Una dintre vocile puternice ale contemporaneităţii este aceea a laureatului Premiului Nobel pentru Economie, Joseph Stiglitz. Atît el, cît şi acela căruia i se atribuie meritul de a fi prevăzut momentul declanşării actualei crize economice, Nouriel Roubini, au venit cu soluţii categorice pentru oamenii politici. Din păcate, în aroganţa şi în suficienţa lor, cei mai mulţi dintre aceştia, indiferent de faptul că a fost vorba de America sau de Europa, au întors spatele marilor specialişti.
De România să nici nu mai vorbim. La noi, clasa politică aflată la Putere nu e în stare să poarte un dialog civilizat şi rodnic cu Opoziţia, darmite cu ultimii oameni luminaţi care ne-au mai rămas. Încă din anii ’90, semnele erau rele, din moment ce o personalitate de talia lui Anghel Rugină era ignorată de diletanţii aduşi în frunte de valurile înşelătoare ale aşa-zisei revoluţii din decembrie 1989. Venerabilul economist, bine cunoscut în America şi în alte zone importante ale Planetei, a fost tratat acasă precum un neavenit. Parcă îi deranja pe pripăşiţii de prin guvernele instalate haotic după îndepărtarea brutală a lui Nicolae Ceauşescu. Fiul de ţărani din Scorniceşti îl adusese în ţară pe marele inventator Henry Coandă, părintele avionului cu reacţie, pe care l-a mutat în imensa locuinţă părintească de pe B-dul Ana Ipătescu şi i-a creat toate condiţiile de a-şi ajuta ţara. Coandă se comporta ca un copil răsfăţat. Din păcate, s-au găsit unii care au avut grijă să-l îndepărteze de Nicolae Ceauşescu. Pe vremea cînd era prim-ministru, Ilie Verdeţ îi invita frecvent la masă, acasă la el, pe profesorii Gheorghe Dolgu şi pe Costin Murgescu. Tare am fi curioşi să ştim cine sînt aceia care îi mai dau un sfat bun preşedintelui sau premierului. În primul rînd că somităţile acestei ţări au luat calea eternităţii, iar mari valori, indiferent de domeniul de activitate, nu prea mai vedem să se ridice în această ţară. Dacă am publica numele unor persoane despre care se spune că sînt sfătuitorii de taină ai celor de la Putere, n-am face decît să insultăm memoria celor care au dat cu adevărat strălucire acestei ţări în vremea socialismului, atît de blamată de semidocţii de astăzi.
Revenind la Joseph Stiglitz, amintim că, în ianuarie, după ce criza a lovit puternic Irlanda, acesta estima că există un mare pericol pentru zona euro. El le cerea liderilor europeni să modifice legislaţia în sistemul financiar, pentru a da o gură de oxigen monedei unice. Hotărîrea luată la Bruxelles, prin care Grecia va primi o finanţare externă de 109 miliarde euro de la UE şi FMI, la care se adaugă o contribuţie de cca. 50 miliarde euro a creditorilor privaţi ai statului elen, în perioada 2011-2014, este apreciată de Stiglitz drept un moment important pentru a opri extinderea crizei.
Cum spuneam, cei de la Bucureşti au preluat aprecierile legate de Grecia, sărind în sus de bucurie că am fi trecut şi noi peste furtună şi că Europa e salvată. Acum, cînd FMI vrea să „mărităm“ şi companiile de stat care au mai rămas, sau să aducem manageri de peste hotare, ar trebui să ne dăm seama că sîntem departe de a ne afla în situaţia Greciei, care nici în glumă nu a luat răutăţile Occidentului, care îi propunea să mai vîndă cîte o insulă pentru a scăpa de sărăcie. Grecia nu e deloc săracă, iar noul plan de ajutorare, întins pe o durată de 30 de ani, fapt fără precedent în istoria împrumuturilor făcute de marile organisme financiare internaţionale, ne vorbeşte clar despre solidaritatea zonei euro, despre faptul că va fi greu de acum încolo pentru amărîţii Europei să intre în acest club select, pentru care nu erau deloc pregătiţi.
Nu ar fi de mirare ca, nu peste mult timp, chiar dacă euro va rezista sau nu, Uniunea Europeană să retragă scaunele pe care le-a oferit, mai mult din calcul, noilor săi veniţi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu