Cu circa 450.000 de ani în urmă, un grup de umanoizi extratereştri, călători prin spaţiul cosmic, au sosit pe Pământ. Ei au venit de pe o planetă de trei ori mai mare decât Terra, planetă pe care sumerienii o numeau Nibiru. Aceasta era descrisă în literatura antică sumeriană ca fiind cea de-a douăsprezecea planetă a sistemului nostru solar.
Anunnakii, proveniţi de pe Nibiru
Nibiru, numită şi „Planeta Trecerii”, pentru că orbita sa trece prin sistemul solar între Marte şi Jupiter, se roteşte pe o orbită de formă eliptică, în jurul Soarelui. Nibiru a fost reprezentată în numeroase societăţi omeneşti (mai cu seamă în cea egipteană) sub forma unui „disc înaripat”, un cerc cu aripi de o parte şi de alta. Viaţa pe Terra a evoluat bazându-se pe rotirea sa în jurul Soarelui, rotire care durează un an calendaristic, anume anul solar. Viaţa pe Nibiru s-a dezvoltat bazându-se pe rotirea sa pe orbită timp de un an în jurul Soarelui, an ce echivalează cu 3 600 de ani pământeşti. De aici rezultă în mod logic faptul că viaţa pe Nibiru ar fi evoluat ceva mai curând decât pe Terra. Această nepotrivire de timp ar putea fi, de asemenea, ilustrată referindu-ne la modul în care o insectă, a cărei viaţă durează doar o săptămână, l-ar putea percepe pe un om cu o durată normală de viaţă ca fiind nemuritor.
Anunnakii au aterizat în Mesopotomia, direct de pe Nibiru
Aşadar, cu aproximativ 450.000 de ani în urmă, în timpul celei de-a doua Ere Glaciare de pe Terra, locuitorii de pe Nibiru, care dispuneau de o tehnologie foarte avansată – sau Anunnaki, aşa cum erau denumiţi în textele sumeriene – au călătorit către Pământ, în timp ce cele două planete s-au apropiat foarte mult una de alta. Potrivit relatărilor sumeriene privind această problemă, primele lor aterizări au avut loc în apă, la fel cum propriii noştri astronauţi au aterizat mai întâi în ocean la întoarcerea din misiunile lor din cosmos. Este prin urmare logic faptul că aceşti astronauţi antici ar fi căutat pentru derularea misiunilor o tabără de bază care să le asigure atât o climă temperată, cât şi o sursă sigură de apă potabilă şi de combustibil. Un singur loc de pe Terra a întrunit toate aceste criterii: Mesopotamia. Văile fluviilor Ind şi Nil erau alte două opţiuni bune, dar ele nu ofereau acces uşor la rezervele de combustibil fosil, care sunt încă îndestulătoare în sudul Irakului.
Sub conducerea fiilor şefului lui Anunnaki, Enlil şi Enki, începe colonizarea Pământului
Cu ajutorul conducătorului suprem al Nibirului – numit Anu, sau An, sau El, depinde de sursele folosite – supraveghind eforturile lor de pe planeta natală, Anunnaki au început o colonizare sistematică a Terrei sub conducerea celor doi fii ai lui Anu, Enlil şi Enki. Toţi liderii Anunnaki şi-au asumat mai târziu rolul de „zei”, sau Nefilim, în faţa supuşilor lor umani. Un fapt destul de uimitor îl reprezintă acela că unul dintre aceşti Nefilim se numea Nazi. În faţa acestei dovezi nu putem decât să ne întrebăm dacă nu cumva ocultiştii germani ai secolului XX ştiau de această legătură.
Enlil era comandantul misiunii, în timp ce Enki era director executiv şi responsabil ştiinţific. Din cauza prevederilor protocolului nibirian, între cei doi fraţi vitregi s-a declanşat imediat o duşmănie cruntă şi de lungă durată. La fel ca şi în cazul dinastiilor ulterioare pământene, primul născut, Enki, a fost privat de drepturile sale de moştenitor (căpătând un statut secundar în familia regală) deoarece mama lui nu era soţia legitimă a lui Anu. Acest lucru l-a înlăturat de la succesiunea la tron. Totuşi, Enki a fost cel care a condus prima expediţie către Terra.
Într-un text bine păstrat, care a ajuns până la noi, Enki şi-a descris aterizarea în Golful Persic:
„Când m-am apropiat de Terra, aceasta era acoperită de o mare inundaţie. Când m-am apropiat de luncile sale verzi, de mormanele de pământ şi de dealuri, la comanda mea au fost construite baraje şi şanţuri de irigaţii. Mi-am construit casa într-un loc pur…”
Enki era atât savant, cât şi inginer. La comanda lui, mlaştinile de pe partea de nord a malului Golfului Persic au fost secate, în locul lor fiind construite şanţuri şi sisteme de irigaţii, iar cursurile fluviilor Tigru şi Eufrat au fost unite printr-un sistem de canale. Curând, de pe planeta natală au sosit întăriri în sprijinul celor de pe Pământ, întăriri aflate sub conducerea primului fiu al lui Enki, pe nume Marduk.
Anunnaki aveau nevoie de aurul de pe Terra pentru a-şi salva stratul de ozon de pe Nibiru
După scurgerea câtorva
mii de ani pe scara terestră de timp – dar numai câţiva ani pe scara de timp annunakiană – a fost construită o colonie înfloritoare a acestor vizitatori extratereştri, atenţia lor concentrându-se asupra obiectivului lor principal, reprezentat de căutarea aurului. Aceşti colonişti spaţiali urmăreau de fapt acapararea bogăţiilor minerale ale Terrei – mai cu seamă a aurului – pentru a le putea folosi pe planeta lor natală.
Lloyd Pye explica:
„Anunnaki căutau aurul pentru a-şi salva atmosfera planetară, care, din câte se pare, dezvoltase găuri ce semănau cu cele pe care le-am creat noi înşine în atmosfera terestră prin distrugerea stratului de ozon cu ajutorul hidrofluorocarburilor. Soluţia găsită de Anunnaki pentru rezolvarea acestei probleme a fost aceea de a dispersa fulgi foarte subţiri de aur în straturile superioare ale atmosferei lor planetare pentru a cârpi aceste găuri… Ironia sorţii face ca savanţi de azi de pe Terra să recunoască faptul că, dacă am fi vreodată forţaţi să reparăm propriul strat de ozon de deasupra planetei noastre, atunci împrăştierea în atmosferă a unui strat subţire de particule de aur ar fi cea mai bună cale de urmat în acest sens.”
Mine de aur de pe Terra ce datează de circa 100.000 de ani!
Din câte se pare, o încercare iniţială de extragere a aurului din Golful Persic prin intermediul unui sistem de tratare a apei, s-a dovedit nepotrivită nevoilor. Anu, împreună cu fiul său Enlil, a vizitat colonia, cerându-i lui Enki să găsească mai mult aur decât până atunci. Lui Enlil i s-a încredinţat comanda supremă a coloniei de pe Terra, în timp ce Enki a condus o expediţie în Africa şi, în cele din urmă, în America de Sud, unde au fost construite mine de extragere a aurului.
Dovezile ce vin în sprijinul existenţei unei astfel de exploatări timpurii a aurului ne-au parvenit din studiile efectuate pentru Corporaţia Anglo-Americană – o importantă corporaţie minieră sud-africană din anii ‘70. Savanţii acestei companii au descoperit existenţa unor mine antice de extragere a aurului, mine datate cu 100.000 de ani înainte de Hristos. Nişte săpături miniere la fel de vechi s-au descoperit pe teritoriile Americii Centrale şi de Sud. Prin urmare, eforturile de exploatare a minelor făcute de anunnakieni aveau un caracter mondial şi ele ar putea explica răspândirea timpurie a oamenilor pe tot cuprinsul Terrei.
Alte argumente ce vin în sprijinul efectuării unor călătorii atât de lungi pe tot cuprinsul Terrei pot fi găsite prin compararea numelor unor oraşe antice mesopotamiene, aşa cum au fost consemnate de geograful grec Ptolemeu, care a trăit în secolul al II-lea d.Hr., cu cele ale omoloagelor lor din America Centrală.
Mesopotamia –
Chol;
America Centrală -
Chol-ula
Mesopotamia –
Colua;
America Centrală –
Colua-can
Mesopotamia –
Zuivana;
America Centrală –
Zuivan
Mesopotamia –
Cholima;
America Centrală –
Colima
Minereul brut extras era apoi transportat de la minele îndepărtate cu ajutorul navelor transportoare, fiind adus înapoi în Mesopotamia, pentru a fi topit şi procesat în lingouri sub forma unor clepsidre, denumite ZAG sau „preţioasele purificate”. În timpul săpăturilor arheologice, au fost descoperite atât numeroase gravuri reprezentând asemenea lingouri, precum şi câteva dintre aceste lingouri în sine.
Într-o încercare de a pune capăt rivalităţii crescânde dintre fraţii vitregi Enlil şi Enki, tatăl lor, Anu, i-a încredinţat lui Enlil conducerea coloniei mesopotamiene de la E.DIN – care poate că reprezintă originea numelui Eden, cunoscut din Biblie – în vreme ce pe Enki l-a numit la conducerea ţinutului AB.ZU sau Africa, care în traducere înseamnă „ţara minelor”.
Munca grea din mină oferă Anunnakilor ideea creării unui muncitor primitiv, numit…Adamu! (adică, acel Adam din Biblie)
Alte probleme pentru aceşti colonişti extratereştri au apărut din cauza schimbărilor climei de pe Terra, care au generat numeroase greutăţi printre Anunnaki şi pentru neobosita trudă în mină. Într-un text sumerian se spunea:
„Atunci zeii [Anunnaki], ca şi oamenii, suportau munca şi sufereau oboseala, oboseala zeilor era mare, munca era grea şi necazurile erau multe.”
Aprofundând munca lui Sitchin, cercetătorul Horn spune:
„Anunnaki extrăgeau aur de pe Terra de mai bine de 100.000 de ani, atunci când Anunnaki simpli, care efectuau munca extenuantă din mine s-au revoltat contra acestei situaţii, cu vreo 300.000 de ani în urmă. Atunci, Enlil, comandantul lor şef, a vrut să-i pedepsească sever şi a convocat o Adunare a Marilor Anunnaki, adunare la care participa şi tatăl său, Anu. Acesta a fost mai înţelegător faţă de suferinţele minerilor. El a văzut că munca răsculaţilor era foarte grea şi că suferinţele lor erau considerabile. Atunci a întrebat cu voce tare dacă nu cumva mai exista şi o altă cale de a obţine aurul. În acest punct al discuţiei, Enki a sugerat necesitatea creării unui Muncitor Primitiv, numit Adamu, care să preia munca grea de pe umerii minerilor Anunnaki. Enki a arătat că un umanoid primitiv, pe care noi îl numim Homo erectus, sau un umanoid îndeaproape înrudit cu acesta, exista deja în ţinutul Abzu (Africa), unde lucra el.”
„Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră…” aşa a decis Adunarea generală Anunnaki
Planul lui Enki de a crea o rasă de muncitori a fost aprobat de către Adunare şi acesta a constituit punctul de plecare al originii omenirii, conform relatărilor sumeriene. Această explicaţie clarifică şi unul dintre cele mai enigmatice versete din Biblie. După ce aceasta ne asigură că există un singur Dumnezeu adevărat, în
Geneza, 1:26, Dumnezeu este citat ca spunând:
„Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră…” Acest verset poate avea două explicaţii: prima fiind aceea ca pluralul Elohim din Vechiul Testament, interpretat ca însemnând „Dumnezeu” de către autorii monoteişti care au scris
Geneza, s-ar fi putut referi într-adevăr la Adunarea Anunnaki, care a aprobat crearea omului, şi cea de-a doua, ideea de a crea om
„după chipul şi asemănarea noastră” ar fi însemnat pur şi simplu efectuarea unor manipulări genetice asupra unei specii deja existente şi nicidecum crearea unei rase noi.
După explicaţiile lui Sitchin,
„aşa după cum ştiu acum atât orientaliştii, cât şi cercetătorii Bibliei… editarea şi rezumarea de către redactori a Cărţii Genezei [a fost] făcută asupra unui text mult mai vechi şi extrem de amănunţit, transcris pentru prima dată în Sumer”.
Medicul Anunnaki, Ninti, împreună cu Enki, fac experimente genetice
Medicul misiunii Anunnaki de pe Pământ era o femeie pe nume Ninharşag, cunoscută de asemenea şi sub numele de Ninti, care deja efectuase experimente genetice împreună cu Enki. Pe cel puţin unul dintre cilindrele sumeriene ce foloseau drept sigiliu, o ilustraţie care îi înfăţişează pe Enki şi pe Ninti îi reprezintă înconjuraţi de fiole sau vase de lut, o masă, rafturi, o plantă şi un asistent, scena semănând izbitor de mult cu cea dintr-un laborator modern.
Potrivit legendelor sumeriene, ei au dat naştere multor fiinţe modificate genetic, dintre care cităm animale cum ar fi: tauri şi lei cu capete de om, animale înaripate, precum şi maimuţe şi umanoizi cu capete şi picioare de capră. Dacă toate acestea sunt adevărate, este clar că astfel de experienţe ar fi putut reprezenta sursa apariţiei numeroaselor legende în care se vorbea despre existenţa unor fiinţe „mitologice” şi a unor supraoameni, precum Atlas, Goliat, Gargantua, Polifem, Typhon.
În secolul al XIX-lea, în urma săpăturilor arheologice, au fost scoase la suprafaţă, în locul unde cândva se găsea palatul regelui asirian Sargon al II-lea, care a condus Mesopotamia între anii 721 şi 705 î.Hr., nişte statui enorme în formă de sfinx. Printre aceste statui se găsea şi una care reprezenta un taur înaripat cu cap de om şi un leu cu cap de om. Multe dintre aceste comori artistice au fost achiziţionate de John D. Rockefeller şi transportate la New York.
Adam, primul pământean, combinaţia dintre un bărbat Anunnaki şi o femeie umanoidă din Africa
Relatarea sumeriană referitoare la crearea primului bărbat al cărui nume se scria LU.LU în sumeriană sau Adama în ebraică, a cărui traducere literală înseamnă „Om al Pământului”, sau, mai simplu, „pământean” este suficient de limpede în lumina cunoştinţelor noastre contemporane referitoare la donare. Enki şi Ninharşag au luat celula reproducătoare sau ovulul de la o femeie africană primitivă din rasa humanoizilor, fertilizându-l cu spermatozoizii unui tânăr bărbat Anunnaki. Ovulul fertilizat a fost apoi plasat în uterul unei femei Anunnaki (din câte se ştie, aceasta ar fi fost însăşi Ninti, soţia lui Enki), care ar fi dus sarcina la termen, născând copilul. Deşi a fost nevoie de cezariană, în urma acesteia a venit pe lume un tânăr mascul sănătos, pe nume Adama, care reprezenta un hibrid
produs pentru prima oară pe Pământ, anticipând legile evoluţiei naturale cu milioane de ani.
Potrivit povestirilor sumeriene antice,
„atunci când oamenii au fost creaţi, ei nu ştiau să mănânce pâine, nu ştiau să se îmbrace cu veşminte, mâncau plante, luându-le cu gura, precum oile, şi beau apă din şanţ…” După aceea, Enki şi Ninharşag au continuat să producă mai mulţi Adama, atât bărbaţi, cât şi femei, cu toate că în acea epocă nu erau capabili să se reproducă şi trăiau foarte puţin, comparativ cu Anunnaki. Acest lucru se pare că era făcut într-un efort conştient de a preveni orice competiţie la adresa Anunnaki din partea noii rase umane. Este interesant de notat faptul că, potrivit spuselor din Geneza, 3:5, primul ordin al lui Elohim a fost acela ca omul, sub forma alegorică a lui Adam şi a Evei, să rămână ignorant:
„Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”
Adam-ul sumerian şi Adam-ul din Biblie
Se pare că există câteva legături între versiunea sumeriană a legendei referitoare la crearea omului şi cea din Biblie. Biblia vorbeşte despre faptul că femeia ar fi fost creată din coasta bărbatului.
„Marele sumerolog Samuel N. Kramer a arătat faptul că povestea referitoare la originea Evei care a fost creată din coasta lui Adam a izvorât probabil din dublul înţeles al cuvântului sumerian TI, care înseamnă atât „coastă”, cât şi „viaţă”, explica Horn. Aşa că este posibil ca Eva să fi primit „viaţă” de la Adam fără ca vreun os să fi fost implicat în acest proces, sau materialul genetic folosit în cadrul acestui proces este posibil să fi fost extras din măduva oaselor lui Adam.
Laboratorul care a produs primii Adama era denumit de sumerieni SHI.IM.TI sau
„casa în care este respirat vântul vieţii”. Comparaţi această expresie cu Geneza, 2:7, în care Dumnezeu, după modelarea omului
„din praful pământului” sau Adamu (care înseamnă „pământ”),
„i-a suflat în nări suflare de viaţă”. “Adam a fost primul copil născut în eprubetă”, proclama Sitchin după naşterea în eprubetă a primului copil al epocii moderne şi contemporane, în anul 1978. El vedea această naştere modernă ca pe un sprijin în favoarea corectitudinii traducerilor din limba sumeriană făcute de el, în special ca argument al faptului că ştiinţa modernă a început să-şi facă o idee despre manipularea genomului uman numai în secolul XX.
Caduceul, şerpii încolăciţi, străvechi simbol sumerian, reprezintă, de fapt, moleculele de ADN
Faptul că sumerienii antici au transmis din generaţie în generaţie simboluri reprezentând de mult-uitata ştiinţă a donării, este sugerat de caduceu, care reprezintă emblema medicilor chiar şi astăzi. Acest simbol antic al tratamentului medical dătător de viaţă reprezentat de şerpii încârligaţi de-a lungul unui baston înaripat seamănă extraordinar de mult cu lanţurile dublu spiralate ale moleculelor de ADN (
acid dezoxiribonucleic), care a fost descoperit abia în anul 1946, fiind compus din aminoacizii din celula umană, care depozitează amprenta genetică a respectivului individ. Prin intermediul manipulării ADN-ului se poate obţine o clonă (duplicat) sau un hibrid.
Primii oameni provin din Africa,
dar diferiţi de omul din Neanderthal
Dovezile referitoare la faptul că primii oameni sunt originari din Africa s-au tot acumulat din anii ‘70 încoace, când pe acest continent au fost descoperite unele dintre cele mai vechi rămăşiţe preumane. Oasele lui „Lucy” şi ale altor australopiteci indicau clar faptul că primatele timpurii trăiau în acea zonă de pe Pământ cu mai bine de trei milioane de ani în urmă, dar nu erau atât de evoluate ca omul de Neanderthal. Contrar credinţelor populare, savanţii CP. Groves, Charles E. Oxnard şi Louis Leakey au căzut de acord asupra faptului că australopitecul era total diferit din punct de vedere morfologic de oameni. Referindu-se la asta, Groves comenta:
„Ar fi nevoie de aplicarea « principiilor nedarwiniene » pentru a explica orice legături existente între « Lucy » şi oamenii din epoca modernă şi contemporană.”
Anunnakii îi tratau pe oameni ca pe nişte sclavi, animale sălbatice
După cum se afirmă atât de direct în Biblie, Adam şi progeniturile lui nu erau destinate unui trai uşor, ci unuia de muncă grea şi supravieţuire în stăpânirea şi din mila „zeilor” lor.
„Cuvântul care este tradus în mod obişnuit prin « venerare » era de fapt avod, « muncă ». Omul antic şi cel care a trăit în epoca biblică nu-şi« venera » zeul, ci lucra pentru el”, declara Sitchin.
Horn declara că studierea textelor sumeriene arăta limpede că „
Anunnaki îşi tratau foarte prost sclavii pe care-i creaseră, comportându-se faţă de ei într-un mod foarte asemănător cu acela în care noi tratăm animalele domestice pe care pur şi simplu le exploatăm, de exemplu vitele. Sclavia în societăţile umane a fost ceva obişnuit încă de la primele civilizaţii cunoscute, până cu destul de puţin timp în urmă. Poate că n-ar trebui să fim foarte surprinşi aflând că Anunnaki erau foarte orgolioşi, meschini, cruzi, incestuoşi, plini de ură, potrivindu-li-se aproape orice alt adjectiv negativ ce ne poate trece prin minte. Dovezile existente indică clar faptul că ei îşi exploatau sclavii până la epuizare şi aveau prea puţină compasiune faţă de suferinţele oamenilor. Totuşi, până la urmă, Anunnaki s-au hotărât să-i ofere omenirii prima civilizaţie din istoria sa: civilizaţia sumeriană.”
Ninti şi Enki realizează, în secret, oameni capabili să se autoreproducă
Deoarece primii muncitori din rasa umană erau priviţi precum catârii şi nu puteau procrea, Anunnaki erau nevoiţi să creeze tot timpul noi grupuri de oameni, ceea ce reprezenta o operaţiune a cărei desfăşurare cerea foarte mult timp, având în vedere perioada ce trebuia să se scurgă între fertilizările in vitro şi naşteri. Aşa că Enki şi Ninharşag au început să cerceteze posibilitatea creării unei rase de Adama capabilă să se autoreproducă.
Geneza, 2:8-15, atestă clar faptul că Adama a fost creat în altă parte, fiind apoi plasat în Grădina Edenului sau în acea zonă a primei colonii Anunnaki denumită.E.DIN, descrisă cu exactitate ca fiind câmpia situată între cursurile fluviilor Tigru şi Eufrat. Textele sumeriene relatau despre felul în care invidiosul Enlil a luat cu forţa oameni din laboratorul african al lui Enki, reîntorcându-se cu aceştia la E.DIN, unde au fost puşi să muncească, producând hrană şi servindu-i pe Anunnaki, dar Enlil avea nevoie de şi mai mulţi muncitori şi astfel a cerut ajutorul fratelui său Enki. Referindu-se la asta, Alford a emis teoria conform căreia, drept represalii pentru raidul întreprins de Enlil asupra laboratorului său african, Enki a călătorit la Eden, unde a creat un laborator de reproducere umană pentru Enlil, dar, în acelaşi timp, în secret, a manipulat codul genetic al oamenilor, pentru a permite reproducerea pe cale sexuală a acestora.
Cu toate că textele sumeriene ce descriu amănuntele acestui proces fie au fost pierdute, fie nu au fost încă descoperite, cercetătorii au presupus că procedura implica din nou obţinerea de la Adama a ADN-ului dătător de viaţă, posibil prin extragerea unei coaste, în vreme ce „subiectul” se afla sub anestezie. De data asta, ADN-ul obţinut de la Adama de sex bărbătesc a fost combinat cu cel al unei femei Adama, mai degrabă decât cu cel al unei femei Anunnaki, fiind posibil ca el să fi fost însoţit de o secvenţă de ADN tăiată şi îmbinată; procedură fezabilă azi din punct de vedere tehnologic.
Rezultatul acestei manipulări genetice l-a reprezentat apariţia unui Adama de sex bărbătesc, care avea capacitatea de a „cunoaşte”, cum este scris în Biblie într-un mod atât de eufemistic, sau de a se reproduce făcând sex cu o femeie Adama. Astfel, bărbatul Adam dobândise „cunoaşterea” modului de a se reproduce, o faptă pe care mulţi Elohim/Anunnaki – printre care se număra şi Enlil – au deplâns-o. Ei s-au plâns că următoarea generaţie de oameni va dori să trăiască la fel de mult ca şi ei. În Geneza, 3:22, se spune:
„Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci».” De aceea, tot prin manipularea genetică a ADN-ului, durata de viaţă a omului a fost redusă drastic, împreună cu capacitatea acestuia de a-şi folosi creierul la întreaga sa capacitate.
Începe împerecherea dintre fetele oamenilor creaţi genetici şi bărbaţii Anunnaki
Pe măsură ce populaţia umană s-a înmulţit atât în îndepărtatele exploatări miniere, cât şi în Mesopotamia, mulţi Adama au fost duşi să muncească în celelalte oraşe care se dezvoltau de-a lungul malurilor fluviilor Tigru şi Eufrat. Rezultatul acestei creşteri a populaţiei umane, precum şi contactele lor tot mai apropiate cu Anunnaki era unul previzibil. Aşa cum spune Geneza 6:14:
„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu (Elohim/Anunnaki) au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci, Domnul a zis: « Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani”.
Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.
Anunnakii trăiau mii de ani, pe când oamenii doar câteva zeci de ani
De-a lungul secolelor, pe lângă asemenea împerecheri, rasa de Adama a fost supusă unor experimentări genetice continue, care, în cele din urmă, s-au soldat cu schimbarea omului de Neanderthal şi înlocuirea sa cu cel de Cro-Magnon. Însă, cu toate acestea, au rămas anumite deficienţe specifice, inclusiv o scădere progresivă a duratei de viaţă a omului. Urmaşii primilor Adama trăiau timp de mii de ani tereştri, mulţumită genelor lor provenite de la Anunnaki. Această durată s-a micşorat încet-încet, pe măsură ce au continuat împerecherile şi efectul vieţii pe Terra şi-a pus amprenta asupra existenţei oamenilor.
Dar duratele de viaţă foarte mari ale conducătorilor care erau Anunnaki puri făceau ca ei să treacă drept nemuritori în ochii celorlalţi. În legenda lui Ghilgameş, se afirmă:
„Doar zeii trăiesc pururea sub Soare, cât despre oameni, numai aţe le sunt zilele şi orice ar realiza ei în viaţă, aceasta nu este decât suflare de vânt.”
Anunnakii se drogau ca să trăiască mii de ani
Atât Gardner şi Alford, cât şi alţi autori credeau că longevitatea Anunnaki-lor era mărită şi mai mult de utilizarea de către aceştia a chimicalelor şi enzimelor care întârziau desfăşurarea procesului de îmbătrânire. Gardner declara că atât de des pomenita „Stea de Foc” a zeilor antici este posibil să fi fost o substanţă compusă pentru combaterea îmbătrânirii, substanţă alcătuită din enzimele melatonină şi serotonină, ce se găsesc din belşug în sângele menstrual.
Anii din Biblie trebuie înmulţite cu o sută, şi astfel iese cronologia Anunnaki
Longevitatea este bine descrisă în Biblie, care face referire la durate de viaţă ce se întind pe sute de ani în cazul oamenilor dinainte de apariţia lui Noe — de exemplu Adam, Set, Enoh, Kenan, Matusalem. Insistând asupra faptului că reprezentanţii fiecărei civilizaţii timpurii căutau să descopere „Fântâna Tinereţii” sau să dobândească o formă oarecare de nemurire, Alford a văzut evidenta grijă faţă de vârstă pe care o manifestau scribii antici, dar a susţinut că sistemul lor de datare avea extrem de multe deficienţe.
„Deoarece atât fosilele descoperite, cât şi textele sumeriene plasează apariţia omului ca petrecându-se cu mai bine de 450.000 de ani în urmă, trebuie să aducem oarecare modificări numerelor trecute în Biblie”, spune Alford.
El a descoperit că, prin înmulţirea vârstelor personajelor biblice cu o sută, se ajunge la vârsta de 165.000 de ani, care ar fi trecut între naşterea fiului lui Adam pe nume Set şi cea a lui Noe în timpul Potopului. Acest număr este mai potrivit cu relatările din textele sumeriene. Alford explica:
„Poporul evreu a petrecut o perioadă extrem de lungă fiind exilat în Egipt timp de 400 de ani înainte de Exod. Aşa se face că, mai târziu, evreii au petrecut şaizeci de ani de exil în Babilon. Astfel, evreii au fost foarte îndepărtaţi de originea sumeriană a patriarhului lor Avraam şi pierduseră cunoştinţele referitoare la utilizarea sistemului cu şase zecimale, sistem în care era înregistrată genealogia lor până la Avraam.”
Potrivit scării temporale puse la punct de Sitchin, primul Adama uman a fost produs cu aproximativ 300.000 de ani în urmă. După alte manipulări genetice, bărbaţii Anunnaki au început să se împerecheze cu femeile oamenilor cu aproximativ 100.000 de ani în urmă. La puţin timp după aceea, a început o nouă eră glaciară, care i-a decimat pe oamenii care nu se găseau sub stăpânirea Anunnaki. Omul de Neanderthal a dispărut, în vreme ce cel de Cro-Magnon a supravieţuit doar în Orientul Mijlociu.
Enlil decide ca să-i lase pe oameni să fie spulberaţi de potop
Cu aproximativ 50.000 de ani în urmă, oamenii procreaţi de bărbaţii Anunnaki au primit permisiunea de a conduce anumite oraşe atent selecţionate de către taţii lor, fapt care l-a înfuriat şi mai tare pe Enlil, care era deja supărat de faptul că anumiţi bărbaţi Anunnaki începuseră să se culce cu femeile oamenilor. El s-a plâns chiar de faptul ca gemetele oamenilor care făceau dragoste nu-l lăsau să doarmă liniştit noaptea. Aşa se face că Enlil s-a hotărât să facă ceva pentru a scăpa de oamenii aceştia supărători.
În consecinţă, cu circa 12.000 de ani în urmă, când conducerea Anunnaki şi-a dat seama că pe Terra vor surveni schimbări climatice severe odată cu iminenta reapropiere de Pământ a planetei Nibiru, Enlil şi-a pus în aplicare planul. În cadrul Marii Adunări, Enlil i-a convins pe majoritatea participanţilor prezenţi acolo să-i permită naturii să-şi urmeze cursul, adică să-i şteargă pe oameni de pe faţa Pământului, iar Anunnaki să aştepte liniştiţi desfăşurarea evenimentelor, în deplină siguranţă, la bordul unor nave de evacuare amplasate pe orbită circumterestră.
Noe, asistentul lui Enki, primeşte de la acesta “secretul ucigaş al zeilor”
Cu toate că planul lui Enlil a fost acceptat de cei prezenţi, fratele său Enki avea la rându-i un plan. Indiferent dacă a făcut-o pentru că nutrea o oarecare afecţiune faţă de oameni sau, pur şi simplu, numai pentru a-i încurca planul lui Enlil, el i-a transmis „secretul ucigaş al zeilor” unuia dintre asistenţii săi umani, pe care-l aprecia cel mai mult şi care în limba sumeriană poarta numele de Ziusudra sau Utnapiştim.
„Versiunea akkadiană a legendei privitoare la Potop îl denumeşte pe Noe Utnapiştim, fiul lui Ubar-Tutu, şi-i localizează pe amândoi în Şuruppak (cel de-al şaptelea oraş construit pe Pământ de către Anunnaki). Şuruppak a fost identificat în mod ferm ca fiind centrul medical al zeilor. De asemenea, la el se mai făcea referire şi ca la oraşul lui Sud, care a fost identificată ca fiind una şi aceeaşi persoană cu Ninharşag — aceeaşi zeiţă care l-a ajutat pe Enki în crearea pe cale genetică a lui LU.LU.”, scria Alford. Aceeaşi poveste referitoare la Potop a fost repetată şi într-o legendă babiloniană care-l înfăţişează pe Atra-Hasis drept Noe.
Potopul lui Noe din Biblie seamănă izbitor cu cel din epopeea lui Ghilgameş
Utnapiştim a fost denumit „Noe al sumerienilor” şi paralelele între relatarea biblică a faptelor lui Noe şi cele ale lui
Ghilgameş referitoare la Potop sunt izbitoare şi evidente. Sitchin declara despre povestea lui Noe:
„Relatarea biblică este o versiune prescurtată şi prelucrată a relatării originale sumeriene. Ca şi în alte împrejurări, Biblia monoteistă a comprimat într-o singură Divinitate rolurile jucate de câţiva zei care nu erau întotdeauna de acord între ei cu privire la soarta oamenilor.”
Noe şi-a luat pe arca sa material genetic
Potrivit relatărilor din textele sumeriene, fratele şi rivalul lui Enlil – Enki – a fost cel care l-a instruit pe Utnapiştim/Noe cu privire la modul în care să construiască o arcă, inclusiv la modul în care să folosească bitumul avut din belşug la dispoziţie pentru a o face să fie impermeabilă. Versiunea lui Ghilgameş ne oferă amănunte interesante referitoare la asta, amănunte ce au fost şterse din relatarea biblică.
Enki i-a oferit lui Utnapiştim o scuză plauzibilă, pentru ca acesta să le poată explica vecinilor săi care este motivul pentru care construieşte o barcă – le-a spus acestora că, în
calitatea sa de adept a lui Enki, el era obligat să părăsească acea zonă ce se afla sub stăpânirea lui Enlil şi avea nevoie de barcă pentru a putea călători către teritoriul din Africa stăpânit de Enki. Enki i-a ordonat lui Utnapiştim/Noe următoarele:
„La bordul navei tale să iei cu tine sămânţa tuturor fiinţelor vii…”
Acest ordin este fascinant, deoarece, ţinând seama că Enki fusese responsabilul ştiinţific implicat în manipulările genetice care duseseră la apariţia omului, ar fi mai plauzibil să credem că Utnapiştim/Noe a luat la bordul navei sale mostre de ADN ale tuturor fiinţelor vii, mai degrabă decât să-şi umple nava până la refuz cu o grămadă de animale, insecte şi plante. Pare mult mai rezonabil să presupunem despre cabina navei că era plină cu eprubete în care se găseau mostre de ADN; era mult mai logic şi mai uşor de realizat decât o grădină zoologică plutitoare. Alford a emis teoria conform căreia Enki, lucrând pe cale genetică, mai întâi prin intermediul lui Utnapiştim/Noe şi mai apoi prin intermediul a trei soţii-surogat diferite din punct de vedere rasial – a conceput şi adus pe lume trei fii care reprezentau cele trei rase importante ale lumii. Aşa se face că, după Potop, au fost reprezentate rasele omenirii. Alţi autori au emis teoria conform căreia diferitele rase ale omenirii ar fi reprezentat doar nişte experimente genetice, efectuate de alţi extratereştri, nu de către Anunnaki.
Marele Potop, rezultatul trecerii planetei Nibiru prin apropierea Terrei
Relatarea akkadiană a arătat de asemenea limpede că Marele Potop nu a fost rezultatul căderii unor ploi torenţiale. În cadrul ei, se descria un întuneric profund, acompaniat de izbucnirea unor vânturi extrem de puternice, care creşteau în intensitate din minut în minut, distrugând clădirile şi rupând barajele şi şanţurile de irigaţii. Asemenea condiţii climaterice se puteau produce la trecerea prin apropierea Pământului a unei planete mai mari decât el. Unele săpături arheologice disparate, efectuate de-a lungul unei perioade îndelungate, indică faptul că ceea ce este privit ca Marele Potop a fost, de fapt, o catastrofă la nivel planetar – cu toate că nu fiecare parte a lumii s-a aflat sub apă.
O teorie referitoare la Potop a fost aceea care susţinea ideea că forţele gravitaţionale declanşate de trecerea lui Nibiru au provocat căderea în ocean a scutului de gheaţă din Antarctica – care deja era instabil din cauza faptului că ultima epocă glaciară tocmai se sfârşise – fapt ce a dus la creşterea nivelului apelor mărilor de pe întreaga planetă. Chiar şi astăzi, majoritatea oraşelor mesopotamiene întemeiate de către Anunnaki la prima lor venire pe Terra rămân adânc îngropate sub apă şi noroi, în apropierea gurilor de vărsare ale fluviilor Tigru şi Eufrat. Potrivit versiunii akkadiene a legendei referitoare la Potop, după şase zile şi şase nopţi de ploaie continuă, stihiile naturii s-au liniştit, dar în zare nu se vedea nicio bucată de pământ, totul era acoperit de apă.
În cele din urmă, aşa cum spune Biblia, arca s-a oprit pe vârful unui munte identificat ca fiind muntele Ararat. După ce a trimis în zbor un porumbel, o rândunică, un corb, care să cerceteze zarea, Utnapiştim/Noe a constatat că doar corbul nu s-a mai întors, ceea ce indica faptul că prin apropiere se găsea o porţiune mai mare de uscat. Atunci, el a părăsit arca împreună cu familia lui şi a oferit o jertfă arzândă, fapt ce a atras asupra sa atenţia Anunnakilor care se întorceau pe Terra. Referindu-se la acest lucru, un text antic spune următoarele:
„Zeii se îngrămădeau precum muştele” în jurul cărnii care tocmai se frigea. Din câte se pare, lor li se făcuse o poftă zdravănă de hrană proaspătă în timpul şederii îndelungate la bordul navelor spaţiale ce se aflau pe orbita circumterestră.
După Potop, începe reconstrucţia lumii
Confruntat cu faptul că oamenii supravieţuiseră cumplitei încercări la care-i supusese şi având, poate, ceva mustrări de conştiinţă privind acţiunile lui de până atunci, Enlil nu a putut face altceva decât să-şi domolească mânia şi să permită ca Terra să fie locuită în continuare laolaltă de Anunnaki şi de oameni. Acest scenariu ar putea explica cu certitudine dispariţia bruscă a unei mari părţi din populaţia planetei, dispariţie care a survenit cu aproximativ 10.000 de ani în urmă, căci cea mai mare parte a acesteia şi-a pierdut viaţa în timpul Marelui Potop.
Deoarece apele lăsate de Potop persistau şi Nibiru se îndepărta de Terra, ieşind din sistemul solar, Anunnaki de pe Terra, împreună cu cei câţiva oameni care supravieţuiseră catastrofei au pornit la reconstrucţia lumii. Dar lumea de după Potop avea să se dovedească a fi mai puţin paşnică decât cea anterioară.
După Potop, oamenii s-au făcut agricultori, la ordinul zeilor Anunnaki
Înainte de Potop, toţi oamenii care nu-i slujeau în mod direct pe Anunnaki erau vânători şi culegători nomazi. Practic peste noapte, ei au devenit fermieri. Tăbliţele sumeriene explicau de ce oamenii au început să cultive pământul şi să domesticească animalele. Ei au făcut acest lucru din ordinul zeilor. Şi, odată cu apariţia agriculturii, s-a produs şi concentrarea oamenilor în nişte oraşe mai mari decât cele dinainte de Potop. Fiecare dintre ele era condus de către unul dintre conducătorii Anunnaki, care acum au început să fie consideraţi de către oameni „zei”.
O altă dovadă care vine ca argument pentru a atesta profunda influenţă a Potopului asupra vieţii oamenilor este faptul că primele dovezi ale eforturilor oamenilor în domeniul agriculturii nu au fost găsite în solul fertil de pe văile râurilor, ci în ţinuturile muntoase înalte din Mesopotamia şi Palestina. Încă o dată, acest fapt este explicat într-un fragment dintr-un text sumerian, unde se spune:
„Enlil a urcat până în vârful muntelui şi a ridicat ochii, privind împrejur; a privit în jos; acolo apele formaseră o mare. Apoi a privit în sus; acolo se vedea muntele, plin de cedri aromaţi. El a tras în sus orzul, însămânţându-l pe coastele muntelui, în terase. A tras în sus şi toate plantele ce vegetează, însămânţând grâul şi celelalte cereale pe coastele muntelui.”
Unele cereale au apărut, ca din senin, în cultura agricolă
La fel ca şi oamenii, se pare că anumite cereale folosite ca hrană nu aveau niciun fel de antecedente în lanţul evoluţiei vieţii pe Terra. Ele au apărut dintr-odată, pe deplin maturizate, cam cu 13.000 de ani în urmă, potrivit descoperirilor arheologice. Sitchin spune:
„Nu există vreo explicaţie a acestui miracol botano-genetic, decât dacă procesul în urma căruia au apărut aceste plante nu a fost unul de selecţie naturală, ci unul de manipulare artificială a acestora.”
Sitchin remarca faptul că au existat trei faze extrem de importante ale dezvoltării agriculturii practicate de om, prima fază începând cu aproximativ 11.000 de ani î.Hr., a doua fază cunoscută sub denumirea de cultura preistorică (circa 7.900 de ani î.Hr.) şi civilizaţia 3 (care a început prin anul 3800 î.Hr.), faze ce s-au petrecut la intervale de 3.600 de ani una de alta, interval de timp ce a coincis cu o rotaţie completă a planetei Nibiru pe orbita sa.
Anunnakii decid să împartă Pământul în patru regiuni
Pe lângă faptul că „deţineau supremaţia” asupra plantelor şi animalelor, Anunnaki au început să-i numească în funcţii de conducere pe anumiţi oameni care erau selecţionaţi atent. Pe măsură ce oamenii s-au înmulţit tot mai mult, Anunnaki/Nefilim au realizat faptul că trebuia să ia măsuri pentru a-şi putea menţine controlul asupra creaţiilor lor. Ei mai doreau să instituie nişte intermediari între ei şi oameni, pe care continuau să-i considere a fi doar cu puţin mai buni decât animalele. În timpul unei adunări desfăşurate după Potop, Anunnaki/Nefilim au hotărât să împartă Pământul în patru regiuni în care să-i răspândească pe oameni, care până atunci erau adunaţi doar în trei dintre ele: Mesopotamia Inferioară, Valea Nilului şi Valea Indului.
Anunnaki şi-au rezervat Peninsula Sinai ca loc de construcţie a noului lor centru de dirijare a zborurilor spaţiale imediat după Potop, desemnând regiunea respectivă drept sanctuarul lor privat sau „sfânt”. Evident că această transpunere în practică a strategiei „dezbină şi stăpâneşte” aplicată asupra comunităţilor umane răspândite în toată lumea necesita ca acestea să aibă conducători umani separaţi, aleşi special de către Anunnaki sau „zei”, pentru a-i reprezenta în mijlocul oamenilor. Practica instaurării regalităţii dinastice, bazate pe o descendenţă regală ce poate conduce până la zei, este una care a avut un impact important asupra ţărilor şi guvernelor chiar şi până astăzi.
Turnul Babel de la Baalbek, turn de lansare al rachetelor spaţiale
Această practică a început în oraşul sumerian Kiş, oraş pe care Sitchin îl echivalează cu oraşul Cuş pomenit în Biblie. Gardner este de acord cu el, situând oraşul biblic Cuş la est de Babilon – şi nu în Egipt. În
Geneza, 10:8-12, se relatează că Cuş era unul dintre nepoţii lui Noe şi tatăl legendarului Nimrod, care a construit oraşe precum Babilonul, Erechul, Akkadul pornind de la baza sa din Sumer, înainte de a construi oraşe şi în Asiria, printre care se găseşte şi oraşul Ninive. S-ar putea ca tocmai încercarea lui Nimrod de a încurca desfăşurarea planului de dispersare a oamenilor pe întreaga suprafaţă a Terrei, conceput de Enlil, să fi fost aceea care a dus la apariţia legendei din Vechiul Testament care se referă la construirea Turnului Babel.
Această povestire a început la Baalbek, despre care se crede că ar fi fost un centru spaţial construit de Anunnaki după Potop, în care aceştia se ocupau de funcţionarea navetelor spaţiale, localitate care se găseşte pe teritoriul Libanului actual. Aici s-au găsit blocuri masive de granit numite „Trilithone” — blocuri ce cântăreau mai mult de 300 de tone fiecare, ce foloseau drept contraforturi, acreditând ideea că în această zonă s-ar fi putut găsi cândva o platformă de lansare-aterizare pentru navele spaţiale care porneau în călătorii interplanetare. Alford spunea:
„Toate dovezile extrase din textele antice, toate dovezile geografico-fizice se sprijină unele pe altele, pentru a confirma faptul că Baalbek a fost proiectat ca o platformă de aterizare pentru rachetele zeilor.”
Într-un text arab găsit la Baalbek, se afirma că acela era locul în care Nimrod şi adepţii săi încercaseră să construiască un shem, lucru tradus în
Geneza, 11:4 astfel:
„Şi au mai zis: « Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»”. În acest caz, cuvântul shem, înţeles în mod greşit, a fost interpretat de cei mai mulţi traducători ai Bibliei ca însemnând „nume”. Totuşi, în original, el însemna
„cel ce zboară”, explica Turnage.
„Sitchin spune că originea cuvântului shem ar fi mesopotamiană – acesta trăgându-se din cuvântul mu sau din derivatul semit shu-mu, sau sham, care înseamnă «lucrul din cauza căruia ne aducem aminte de cineva », cuvânt care mai târziu a evoluat, ajungând să însemne « nume ». Totuşi, sensul iniţial al cuvintelor era legat în prima fază de descrierea a ceva care zboară.” Sitchin scria:
„Descoperirea faptului că mu sau shem, cuvinte prezente în multe texte mesopotamiene, n-ar trebui să fie citite ca « nume », ci ca « vehicul zburător », deschide calea spre descifrarea adevăratului înţeles al multor legende antice, inclusiv a poveştii biblice referitoare la Turnul Babel.”
Explicaţia sa pentru tulburările de la Babel a fost că locuitorii au încercat să-şi construiască propriul turn de lansare a rachetelor spaţiale, făcând asta, din câte se pare, pentru că sperau să-şi poată construi propriul shem sau vehicul zburător, dorind să se opună „ruperii” omenirii de sub conducerea liderului extraterestru Anu. În
Geneza, 11:4, ei au exprimat astfel această idee:
„Şi au mai zis: « Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»”.
Enlil se hotărăşte să-i disperseze pe oameni
De nu ar fi decât această activitate, la care se adăuga teama lui Enlil că oamenii ar putea intra în concurenţă cu ei, toţi aceşti factori i-au întărit şi mai mult hotărârea de a-i dezbina pe oameni. S-ar putea ca acest lucru să fi fost cel mai bine oglindit în
Geneza, 11:5-8.
„Domnul s-a pogorât să vadă cetatea şi turnul pe care le zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! Să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora ». Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea.”
Curând, toate cele trei ramuri ale omenirii, alcătuite în întregime din urmaşii lui Şem, Ham şi Iafet, cei trei fii ai lui Utnapiştim/Noe, au fost transportaţi în locurile dinainte stabilite, locuri unde, într-adevăr, s-a ajuns ca, în decursul timpului, să apară limbi diferite între ele. Alford a emis teoria conform căreia Utnapiştim/ Noe ar fi putut avea soţii din grupuri rasiale diferite. Prin urmare, copiii acestor femei ar fi fost de rase diferite, fapt ce ar fi oferit o explicaţie prezenţei rasei negroide în Africa, mongoloide în Asia şi caucaziene în Orientul Apropiat.
Atât textele sumeriene, cât şi cele biblice sunt de acord asupra faptului că Şem şi urmaşii săi au rămas în zona ce cuprindea Mesopotamia, Ham şi rudele sale au fost duşi în Africa, cuprinzând şi părţi din Arabia, în vreme ce Iafet şi rudele sale au fost transportaţi în Valea Indului, fiind posibil să fi devenit misterioşii „arieni” care au apărut brusc acolo, în epoca preistorică.
Anunnakii îşi mută centrul lor spaţial în peninsula Sinai
O pace plăcută şi trainică ar fi trebuit să se instaureze odată cu dispersarea populaţiei pe întreaga suprafaţă a Terrei, dispersare care a fost însoţită de dezvoltarea unor noi oraşe, conduse de regii lor nou-instalaţi şi de creşterea producţiei de hrană. Dar, din nefericire, după toate aparenţele, nici „zeii” antici nu au fost mai capabili decât oamenii să instaureze o pace de lungă durată.
Tulburările au început chiar atunci când Anunnakii au început să-şi disloce facilităţile centrului lor spaţial pentru a le muta de la Sumer (care acum se găsea în cea mai mare parte sub apă) în Peninsula Sinai, într-un loc ce a ajuns să fie denumit El Paran (
„Splendidul Loc al lui Dumnezeu”). Acesta a devenit ceea ce înainte de Potop fusese Muntele Ararat, care acum se găseşte în estul Turciei şi unde se spune că arca lui Noe a fost în cele din urmă îngropată, asigurând punctul cel mai nordic al unei poteci înşelătoare care ducea către centrul spaţial din Sinai, unde puteau ateriza navele Anunnaki. Această bază se găsea pe paralela 30, în centrul geografic al Sinaiului, în vreme ce extremitatea sa de sud era marcată de cele mai înalte două vârfuri ale Muntelui Sinai, vârfuri cunoscute sub numele de Muntele Caterina (cu o înălţime de 2.595,6 m deasupra nivelului mării) şi Muntele Moise, care este mai mic, având o înălţime de numai 2 250 m. Ceea ce-i lipsea acestei poteci era un semn de o înălţime egală către vest.
Piramidele, construite pentru a servi ca puncte de reper pentru Anunnaki pentru centrul lor spaţial
Sitchin explica:
„În partea aceea, terenul este prea plat pentru a oferi puncte naturale de reper şi, astfel, suntem siguri de faptul că Anunnakii au început să construiască vârfurile artificiale gemene ale celor două mari piramide din Gizeh. Marea Piramidă a lui Keops era, de asemenea, un indicator spaţial. De la mare înălţime, piramida se vede cu ochiul liber de la o distanţă foarte mare şi în spaţiul cosmic apare pe ecranele radar de la o şi mai mare distanţă, din cauza formei înclinate a părţilor sale laterale, care reflectă perpendicular razele radarului, dacă unghiul de apropiere este situat la 38° deasupra orizontului. Este uşor să mizezi pe faptul că suprafaţa lustruită a pietrei este un reflector al undelor radar… Unul atât de puternic ar fi putut servi drept baliză pentru apropierea unei nave spaţiale şi este posibil ca el să fi servit acestui scop multă vreme”. “Ştim că Marea Piramidă a fost pictată în diverse culori ce ar fi putut fi metalizate pentru a mări gradul de reflectare a undelor laser sau radar”, a fost de acord savantul Maurice Chatelain de la NASA, care a conceput sistemele de comunicare şi procesare a datelor utilizate de misiunile spaţiale Apollo.
Din cauza distrugerii în timpul Potopului a centrului de dirijare a misiunilor spaţiale ale Anunnakilor situat în oraşul sumerian Nippur şi a nevoii de a găsi un loc echidistant faţă de liniile de marcaj pentru intrarea în atmosfera terestră, a fost construit un nou centru de dirijare spaţială pe Muntele Moria – care în traducere înseamnă „Muntele Conducător”. Acesta a fost locul în care mai târziu s-a construit viitorul oraş sfânt Ierusalim, considerat de toate religiile occidentale importante a fi un loc deosebit de sacru.
Încep conflictele între diferiţi lideri Anunnaki
Atunci când au terminat munca legată de misiunile spaţiale, pe Pământ se născuseră noi generaţii de Anunnaki. Potrivit relatărilor din textele sumeriene, Marduk – fiul cel mai mare al lui Enki – a luat în stăpânire ţinuturile Egiptului, unde a ajuns să fie cunoscut sub numele de Ra. Copiii săi – Shu şi Tefnut – au fost cei care le-au dat viitorilor faraoni un exemplu demn de urmat, căsătorindu-se între ei. Odraslele lor – Geb şi Nut – s-au căsătorit de asemenea între ele şi erau atât următorul cuplu regal, cât şi părinţii unora dintre cei mai renumiţi lideri/zei ai Egiptului — Osiris, sora şi soţia sa Isis, Seth şi Nefertiti, sora lui Isis. Toate aceste mariaje intrafamiliale au dus la apariţia unei probleme privind succesiunea la tron, rezolvată prin împărţirea teritoriului ţării între cei doi fraţi. Lui Osiris i s-a dat Egiptul Inferior, iar lui Seth – regiunea muntoasă a Egiptului Superior. Fiind nemulţumit de partea pe care o stăpânea, Seth a început să comploteze împotriva lui Osiris, declanşându-se astfel legendarele războaie ale Egiptului Antic.
După moartea lui Osiris, fiul său, Horus, a căutat să se răzbune pe Seth, care s-a îndreptat spre est, capturând astrodromul din Peninsula Sinai. Supăraţi pe faptul că urmaşii lui Enki deţineau controlul asupra centrului spaţial, partizanii lui Enlil au atacat armata condusă de Seth.
Această rivalitate de familie fusese transmisă din generaţie în generaţie, încă de la începuturile istoriei omenirii. Conduşi de către Ninurta (unul dintre fiii lui Enlil), partizanii acestuia au recapturat centrul spaţial din Peninsula Sinai. Apoi, stăpânirea acestor locuri a „căzut” în seama noilor regi ai Babilonului, Asiriei şi Canaanului, care erau ei înşişi implicaţi în nişte războaie aproape nesfârşite. Multe dintre acestea au fost consemnate minuţios în paginile Vechiului Testament, consemnări integrale ale unor locuri cu nume obscure şi imposibil de pronunţat, locuri ce s-au dovedit a fi greu de înţeles pe deplin de către istorici, din cauza foarte deselor schimbări de nume intervenite de la traducerea dintr-o limbă într-alta.
Conflictele armate ce începuseră să se manifeste sub formă de intrigi şi rivalităţi între atotstăpânitorii Anunnaki erau acum purtate şi continuate de către adepţii lor umani, transformându-se într-un mecanism conştient de ţinere sub control, care, împreună cu veneraţia religioasă manifestată faţă de Anunnaki se dovedise deja a avea succes în păstrarea oamenilor simpli în rigorile canoanelor stabilite de Anunnaki/zei.
Foloseau Anunnakii arme nucleare pentru a se război între ei?
Într-o poveste, se pare că una dintre nepoatele lui Enlil, pe nume Inanna, s-a căsătorit cu Dumuzi, fiul cel mai mic al lui Enki, după ce au obţinut cu mare greutate binecuvântarea ambelor familii aflate în conflict, pline de suspiciune reciprocă. Dar atunci când Dumuzi a fost ucis după ce fusese arestat de către Marduk/Ra, fiind acuzat că a încălcat codul moral al Anunnakilor, Inanna l-a atacat pe Marduk/Ra. Pentru a sfârşi acest conflict, Marduk/Ra a fost judecat pentru uciderea lui Dumuzi, însă, deoarece nu s-a putut stabili şi dovedi dacă această ucidere fusese deliberată sau accidentală, s-a hotărât ca Marduk/Ra să fie condamnat la închisoare pe viaţă, urmând ca sentinţa să fie executată într-un loc de mari dimensiuni, cu ziduri impenetrabile, care să se înalţe până la cer. Sitchin a identificat închisoarea în care a fost întemniţat Marduk/Ra ca fiind chiar Marea Piramidă.
Marduk/Ra a părăsit pe ascuns locul de exil, încercând să redobândească stăpânirea asupra Babilonului. Aşa s-a ajuns la modificarea alianţelor, deoarece forţele conduse de Enlil şi Inanna s-au unit pentru a le înfrunta pe cele ale lui Marduk şi ale tatălui său, Enki. Chiar şi unul dintre fiii lui Marduk, pe nume Nergal sau Erra, s-a alăturat forţelor lui Enlil, forţe aruncate contra tatălui său, transformând conflictul într-un adevărat război civil. Temându-se de ambiţiile nemăsurate ale lui Marduk, Anunnaki l-a convins pe Anu să aprobe folosirea împotriva acestuia a şapte arme extrem de puternice, despre care mulţi dintre cercetătorii de azi cred că ar fi putut fi nici mai mult, nici mai puţin decât rachete nucleare tactice. Trebuie să ne reamintim că toate cele povestite mai sus se petreceau cândva, înaintea anului 2000 î.Hr.!
Patriarhul biblic Avraam şi Anunnakii
Tocmai în acest punct al poveştii intervine patriarhul biblic Avraam. Potrivit spuselor lui Sitchin, Avraam era departe de a fi doar un simplu evreu rătăcitor, după cum cred cei mai mulţi dintre noi. El spunea că, după studierea atentă a unor texte foarte diverse, se desprinde clar faptul că Avraam din Ur era un sumerian de viţă nobilă. Avraam comanda trupe înarmate, aşa cum se evidenţiază în
Geneza, 14:14-16, care consemnează modul în care el a luat 318 „soldaţi instruiţi” pentru a-i salva pe nepotul său Lot şi pe familia acestuia din ghearele unei coaliţii de armate invadatoare, ce acţionau la ordinele lui Marduk.
Cu toate că iniţial porniseră la luptă cu aparenta intenţie de a recuceri astrodromul din Peninsula Sinai, aceste armate pornite din nord fuseseră întoarse din drum, înainte de a fi ajuns acolo şi se opriseră pentru a cuceri oraşele Sodoma şi Gomora din Valea Siddim, care se găsea la marginea de sud a Mării Moarte, după ce îi înfrânseseră pe câmpul de luptă pe regii acestor cetăţi. Aici fusese locul în care ei îl luaseră ostatic pe Lot, înainte de a porni înapoi către nord şi tot aici fusese readus Lot, odată eliberat din robie de către Avraam. Şi se poate prea bine ca tot aici omenirea să fi simţit pentru prima dată efectele unei explozii nucleare.
Sitchin spune că, în realitate, Avraam şi războinicii lui au fost cei care i-au oprit pe tâlharii conduşi de Marduk să ajungă aproape de centrul spaţial de la El Paran, din Peninsula Sinai. Această faptă i-a adus lui Avraam laude şi binecuvântări din partea lui Melchisedec, precum şi încheierea unei convenţii cu Iehova, identificat ca fiind una şi aceeaşi persoană cu Enlil.
Chivotul Legii, aparat de radio emisie-recepţie?
Alford susţine că Iehova, zeul lui Avraam, numit în scrierile originale ebraice El Shaddai sau Dumnezeul de pe Munte, s-ar putea ca, de fapt, să fi fost unul dintre fiii lui Enlil, pe nume Işku, cunoscut şi sub numele de Adad. Potrivit afirmaţiilor lui Alford, acesta a fost reprezentantul Anunnaki ce mai târziu a rămas în legătură cu oamenii săi aleşi, prin intermediul unui aparat radio de emisie-recepţie, numit în Biblie Chivotul Legii. În opinia lui Boulay, Chivotul reprezenta, de fapt, un radio-emiţător şi autorul considera foarte semnificativ faptul că acesta trebuia construit respectându-se instrucţiuni foarte precise, înainte ca tăbliţele cu cele Zece Porunci să fi fost puse înăuntru.
„Se presupune că tăbliţele conţineau, de fapt, sursa de alimentare necesară pentru activarea radio-emiţătorului.”
Este posibil ca un verset din Vechiul Testament (
Numerii, 7:89) să fi descris astfel locul unde se găsea microfonul radioemiţătorului:
„Când intră Moise în cortul întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, auzea glasul care îi vorbea de pe capacul ispăşirii care era aşezat pe Chivotul Mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu Domnul.”
Catastrofa nucleară a cetăţilor Sodoma şi Gomora
Întrucât „zeii” lor enliliţi nu reuşiseră să-i apere de armatele cotropitoare coalizate, este posibil ca regii Sodomei şi Gomorei să-i fi trădat, trecând de partea lui Marduk. Indiferent de motivele avute, este cert că Enlil, împreună cu fiii săi Ninurta şi Adad, se pregăteau câţiva ani mai târziu pentru a lansa armele lor nucleare contra celor două cetăţi drept răzbunare. Însă, drept recunoştinţă pentru serviciile pe care Avraam le făcuse în trecut, ei s-au hotărât să-l prevină pe acesta despre nenorocirea ce avea să se abată asupra celor două cetăţi. După cum se descrie în
Geneza, 18, Iehova a venit la Avraam, prevenindu-l cu privire la faptul că cele două cetăţi vor fi distruse pentru că se îndepărtaseră de el. Dovada privitoare la faptul că distrugerea Sodomei şi Gomorei era ceva dinainte plănuit poate fi găsită în această prevenire, coroborată cu tocmeala dintre Iehova şi Avraam, în cursul căreia Iehova, la rugămintea lui Avraam, a redus numărul celor drepţi, a căror prezenţă între zidurile cetăţilor ar fi putut duce la salvarea acestora, de la cincizeci de persoane la zece.
Acest avertisment este evidenţiat de faptul că şi Lot, care se afla la Sodoma, a fost prevenit cu privire la soarta cetăţii de către doi „îngeri”, cu toate că în limba ebraică, cuvântul original
mal’akhim însemna în realitate doar
„trimişi”. Lot şi familia lui au fugit în munţi, după cum li se ordonase, dar efectele cumplitului cataclism i-au afectat şi familia.
Potrivit spuselor din
Geneza, 19:26, soţia lui Lot, care rămăsese în urma celorlalţi, a fost preschimbată într-un „stâlp de sare”. Sitchin nota că, în limba sumeriană, cuvântul originar pe care scribii evrei îl traduseseră prin „sare” însemna de asemenea şi „abur”. Apoi, soţia lui Lot a fost transformată în abur de explozia ce a distrus Sodoma şi Gomora. S-ar putea ca Lot şi restul familiei lui să fi fost feriţi de efectele exploziei nucleare fie pentru că au fost adăpostiţi de vârful unui deal sau ceva asemănător.
În cursul bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, era ceva obişnuit ca unele dintre victimele acestora, care fuseseră adăpostite de şocul exploziei iniţiale, să supravieţuiască, în vreme ce alţi oameni, care nu erau protejaţi, să fie vaporizaţi. Între timp, Avraam, care se afla la câţiva kilometri depărtare în munţi, a privit în jos şi a văzut o coloană densă de fum care se ridica la cer ca dintr-un furnal. S-ar putea ca un alt rezultat al bombardamentului să fi fost apariţia unei crevase la capătul de sud al Mării Moarte, care nu numai că a acoperit oraşele bombardate cu apă sărată, dar a creat şi secţiunea superficială din partea sudică a mării, apărută sub Peninsula Lisan.
Dovezile ce sprijină teoria declanşării unui atac nuclear distrugător provin de la declaraţiile arheologilor, care susţin (după studiul dovezilor descoperite) că aşezările înconjurătoare au fost brusc abandonate cam în jurul anului 2040 î.Hr. şi că s-a descoperit faptul că apa izvoarelor de lângă Marea Moartă încă prezintă nivele de radioactivitate dăunătoare sănătăţii. Concomitent cu distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora, a fost ţintit cu bomba atomică şi centrul spaţial din Peninsula Sinai, acest lucru făcându-se pentru ca el să nu cadă intact în mâinile lui Marduk. S-ar putea ca şi alte ţinte, neconsemnate în cronici şi încă nedescoperite să fi suferit de asemenea de pe urma exploziilor nucleare.
Potrivit relatărilor lui Sitchin, Alford şi ale altor autori, explozia nucleară produsă în Peninsula Sinai a determinat atât apariţia unor prăpăstii nefiresc de adânci pe teritoriul acesteia — prăpăstii ce pot fi încă văzute din spaţiu — cât şi a unei multitudini de stânci pârlite ce se află în zona respectivă. Referindu-se la asta, Alford declara:
„În estul Sinaiului, se găsesc milioane de roci înnegrite răspândite pe zeci de mile. Fără îndoială că aceste roci nu s-au înnegrit din cauze naturale. Fotografiile făcute demonstrează clar faptul că rocile sunt înnegrite doar la suprafaţă.”
Explozia nucleară a distrus toată civilizaţia sumeriană
Exploziile nucleare au avut, de asemenea, consecinţe neaşteptate. A fost creat un ciclon radioactiv, care s-a îndreptat spre nord, străbătând toată Mesopotamia şi distrugând toate formele de viaţă, punând astfel capăt existenţei civilizaţiei sumeriene. Istoria convenţională afirmă că puternicul Sumer, care a apărut cu aproximativ 6.000 de ani în urmă, pur şi simplu s-a evaporat, la fel de brusc precum apăruse, fiind absorbit de noile imperii ale Babilonului şi Asiriei.
Textele sumeriene relatează însă o poveste mult mai oribilă. Potrivit diverselor „bocete” traduse de savantul Kramer, specializat în studiul istoriei sumeriene, în conţinutul acestora se spunea:
„Peste ţara Sumerului s-a abătut un dezastru, unul necunoscut omului; unul ce nu mai fusese văzut nicicând până atunci şi unul căruia nu i se putea face faţă. A izbucnit din cer o mare furtună… Una care a distrus pământul… Un vânt rău, asemenea unui torent ce curge la vale… O furtună distrugătoare, căreia i s-a alăturat o căldură foarte mare… în timpul zilei, aceasta lipsea Pământul de razele strălucitoare ale Soarelui, iar noaptea stelele nu străluceau pe cer… Oamenii, îngroziţi, abia dacă puteau respira; căci vântul rău ce i-a prins în gheare nu le mai lasă nici măcar o zi de trăit… Gurile le musteau de sânge, iar capetele li se bălăceau în sânge… Chipul le pălea sub atingerea vântului cel rău. El ducea la părăsirea oraşelor, pustiirea caselor; tarabele erau devastate; stânele erau goale… Prin râurile Sumerului, din cauza lui curgea apă amară; pe câmpiile cultivate ale ţării creşteau buruieni, iar pe păşunile sale creşteau plante vestejite… Astfel, toţi zeii au părăsit oraşul Uruk; ei se ţineau departe de el; se ascundeau în munţi; fugeau în câmpii îndepărtate.”
Anunnakii au părăsit Pământul
Această singură şi mare furtună de căderi radioactive a distrus prima mare civilizaţie a lumii. Armaghedonul nuclear declanşat de Anunnaki s-a soldat cu distrugerea coloniei lor Eden, veche de câteva milenii. O teorie a fost aceea conform căreia Anunnaki, şocaţi de consecinţele dezastrului pe care-l produseseră, s-au retras într-o enclavă din Peninsula Sinai, unde majoritatea au luat decizia de a se întoarce acasă, pe planeta de pe care veniseră, lăsând probabil în urmă doar un grup restrâns, pentru a îngriji şi conserva instalaţiile de acolo.
Supravieţuitorii acestui holocaust au avut de înfruntat o perioadă de regresie a civilizaţiei, de barbarie. Oamenii rămaşi în viaţă au făcut tot ce au putut şi, cu ajutorul lucrurilor rămase, au început să-şi reconstruiască civilizaţiile, un proces ce s-a desfăşurat extrem de încet, fără a mai beneficia de ajutorul „zeilor”. Avraam şi poporul său s-au îndepărtat de regiunea distrusă, îndreptându-se spre sud, unde la vârsta de o sută de ani, l-a conceput pe Isaac, mulţumită genelor lui hibride. Iacob, fiul lui Isaac, a devenit cunoscut sub numele de Israel, nume care în curând a ajuns să fie folosit pentru a desemna întregul său popor.
După ce aproximativ 35 de generaţii de israeliţi transmiseseră din generaţie în generaţie relatări orale ale evenimentelor pomenite mai sus, acestea au fost în cele din urmă consemnate în limba ebraică. Iar apoi, cum se spune de obicei, totul ne este cunoscut din istorie.
107
Sursa: piatza.net
Terapiile naturii ofera infinite solutii pentru mentinerea frumusetii si tineretii tenului. Una dintre plantele cu efecte exceptionale in acest sens este angelica. In cosmetica se poate folosi sub forma de tinctura sau decoct din radacini. Compresele cu angelica amelioreaza aspectul tenului cu pori dilatati. In cazul tenurilor deshidratate, inainte de a se aplica aceste comprese, se maseaza usor pielea cu infuzie de galbenele in care s-a dizolvat miere. Proportia optima este de o lingurita de miere la trei lingurite de infuzie.
