Cuviosul Seraphim Rose
Semnele vremurilor
În urmǎtoarea conferinţǎ a pǎrintelui Serafim, deşi ţinutǎ acum aproape douǎzeci de ani, gǎsim cuvinte care sunt relevante şi pentru noi cei de azi, care ne apropiem de sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Deşi o parte din exemplele pe care le dǎ sunt valabile mai mult pentru vremea lui, în prezent ne confruntǎm cu exemple mult mai extreme ale aceloraşi fenomene analizate de el. Ca de obicei, el se pleacǎ cu smerenie în faţa Sfintelor Scripturi şi a interpretǎrii ei de cǎtre Sfinţii Pǎrinţi Rǎsǎriteni, astfel cǎ învǎţǎtura despre vremuri rǎmâne fǎrǎ vreo referinţǎ temporalǎ/fǎrǎ de timp, detaşatǎ de modele intelectuale şi prejudecǎţile acestei lumi. Pe mǎsura trecerii timpului, viziunea ortodoxǎ de unde el şi-a primit înţelepciunea va deveni din ce în ce mai necesarǎ pentru supravieţuirea duhovniceascǎ a adevǎraţilor creştini.
1. DE CE SĂ STUDIEM SEMNELE VREMURILOR?
Subiectul acestei conferinţe este privegherea pentru semnele vremurilor. În primul rând, trebuie sǎ aflǎm ce se înţelege prin sintagma „semnele vremurilor.” Expresia vine direct din Evanghelie, din cuvintele Mântuitorului de la Matei 16: 3. Hristos le spune fariseilor şi saducheilor care au venit la El urmǎtoarele: Faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, adicǎ cum va fi vremea, dar semnele vremilor nu puteţi? Cu alte cuvinte, El le spune cǎ aceasta nu are nimic de-a face cu ştiinţa, sau cu cunoaşterea locului nostru în aceastǎ lume sau altceva de acest gen. Este o întrebare de tip religios/religioasǎ. Studiem semnele vremurilor pentru a reuşi/fi în stare sǎ-L recunoaştem pe Hristos.
În vremea lui Hristos, fariseii şi saducheii nu studiau semnele vremurilor pentru a afla dacǎ Hristos venise, dacǎ Fiul lui Dumnezeu era cumva deja pe pǎmânt. Dar deja erau semne pe care ei trebuie sǎ le fi recunoscut. De pildǎ, în Vechiul Testament, în Cartea lui Daniel, avem o profeţie despre cele şaptezeci de sǎptǎmâni de ani, conform cǎrora Mesia urma sǎ vinǎ cam dupǎ 490 de ani din vremea lui Daniel înainte. Acei evrei care care îşi citeau cǎrţile cu atenţie, ştiau cu exactitate ce însemna acest lucru, şi cam pe la vremea venirii lui Hristos, ei ştiau cǎ venise vremea lui Mesia.
Dar acesta este un semn exterior. Mai important era ca fariseii şi cǎrturarii sǎ fi prevǎzut semnele interioare. Dacǎ inimile lor erau drepte în faţa lui/faţǎ de Dumnezeu, şi dacǎ n-ar fi încercat doar sǎ împlineascǎ o poruncǎ exterioarǎ a legii, inimile lor ar fi fost receptive/s-ar fi sensibilizat şi L-ar fi recunoscut pe Dumnezeu în trup atunci când El a venit. Dar nu puţini evrei au fost aceia care L-au recunoscut – Apostoli, Ucenici şi mulţi alţii.
Acelaşi pasaj din cap. 16 de la Matei, ne vorbeşte în continuare despre semne. Domnul le spune evreilor: Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. (v. 4) Evenimentele vechi-testamentare conţin tipuri/prefigurǎri ale evenimentelor din Noul Testament. Când Iona a stat trei zile în pântecele chitului, aceasta a fost o prefigurare a şederii de trei zile a Domnului în mormânt. Iar acest semn – semnul lui Iona – li s-a dat oamenilor din vremea lui Hristos.
Domnul le spunea fariseilor şi saducheilor cǎ un neam viclean şi desfrânat cautǎ evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alungǎ stǎpânirea strǎinǎ a romanilor şi alte lucruri de acest fel.
Hristos le spune cǎ acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean şi desfrânat cautǎ astfel de semne…, dar cei curaţi cu inima cautǎ ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur cǎ este nu este lucru mic ca un om, care era şi Dumnezeu, sǎ stea trei zile în mormânt.
Astfel, din cuvintele Mântuitorului, aflǎm cǎ nu trebuie sǎ umblǎm dupǎ semne spectaculoase, ci mai degrabǎ sǎ cǎutǎm semne duhovniceşti, înlǎuntrul nostru. De asemenea, trebuie sǎ priveghem fiind atenţi la acele lucruri, care, dupǎ Scripturǎ, sunt trecǎtoare
Cuvânt ţinut în vara anului 1980, în Redding, California, la conferinţa femeilor creştin-ortodoxe sub patronajul Sf. Gherman.
Aşteptau un Mesia politic, rǎzbunǎtor, mai puţin unul în chip de smerenie.
2. SEMNELE PE CARE NI LE-A DAT HRISTOS
Noi, creştinii ortodocşi, deja am recunoscut şi acceptat semnele Primei Veniri a lui Hristos. Însuşi faptul cǎ suntem creştini ortodocşi înseamnǎ cǎ am fǎcut aceasta. Ştim înţelesul acestor semne, ca de pildǎ: semnul lui Iona, cei 490 de ani ai lui Daniel, şi multe altele pe care Domnul le-a împlinit. Dumnezeieştile slujbe ortodoxe sunt pline de prorocii ale Vechiului Testament care au fost împlinite în venirea lui Hristos. Le vedem cu toţii şi le recunoaştem – toate sunt limpezi. Dar acum trebuie sǎ ne uitǎm dupǎ alte feluri de semne, adicǎ semnele Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Întreaga învǎţǎturǎ despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt vestite/arǎtate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire în capitolul 24 al Evangheliei dupǎ Matei. Sf. Marcu şi Sf. Luca au şi ei unele capitole dedicate acestora.
Capitolul de la Matei ne aratǎ cum Domnul S-a depǎrtat de la Templu, şi cum ucenicii au venit la El pentru a-I arǎta zidurile Templului. Ştim bine cǎ în acele zile Templul era centrul cultului. Fiecare evreu trebuia sǎ vinǎ la Templu cel puţin de sǎrbǎtoarea Paştilor, cǎci numai în el putea fi slujit Dumnezeu în chip drept/cum se cuvine. Domnul nostru a privit spre Templu şi le-a spus ucenicilor: Le vedeţi pe toate acestea? Adevǎr vǎ grǎiesc: Nu va rǎmâne aici piatrǎ pe piatrǎ, care sǎ nu se risipeascǎ [Mt. 24: 2]. A spune unui evreu credincios din acea vreme cǎ tot Templu va fi dǎrâmat, cǎ nu va mai rǎmâne nimic din el, este ca şi cum i-ai spune cǎ este sfârşitul lumii, deoarece Templul este tocmai locul unde Domnul trebuie slujit. Cum vǎ veţi închina Domnului dacǎ nu este nici un templu? Astfel cǎ aceste cuvinte ale Mântuitorului i-a fǎcut pe ucenici sǎ înceapǎ sǎ se gândeascǎ la sfârşitul lumii. Au spus imediat: Spune nouǎ când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? [v. 3]. Cu alte cuvinte, ei deja ştiau cǎ El va veni din nou şi cǎ aceastǎ venire e legatǎ de sfârşitul lumii.
Deci Domnul ne dǎ o întreagǎ serie de semne care urmeazǎ sǎ treacǎ pânǎ ce El va veni din nou. Înainte de toate, El spune: Vedeţi sǎ nu vǎ amǎgeascǎ cineva. Cǎci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amǎgi [vv. 4, 5]. Adicǎ vor veni mulţi Hristoşi amǎgitori. Acest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos.
Apoi, în versetul urmǎtor, El spune: şi veţi auzi de rǎzboaie şi de zvonuri de rǎzboaie; luaţi seama sǎ nu vǎ speriaţi, cǎci trebuie sǎ fie toate, dar încǎ nu este sfârşitul [v. 6]. Ştim bine cǎ au fost rǎzboaie şi zvonuri de rǎzboaie încǎ de la începutul erei creştine, dar de timpul nostru ce sǎ mai zicem? …se va ridica neam peste neam şi împǎrǎţie peste împǎrǎţie şi va fi foamete şi ciumǎ şi cutremure pe alocuri [v. 7]. Din nou rǎzboaie, foamete, cutremure… şi zice: Dar toate acestea sunt începutul durerilor [v.8].
Apoi vine urmǎtorul semn, acela al prigonirilor: Atunci vǎ vor da pe voi spre asuprire şi vǎ vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu [v. 9]. Deci întâi avem pe Hristoşii amǎgitori, apoi rǎzboaie, zvonuri de rǎzboaie, foamete, prigoniri… iar apoi un semn foarte important pentru vremurile în care trǎim – rǎcirea crescândǎ a dragostei: Iar din pricina înmulţirii fǎrǎdelegii, iubirea multora se va rǎci [v. 12]. Acesta este cel mai mortal/periculos/înverşunat/ dintre semne, întrucât semnul creştinilor, dupǎ cum ne spune Sf. Ioan Teologul, este dragostea pe care o au unii pentru alţii. Când aceastǎ dragoste se rǎceşte, înseamnǎ cǎ chiar şi creştinii încep sǎ-şi piardǎ Creştinismul.
Avem apoi un alt semn, în urmǎtorul verset din cap. 24: şi se va propovǎdui aceastǎ Evanghelie a împǎrǎţiei în toatǎ lumea spre mǎrturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul [v. 14]. Despre acest semn al Evangheliei care este propovǎduitǎ la toate neamurile vor vorbi acum. Vedem cǎ Evanghelia este tradusǎ în sute de limbi, la aproape toate neamurile pǎmântului, iar Creştinismul ortodox este propovǎduit în aproape fiecare parte a lumii. În Africa existǎ misiuni impresionante: în Uganda, Kenya, Tanzania, Congo, de acolo rǎspândindu-se mai departe.
Apoi dǎm de un loc mai dificil: Domnul vorbeşte de urâciunea pustiiri ce s-a zis prin proorocul Daniel: Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte sǎ înţeleagǎ [v. 15]. Dar nu vom înţelege acest semn decât referindu-ne la alt loc. Este vorba de alt semn. Se leagǎ, desigur, de Templul din Ierusalim şi de un fel de profanare a lui.
Dupǎ care, în v. 21 avem un semn al unei mari strâmtorǎri: Cǎci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pânǎ acum şi nici nu va mai fi. Adicǎ va fi momentul cel mai rǎu şi cel mai dificil de suferinţǎ din toatǎ istoria lumii.
Citiţi cǎrţile de istorie şi veţi vedea ca au fost multe momente din istorie când a existat multǎ suferinţǎ. Dacǎ citiţi despre ceea ce s-a întâmplat cu evreii atunci când Ierusalimul a fost distrus dupǎ moartea lui Hristos, veţi descoperi cǎ o astfel de suferinţǎ precum cea de atunci nu are egal în istorie. În alte locuri a fost aproape tot atât de multǎ suferinţǎ. Şi totuşi, marea strâmtorare de la sfârşit va fi mult mai rea/teribilǎ. Bineînţeles cǎ va avea loc la scarǎ mondialǎ şi va implica pe toatǎ lumea, nu numai un popor, fiind ceva cu caracter impresionant. Se va numi: „o astfel de strâmtorare cum n-a fost de la începutul lumii pânǎ acum şi nici nu va mai fi”.
Imediat dupǎ aceasta, va începe ceva şi mai înfricoşǎtor. În v. 29 citim: Iar îndatǎ dupǎ strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cǎdea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Desigur cǎ un eveniment ca 3 acesta nu a mai fost niciodatǎ, şi este evident cǎ se referǎ la vremea sfârşitului lumii, când întreaga creaţie va nimicitǎ pentru a fi remodelatǎ. În sfârşit, urmǎtorul verset: Atunci se va arǎta pe cer semnul Fiului Omului [v. 30], adicǎ va apǎrea semnul Crucii pe cer. Şi atunci vor plânge toate neamurile pǎmântului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavǎ multǎ. Adicǎ însǎşi venirea lui Hristos va fi în/din ceruri alǎturi de semnul Crucii – şi atunci va fi sfârşitul a toate.
Dupǎ ce ne-a spus toate despre semnele sfârşitului, Domnul ne dǎ o poruncǎ finalǎ, spunând: Privegheaţi deci, cǎ nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru …fiţi gata, cǎ în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni [vv. 42, 44].
Toate acestea se aflǎ în capitolul 24 al Evangheliei dupǎ Sf. Matei. Dar pentru cineva cǎruia Scriptura şi Sfinţii Pǎrinţi nu-i sunt aşa de familiari, tot ce s-a spus nu rezolvǎ atâtea probleme cât ridicǎ/mai mult ridicǎ probleme decât rezolvǎ. Trebuie sǎ înţelegem care este înţelesul tuturor acestor proorocii. Cum putem şti cǎ ele se împlinesc sau cǎ s-au împlinit la un moment dat? Şi cum putem evita falsele interpretǎri? – mai ales cǎ existǎ atât de mulţi Hristoşi amǎgitori, prooroci falşi, proorocii false, interpretǎri false.
Cum putem şti care este adevǎrata interpretare şi care sunt adevǎratele semne ale vremurilor? Dacǎ vǎ uitaţi în jurul vostru sau dacǎ vǎ duceţi la oricare librǎrie religioasǎ, veţi vedea rafturi ce conţin multe cǎrţi şi comentarii ale Apocalipsei, cǎrţi ce conţin intepretǎri ale venirii sfârşitului lumii. Fapt e cǎ mulţi creştini, care nu sunt ortodocşi, au o siguranţǎ, o presimţire/au un simţǎmânt categoric cǎ vremurile în care trǎim sunt vremurile de pe urmǎ, dar ei îşi bazeazǎ interpretǎrile pe propriile pǎreri.
3. TEMEIUL ÎNŢELEGERII SEMNELOR
Dacǎ vrem sǎ avem o interpretare autentica a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie sǎ-l stăpânim este o temeinica cunoaștere ortodoxa. Adică o cunoaștere a Sfintei Scripturi, atât a Noului cât şi a Vechiului Testament (dar nu prin constatări ale „bunului simţ,” ci conform modului prin care Biserica a interpretat-o); o cunoaștere a scrierilor Sfinților Părinţi; o cunoaștere a istoriei bisericești; o familiarizare cu ereziile şi erorile care au atacat adevărata înțelegere a dogmelor ai mai ales a semnelor vremurilor din urma de către Biserica. Daca nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla nepregǎtiţi şi tulburaţi. Este exact ceea ce ne spune Domnul: sa fim pregǎtiţi, sa fim gata. Daca nu avem aceasta înţelegere de baza, nu ne vom afla pregǎtiţi, drept care vom rǎstǎlmǎci semnele vremurilor.
Cu câțiva ani în urma s-a tipărit în limba engleza o carte, devenita rapid un bestseller extraordinar la categoria cǎrţi religioase. În America s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Se numește The Late Great Planet Earth [Ultima mare planeta Pǎmânt] de Hal Lindsey, un protestant de rit evanghelic din Texas. Într-un stil destul de superficial, el oferă un fel interpretare a semnelor vremii. El e convins ca vremurile în care trăim sunt cele de pe urma. El crede ca peste tot în jurul nostru se împlinesc semnele despre care vorbește Domnul. Daca citiţi aceasta carte, veţi descoperi ca el uzează din când de o oarecare înţelegere mai mult sau mai puţin ortodoxa, câteodată este total pe dinafara, iar altădată are dreptate doar pe jumătate. E ca ai cum s-ar ţine de ghicit, deoarece citește Scriptura uzând exclusiv de propria înțelegere. Nu are nici cele mai elementare cunoştinţe creştin-ortodoxe, nici un cadru referenţial [background] al dreptei înțelegeri a Scripturilor şi a Sfinților Pǎrinţi. De aceea, lectura acestei cărţi nu poate decât sa va arunce în tulburare. N-o sa știţi ce sa mai credeţi. Vorbește, de pilda, despre un mileniu premergător sfârșitului lumii. Vorbește despre răpire, adică momentul în care creştinii se vor aduna în ceruri înainte de sfârşitul lumii, de unde vor urmări suferințele oamenilor de jos. Vorbește despre construirea Templului din Ierusalim ca despre ceva pozitiv, de parca acest lucru ar fi ceva pregătitor pentru venirea lui Hristos.
Daca citiţi cǎrţi ca acestea (exista multe alte cǎrţi asemănătoare; aceasta se întâmpla sa fie un best-seller, deoarece autorul a reușit sa capteze imaginația oamenilor doar la un moment dat), iar daca le luaţi pe toate ca adevăruri, veţi vedea ca în locul descoperirii lui Hristos – care este singurul motiv al demersului nostru de înțelegere a semnelor vremii – va veţi trezi ca-l acceptaţi pe Antihrist.
Luaţi de pilda doar problema Templului din Ierusalim. Este adevărat ca, conform dreptelor profețiilor ortodoxe [Orthodox prophesies], Templu va fi reconstruit în Ierusalim. Daca va uitaţi la oameni de genul lui Hal Lindsay sau chiar la fundamentaliști precum Carl McIntire, veţi observa ca şi ei vorbesc de construirea Templului, dar ei se refera la el de parca noi ar trebui sa-l construim ca pentru întoarcerea lui Hristos, Care vine sa domneasca asupra lumii timp de o mie de ani. Ei vorbesc de fapt despre Antihrist.
Conform interpretării protestante, mileniul, înțeles ca o domnie speciala de o mie de ani de la sfârșitul lumii, este de fapt domnia lui Antihrist. De fapt, deja au fost oameni care sau ridicat proclamând împǎrǎţia de o mie ani ce va continua până la ultimul sfârșit al lumii. Ultimul a fost Adolf Hitler. Aceasta se bazează pe aceeași idee hiliastǎ, adică interpretarea mileniului într-un sens lumesc/într-o maniera seculara/în înțeles omenesc. Miile de ani ai Apocalipsei reprezintă de fapt viața Bisericii de acum, adică viața Harului; ai oricine trǎieşte în el poate vedea limpede ca, în comparație cu viața exterioara a oamenilor, el este cerul/raiul pe pământ. Dar acesta nu este sfârșitul. Aceasta este pregătirea noastră pentru adevărata ai veșnica Împǎrǎţie a lui Dumnezeu.
Acum avem disponibile o mulțime de cǎrţi ortodoxe ce ne pot oferi cunoştinţele de baza/elementare. Cei cu adevărat interesaţi de studierea semnelor vremii trebuie în primul rând sa fie bine versați în unele din aceste cǎrţi/sa cunoască bine măcar o parte dintre ele, sǎ le citească, sa le studieze profund/serios, şi sa le ţinǎ ca pe o mâncare de fiecare zi.
Cele mai bune lecturi nu sunt acelea bazate pe interpretarea cuiva la Apocalipsa, deoarece acum, în limba engleza, nu avem nici măcar o tâlcuire a acesteia. Cu voia lui Dumnezeu, se va tipări în curând câte ceva.
Cele mai bune cǎrţi sunt manualele/lucrările duhovnicești de căpetenie. În primul rând sunt scrierile dogmatice şi diferitele catehisme. Una dintre cele mai bune este lucrarea Sf. Ioan Damaschin din secolul VII, Despre credința ortodoxa [Dogmatica] care îndeplinește toate calitǎţile unui catehism. O lucrare mai timpurie e cea a Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, adică predici pregătite celor ce urmau sa se boteze, care parcurge întregul Crez şi expune pe larg credința Bisericii. Sunt multe astfel de cǎrţi tip catehism, mai vechi cât şi în cele mai noi. Mai recente [sec. XIX] sunt catehismele Mitropoliţilor ruşi Platon şi Filaret, care sunt mai mici şi mai simple.
Apoi exista un alt fel de cǎrţi: comentariile la Sfintele Scripturi. În limba engleza nu avem multe de felul acesta, dar avem unele din comentariile Sf. Ioan Gura de Aur. Acest sector e puțin mai slab/nu este aşa de dezvoltat în limba engleza, dar sunt multe cǎrţi şi în limba rusa pe care încă nu le avem în engleza, precum unele comentarii mai recente ale Scripturii, chiar ale Apocalipsei. Cǎrţile Arhipescopului Averchie sunt foarte bune, dar ele abia au început sa fie traduse în engleza. Cu voia lui Dumnezeu, vor fi tipărite în curând.
După care, pe lângă aceste doua tipuri de cǎrţi – catehismul de baza şi comentariile la Scriptura – mai sunt cǎrţile ortodoxe despre viața duhovniceasca: Istoria Lausiaca (ce conține relatări despre viețile monahilor din Egipt şi lupta lor duhovniceasca), Dialogurile Sf. Grigorie al Romei, Viețile Sfinților, Scara Sf. Ioan, Omiliile Sf. Macarie cel Mare, cǎrţile Sf. Ioan Cassian, Filocalia, Razboiul nevăzut şi Viața în Hristos de Sf. Ioan din Kronstadt. Aceste cǎrţi pot pune bazele unei vieţi duhovnicești autentic ortodoxe, vorbindu-ne despre lupta duhovniceasca, despre cum sa ne dam seama de amăgirile diavolilor, cum sa nu cădem în deznădejde etc. Toate ne oferă o temelie prin care putem înțelege semnele vremurilor.
Apoi avem lucrări ale unor autori mai noi, care se înscriu în/din același duh patristic al Sfinților Pǎrinţi din vechime. Exemplele principale sunt cei doi mari scriitori ai Rusiei secolului XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul ai Episcopul Ignatie Briancianinov, ale cǎrui cǎrţi au început deja sa apară în engleza. Cartea Episcopului Igantie, Arena, şi diferitele articole ale Episcopului Teofan se afla deja traduse în engleza. Acești autori au o importanţǎ covârșitoare, deoarece reușesc sa transmită învǎţǎtura patristica până în vremurile noastre. Ei au rezolvat deja multe chestiuni legate de modul de înțelegere al Sfinților Pǎrinţi. De exemplu, noul Orthodox Word conține un text întreg din Sf. Ignatie referitor la vămile văzduhului prin care sufletul va trece după moarte. Câteodată, citindu-i pe Sfinții Pǎrinţi, e posibil sa ne punem întrebări asupra unor subiecte pe care nu ştim cum sa le înțelegem, neștiind de fapt ceea ce Sfinții Pǎrinţi vor sa spună, drept care/iar acești pǎrinţi mai noi explica aceste texte.
Exista apoi istorii ale Bisericii care vorbesc despre modurile descoperiri lui Dumnezeu către oameni şi cum Dumnezeu lucrează cu aceștia. Lectura istoriilor vechi testamentare este foarte instructiva, deoarece evenimente asemănătoare au loc şi în Biserica Noului Testament. Avem de pilda Istoria bisericeasca a lui Eusebiu, sub forma de carte de buzunar, care continua istoria biblica de-a lungul a trei secole; ea a fost scrisa de pe poziție ortodoxa. Este foarte important sa vedem ce anume au considerat primii scriitori bisericești cǎ este important în istoria Bisericii: Martirii, Apostolii ai aşa mai departe. Așadar, toate aceste scrieri diverse ne ajuta sa dobândim/ne oferă o cunoaștere creştinǎ de baza, adică catehismele, comentariile la Scriptura, cǎrţile le despre viața duhovniceasca, cǎrţile mai recente ale Pǎrinţilor/patristice mai recente ce se înscriu în același duh ai istoriilor bisericești. Înainte sa ne scufundam în lectura cǎrţilor despre semnele vremurilor, încercând sa le descifram sensurile, trebuie sa ne însușim din toate aceste tipuri de cǎrţi cunoştinţele de baza. Toate ne pregătesc pentru a înțelege câte ceva despre semnele vremurilor. De îndată ce am început sa ne pregătim astfel, nu trebuie sa vedem demersul nostru ca pe o simpla însușire de cunoştinţe, ca hrana pentru minte, din care sa repetam anumite fraze pentru a obține interpretarea exacta a unui verset biblic, sau altceva de acest gen.
4. DISCERNÂMÂNTUL DUHOVNICESC
Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu asemenea tip de literatura, este virtutea numita discernământ. Atunci când avem în faţǎ doua fenomene care par sa fie exact la fel/asemănătoare sau întrucâtva similare unul cu celalalt, virtutea discernământului ne îngăduie sa vedem care dintre ele este adevăratǎ şi care este falsa: adică care dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist.
Însǎşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamnă numai ‚împotriva’ ci şi ‚imitaţie a, în locul.’ Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Pǎrinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care-l va imita pe Hristos, adică care încearcă sa-I amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos întors pe pământ. De aceea, daca cineva are vreo concepţie neclara despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii (iar opiniile proprii nu pot veni decât din văzduh, care văzduh numai creştin nu este acum, atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit sa creadă ca el este Hristos. Putem da câteva exemple de cum/ale modului cum//prin care virtutea discernământului ne poate ajuta sa înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea harismatica.În Indiana exista un preot grec, Eusebiu Stefanos, care rǎspândeşte aceasta mişcare în Biserica Ortodoxa. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. A fost chiar ai în Grecia şi se va duce în curând din nou acolo, unde unii oamenii sunt destul de impresionaţi de el.
Se poate vedea ca o parte din succesul sau se datorează faptului ca el provine dintr-o atmosfera bisericeasca ortodoxa în care oamenii, botezaţi ortodocşi, merg la biserica, primesc Tainele şi iau totul de-a gata. Deoarece devine o chestiune de obicei, ei nu înţeleg ca întregul sens al Bisericii este acela de a-L avea pe Hristos în inima, ci „trec,” în schimb, prin toata viaţa Bisericii ortodoxe fǎrǎ a-şi deştepta inima. În acest mod/Iatǎ un mod prin care putem ajunge pǎgâni. De fapt, ei sunt mai responsabili ca pǎgânii. Pǎgânii n-au auzit niciodată de Hristos, în timp ce persoana ce se numeşte pe sine ortodox, şi care nu ştie ce este viaţa duhovniceasca, pur si simplu nu s-a deşteptat încă spre Hristos.
Acesta este tipul de atmosfera din care provine par. Eusebiu. Dându-şi seama ca aceasta nu înseamnă decât moarte duhovniceasca – şi nu este mai puţin adevărat ca mare parte din ceea ce exista în Biserica ortodoxa este mort duhovniceşte – el vrea s-o facă sa revină/reînvie la viaţǎ. Dar necazul e acela ca chiar el aparţine aceluiaşi duh. De fapt, puteai vedea singuri ca el rareori citeşte cǎrţile ortodoxe de baza. Alege una sau doua din cele care i se par lui ca sunt conforme cu punctul sau de vedere, dar el nu are o întemeiere solida pe izvoarele ortodoxe. Nu crede ca acestea reprezintă cele mai importante lecturi.
Daca va uitaţi bine la ceea ce spun el şi alţii din aceeaşi mişcare harismatica – iar cartea noastră [Ortodoxia şi] Religia viitorului intra în detalii la acest subiect – veţi vedea ca ceea ce ei numesc renaştere spirituala sau viaţǎ duhovniceasca este de fapt ceea ce părinţi mai recenţi precum Episcopul Ignatie Briancianinov au descris foarte clar ca înşelare, adică un fel de înfierbântare a sângelui care-l înfǎţişeazǎ pe cel înşelat ca pe cineva duhovnicesc când de fapt el nici n-a gustat din realitatea duhovniceasca. Este în afara adevăratei vieţii creştine, aşa cum este ea reflectata în aceste cǎrţi de baza, precum este departe cerul de pǎmânt.
Pe lângă celelalte detalii legate de modul cum se roagă şi tipul de fenomene ce se manifesta la slujbele lor, puteai vedea limpede ca ideea de baza pe care se sprijină părintele Eusebiu împreuna cu aceşti harismatici este una falsa. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu, Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urma, pregătitoare/cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos.
Se crede ca toţi creştinii trebuie sa se înnoiască, sa primească Duhul Sfânt, sa vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternica efuziune/erupţie spirituala.
Daca citiţi cu atenţie Scripturile, fǎrǎ prejudecǎţi/ fǎrǎ a va impune prejudecǎţile, chiar şi fǎrǎ a utiliza comentarii patristice, veţi vedea ca nicǎieri nu se vorbeşte despre o revǎrsare spirituala de la sfârşitul lumii. Însuşi Hristos ne spune contrariul. El ne da învǎţǎturi despre cum sa ne rugam, despre necesitatea credinţei, despre faptul ca nu trebuie sa ne smintim/slăbim etc. El ne da pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta sa mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne ca trebuie sa ne rugam într-un mod asemănător, sa continuam sa ne rugam până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune.
După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat aceasta învǎţǎtura şi ca acesta este felul de a va ruga), dar, Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţǎ pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, Îmi pare ca nu va mai rǎmâne nici un creştin la sfârşitul lumii. „Va gǎsi El oare credinţǎ pe pǎmânt?” înseamnă ca nu va mai găsi aproape pe nimeni, ca nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugǎtori, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Pǎrinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând ca toţi creştinii autentici, vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţitǎ prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevǎraţi.
Astăzi asistam la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţǎ despre Duhul Sfânt.Şaizeci – şaptezeci de mii de oameni se aduna la un loc şi se roagă, îşi ridica mâinile şi vorbesc în limbi. Arata de parca s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar daca ne uitam la ce se-ntâmpla de fapt acolo, veţi vedea ca nu este un duhul care ar trebui sa fie/potrivit, ci altul, diferit.
De aceea, cuvintele par. Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de cum trebuie sa cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum sa-L primim în mod conştient, nu sunt greşite, reprezintă o învǎţǎtura adevǎratǎ – dar daca ai un duh greşit, acea învaţǎturǎ nu se potriveşte. Iar acesta nu este duhul cel drept. Sunt multe semne care evidenţiazǎ faptul ca este un duh străin şi nu Duhul lui Dumnezeu.
Aici avem un caz în care, daca aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de baza, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătita pentru A Doua Venire a lui Hristos şi, daca priviţi cu atenţie veţi vedea ca nu este acelaşi lucru, daca nu mai râu. Este exact ca în cazul celor ce vor sa construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desǎvârşire potrivnic.
Din nou, puteti vedea cum discernamântul ne îngǎduie sa apreciem alte fenomene neidentice cu fenomenele ortodoxe, care sunt lucruri noi. Când va uitaţi la ele, va miraţi de ce ar putea fi acestea. Este o atitudine obişnuita modelor intelectuale: circula ceva printre oameni, toata lumea pune mâna pe el deoarece vremurile s-au copt/sunt pregătite pentru aceasta [...], iar apoi toata lumea începe sa vorbească despre acest ceva si astfel devine moda timpului. Nimeni nu ştie exact cum; doar ca toţi erau gata pentru aceasta, şi, deodată, cineva îl remarca, iar chestia începe sa circule peste tot.
Numit în literatura duhovniceasca ai deosebirea/darul deosebirii duhurilor. Prin duhuri se pot înţelege fie anumiţi demoni [Sf. Ioan Scărarul sau Sf. Ioan Cassian vorbesc de demoni corespunzători fiecărei patimi] fie diferite învǎţǎturi fie descoperiri ale Duhului lui Dumnezeu [n. tr.].
Văzduhul este considerat de Ap. Pavel ca locul prin excelenta al puterilor întunericului [cf. Ef. 6: 12]. O întreaga literatura duhovniceasca da mărturie despre aceasta. Adică demonilor le repugna atât cerul – locaşul lui Dumnezeu, cât ai pământul – viaţa oamenilor. Cred ca Părintele Serafim afirma ca acest văzduh poate constitui o sursa de „inspiraţie” inconştienta pentru cei cu păreri proprii, care văzduh pare bine racordat la „vânturile” de gândire contemporane [n. tr.].
Despre Mişcarea harismatica părintele Serafim a vorbit pe larg în Ortodoxia ai religia viitorului. Aceasta nu este propriu-zis o mişcare întemeiata de cineva anume, ci un fel de încercare „renaştere” a Evangheliei prin Duhul Sfânt proliferata în special de predicatorii protestanţi ai anilor ’70-’80, extinsa puţin şi în Ortodoxie. Se pare ca reverberaţii ale acestei Mişcǎri se resimt ai în romano-catolicism care, prin diverse mijloace – nenumărate cǎrţi, organizaţii, simpozioane asociaţii harismatice, misionare sau culturale – încearcǎ sa reînvie viaţa întru Duhul Sfânt prin diferite acţiuni. Mileniul III a fost proclamat mileniul Duhului Sfânt, iar anul 2000 anul jubileu al Duhului [n. tr.].
De la moartea pǎrintelui Serafim şi pânǎ astǎzi, adunǎrile, conferinţele, lucrǎrile etc. care au ca subiect persoana Duhului Sfânt s-au înmulţit vertiginos, în special în lumea romano-catolicǎ şi protestantǎ. În acest ‚duh’ se doreşte chiar şi o unire între religii şi confesiuni creştine [n. tr.].
Sursa:
LUPTA PENTRU ORTODOXIE
