costat viaţa a 9 milioane de oameni şi a împins Europa în haos, totalitarism şi barbaria nazistă şi stalinistă Frontierele s-au închis, iar mondializarea vânturată de economistul John Maynard Keynes nu a reapărut decât în 1945, şi mai sigur în anii ‘90, când Europa de Est şi China au intrat în joc. Memoria ororilor războaielor mondiale este foarte vie. Dar paralelele între 1914 şi 2014 nu lipsesc totuşi. SUA sunt Marea Britanie de atunci, o superputere în declin, incapabilă să garanteze securitatea mondială. Principalul său partener comercial, China (în 1914, pentru Marea Britanie era Germania), înţelege să-şi conforteze puterea economică devenind o putere militară împinsă de un naţionalism mult timp frustrat şi lansându-se într-o cursă a înarmării. Iar Japonia modernă este Franţa din 1914. Un aliat al superputerii a cărei hegemonie veche se şterge şi o putere regională în declin. Se pot contesta pe drept aceste paralele. Există, în schimb, ceva care nu este contestabil, orbirea şi complezenţa. Politicienii se joacă cu naţionalismul la fel ca acum un secol. În China, propaganda antijaponeză nu încetează să se extindă, iar Japonia replică recurgând la vechea retorică războinică. Dar pentru a face lumea puţin mai sigură este nevoie mai întâi de o diplomaţie americană mai activă şi mai eficace. Trebuie ca Obama să înceteze să mai fie un spectator indecis al evoluţiei lumii. Retrăgându-se din Orientul Mijlociu, neţinându-şi angajamentele privind Siria, manevrând în timpul revoluţiilor arabe şi neacordând un nou loc în problemele lumii noilor giganţi, China, Brazilia, India, Indonezia, diplomaţia americană arată din nou o lipsă de ambiţie şi o necunoaştere a lecţiilor istoriei, se arată în încheierea analizei publicate de Slate.fr, despre care se pot face foarte multe comentarii.
Autor: Dumitru Constantin
Sursa: Cotidianul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu