În România anilor ’80, înfometarea devenise politică de stat. Grosul produselor economiei socialiste era băgat la export, pentru a acoperi cât mai repede datoria externă a ţării şi a asigura astfel „independenţa” visată de Nicolae Ceauşescu. Pentru stomacul românului, conducătorul avea planuri minuţioase, sfaturi, tabele înţesate de cifre, calorii atent măsurate. Totul, desigur, pentru sănătatea cetăţeanului. Yahoo! News România vă prezintă discuţiile la nivel înalt pe marginea faimosului „program de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”, experimentul care urma să aşeze România la coadă. Peste decenii, „părintele” alimentaţiei ştiinţifice, doctorul Iulian Mincu, susţine că proiectul său rămâne demn de laudă.
La şedinţa Comitetului Politic executiv din 3 iulie 1982, Ceauşescu dorea aprobarea cât mai rapidă a punctului 2. Îi chema pe ceilalţi tovarăşi să ia cuvântul doar pentru „observaţii deosebite”. Preşedintele Colegiului Central de Partid de la acea vreme, Petre Lupu, avea una destul de curajoasă: i se păreau cam puţine cele 2.800 de calorii de locuitor – ţinta prevăzută în document pentru anul 1985 -, faţă de 3.300 de calorii, câte se consumau în România acelor ani.
Dictatorul i-a tăiat imediat vorba: „Aşa prevăd normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru ţara noastră, nu trebuie să depăşim 2.800 de calorii media. Acum nicio ţară din Europa nu trebuie să depăşească 2.800 de calorii consum. (...) Noi spunem că normal nu trebuie să mănânce mai mult decât atât. Dar noi îl publicăm şi îl discutăm, pentru că cine vrea să mănânce mai mult n-are decât, dar nu pot să spun că cine mănâncă mai mult moare mai repede”. Tovarăşa Elena Ceauşescu sărea cu o completare: „Asta este. Noi publicăm, dacă vor să mănânce mai mult, să mănânce, riscul este al lor”.
Nu era însă tocmai pe vrute. Nicolae Ceauşescu menţiona că e nevoie de reguli stricte la vânzarea produselor. Şi că, în ciuda aparenţelor, românilor nu li se lua, ci mai degrabă li se dădea: „Problema nu se pune să mănânce mai multe calorii, ci trebuie să le reducă. Însă ce se prevede aici nu înseamnă o reducere, pe ansamblu consumul creşte, cresc altele, se schimbă structura şi trebuie să ştiţi că aici nu este luată în calcul berea, băuturile răcoritoare care au multe calorii. Aveţi vreo întrebare tovarăşi? Vreo observaţie? Atunci dacă nu sunt, să fie publicat şi sigur, complectându-l (sic!) să ne uităm la el să fie bine înţeles. De acord, tovarăşi?”. Toţi tovarăşii erau de acord.
Câteva deosebiri
După cum se arăta în protocolul şedinţei, proiectul punea în centrul atenţiei „omul cu nevoile sale” şi „satisfacerea echilibrată a cerinţelor de consum alimentar al tuturor membrilor societăţii noastre”. „Programul cuprinde cerinţele fundamentale ale unei alimentaţii echilibrate şi direcţiile în care trebuie să acţioneze pentru realizarea acesteia cercetarea ştiinţifică, agricultura, industria alimentară, comerţul, alimentaţia publică şi activităţile privind educarea populaţiei. Programul stabileşte, în mod orientativ, pentru cetăţenii patriei noastre ce este normal să se consume – cantitativ şi structural – în funcţie de vârstă şi sex, de specificul activităţii şi efortul fizic, de obiceiurile şi tradiţiile de consum din diferite zone ale ţării, în aşa fel încât să se prevină bolile generate de un consum alimentar necorespunzător şi să se asigure o stare bună de sănătate a populaţiei”.
Pus pe cântar, consumul anual „ideal” al românului mediu arăta astfel: 60-70 de kg de carne, 8-10 kg de peşte, între 260 şi 280 de ouă, 210-230 de kg de lapte şi produse din lapte (exclusiv unt), între 85 şi 95 kg de fructe şi 70-90 kg de cartofi.
Mai departe, interveneau diferenţieri în funcţie de vârstă, sex şi tipul de activitate desfăşurat. Spre exemplu, unui bărbat cu activitate uşoară îi erau suficiente 2.700 de calorii, iar unei femei – 2.000 de calorii. Valorile ajungeau la 3.500 de calorii în cazul bărbaţilor care desfăşurau „activităţi forte” şi la 4.000, pentru cei cu „activităţi excepţionale”.
Aceste tipuri de activităţi erau explicate într-o anexă. Activitate uşoară era munca de funcţionar la birou, liber profesionist sau funcţionar în comerţ (bărbaţi), respectiv funcţionară sau „gospodină care dispune de aparatură mecanică”. Pe următoarea treaptă se aflau muncitorii din industria uşoară, din construcţii, agricultorii, studenţii şi militarii, respectiv muncitoarele în industria uşoară, vânzătoarele, „gospodinele care nu dispun de echipament mecanic” şi studentele.
Activităţi forte desfăşurau minerii, muncitorii din industria grea, manipulanţii şi militarii în serviciul de campanie, precum şi muncitoarele din agricultură, dansatoarele şi sportivele. La activităţi excepţionale erau trecuţi forjorii, hamalii, muncitorii în abatoare şi măcelarii. Din rândul femeilor, la acest nivel erau menţionate doar muncitoarele în construcţii.
O chestiune de educaţie
Trecerea la alimentaţia raţională (în document, termenul este folosit în paralel cu cel de „alimentaţie ştiinţifică”, cu acelaşi sens) implica „un cuprinzător proces de educaţie şi autoeducaţie”. De educarea populaţiei urmau să se ocupe: presa scrisă, radioul şi televiziunea, Uniunea Tineretului Comunist, comitetele femeilor, care trebuiau să organizeze acţiuni de promovare în cadrul cluburilor „Femina” şi nu numai.
„Pentru cuprinderea maselor largi de femei în activităţile educative privind alimentaţia ştiinţifică, comitetele femeilor (...) vor organiza, în fiecare întreprindere şi instituţie, precum şi pe cartiere, străzi, blocuri de locuinţe şi grupuri de case, cercuri permanente «Femeia şi căminul»”, se preciza în document. De asemenea, „se vor edita materiale de propagandă, iar în publicaţiile destinate femeilor vor fi consacrate rubrici permanente pe probleme privind alimentaţia ştiinţifică”.
În perioada imediat următoare, directivele de sus au fost puse în practică: cetăţenii au fost instruiţi, rafturile s-au golit, cozile s-au lungit. N-a fost însă suficient. La doi ani după acest document, Ceauşescu şi specialiştii săi aveau să mai contribuie încă o dată la „însănătoşirea” populaţiei: consumul de carne necesar pe cap de român era redus până la 39 kg anual (ceva mai mult de jumătate din cantitatea calculată iniţial), cel de ouă – la 120 de bucăţi, de lactate – la 78 kg, iar de legume - la 66 kg.
1990: „Au strigat că vânzarea e liberă şi să le dau câte un miel întreg”
La jumătatea lui ianuarie 1990, magazinele nu se umpluseră încă. Ziarul „Adevărul” publica un reportaj despre situaţia din alimentare. Autorul constata revoltat că proastele obiceiuri din regimul trecut au supravieţuit. Sub titlul „Când înlăturaţi aceste nereguli, domnilor din comerţ?” era aşezată o poză cu rafturi goale şi, alături, una cu bucăţi de carne dosite de vânzători. „Ora 13.00. Complexul agroindustrial Unirea. În epoca de care nu vrem să ne aducem aminte era numit «circul foamei». La raionul de carne, Maria H. ne spune: «Am vândut carne în neştire. Au strigat că vânzarea e liberă şi să le dau câte un miel întreg». Respectând acest criteriu, gestionara a înţeles să-şi pună şi dânsa sub tejghea «numai» şase pulpe mai dichisite”, nota vigilentul reporter.
Pe aceeaşi pagină, un titlu aducea un reproş şi o rugăminte: „Măcar puţină decenţă, domnule profesor Mincu!”. Era o amplă scrisoare semnată de nouă cadre medicale din Spitalul Cantacuzino, „cărora nu le mai este teamă de profesorul Mincu şi de prietenii săi”, ca reacţie la un interviu dat de acesta imediat după Revoluţie. Mincu spunea că a încercat să-l prevină pe Ceauşescu – al cărui medic personal era – asupra consecinţelor dezastruoase ale „unei alimentaţii incorecte”, dar că, evident, nu fusese ascultat.
Semnatarii puneau, lângă aceste declaraţii proaspete, cuvinte mai vechi de-ale profesorului Mincu: „Nu greşesc afirmând că este un titlu de mândrie pentru noi faptul că în România problemele complexe ale alimentaţiei raţionale, ştiinţifice a populaţiei sunt ridicate la rangul de politică de stat”. (extras din articolul „Alimentaţia raţională şi sănătatea”, semnat de Iulian Mincu în iulie 1981).
Într-un Tratat de medicină internă publicat în 1986, el constata, între altele: „Carnea de porc este apreciată şi se consumă în mediul urban în tot timpul anului”, „cantitatea de ouă consumate în ţara noastră este destul de mare (220 de ouă pe cap de locuitor şi pe an)” sau „dintre fructele importante consumate mai ales iarna menţionăm: măslinele, smochinele, stafidele, portocalele, mandarinele, grepfruiturile, bananele, năutul, lămâile.”
Spre finalul articolului din „Adevărul”, cadrele medicale concluzionau cu amărăciune: „Oamenii oneşti şi de bună credinţă sunt, din păcate, răbdători şi blajini. Poate că nimeni nu va fi spus ceva din neadevărurile sus-menţionate dacă nu aţi fi recurs la această lamentabilă şi degradantă încercare de a justifica ceea ce nu poate fi justificat: de a denatura în ochii marelui public (care nu vă cunoaşte aşa cum vă cunoaştem noi) rolul nefast pe care l-aţi jucat în anii de gravă şi îndelungată problemă a subalimentaţiei poporului român. De aceea, cel puţin de aici încolo, măcar puţină decenţă, domnule profesor Mincu!”.
Iulian Mincu n-avea să facă însă vreun pas înapoi, în anii ce-au urmat: a scris cărţi, a făcut politică, a primit medalii. Între 1992 şi 1996, a fost ministru al sănătăţii în cabinetul Nicolae Văcăroiu, iar în 2000 a intrat în Parlament, pe listele Partidului România Mare.
În cartea „Universalitatea alimentaţiei. Istoria şi particularităţile alimentaţiei poporului român” (Ed .Enciclopedică, 2000), profesorul Mincu face câteva referiri la anii ’80: „Din păcate, începând cu anul 1984, are loc un proces de deteriorare continuă a alimentaţiei, ajungându-se la serioase deficienţe alimentare în perioada 1986-1989” sau „Anchetele alimentare efectuate de centrele sanitaro-antiepidemice au pus în evidenţă consumul deficitar de lapte, ouă, fructe, legume proaspete de sezon, produse zaharoase, etc. A atras atenţia, de asemenea, monotonia alimentaţiei, monotonie concretizată prin repetare la intervale scurte de timp a aceloraşi preparate culinare”. Nu face vreo conexiune cu programul de alimentaţie ştiinţifică din acei ani.
Profesorul Mincu va împlini, luna viitoare, 85 de ani. Biroul său se află la ultimul etaj al sediului Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie si Boli Metabolice Prof. Dr. N. Paulescu. Lângă intrare, în stânga, e o bibliotecă plină cu exemplare din „Universalitatea alimentaţiei”, pe care le împarte cu autograf. Bea în fiecare dimineaţă câte o cafea făcută de secretara sa, zice că – în cantităţi rezonabile – cafeaua e bună.
Azi au cam dispărut patimile, deci profesorul Mincu poate vorbi despre alimentaţia raţională. A fost un lucru bun şi „n-a avut nimic de-a face cu raţia alimentară introdusă în România după 1982. Mai mult, pelagra care a existat în România până prin ‘70 a dispărut din România, datorită unei alimentaţii corespunzătoare la nivelul întregii ţări. Din păcate, calitatea alimentaţiei a început să scadă prin 1982, din cauza politicii pe care a dus-o regimul în privinţa comercializării alimentelor”. Mai departe, vorbeşte despre influenţa lanţului Munţilor Carpaţi asupra alimentaţiei, despre binefacerile boabelor de soia şi despre dezechilibrele seculare din farfuria românului.
Sursa: http://ro.stiri.yahoo.com
La şedinţa Comitetului Politic executiv din 3 iulie 1982, Ceauşescu dorea aprobarea cât mai rapidă a punctului 2. Îi chema pe ceilalţi tovarăşi să ia cuvântul doar pentru „observaţii deosebite”. Preşedintele Colegiului Central de Partid de la acea vreme, Petre Lupu, avea una destul de curajoasă: i se păreau cam puţine cele 2.800 de calorii de locuitor – ţinta prevăzută în document pentru anul 1985 -, faţă de 3.300 de calorii, câte se consumau în România acelor ani.
Dictatorul i-a tăiat imediat vorba: „Aşa prevăd normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru ţara noastră, nu trebuie să depăşim 2.800 de calorii media. Acum nicio ţară din Europa nu trebuie să depăşească 2.800 de calorii consum. (...) Noi spunem că normal nu trebuie să mănânce mai mult decât atât. Dar noi îl publicăm şi îl discutăm, pentru că cine vrea să mănânce mai mult n-are decât, dar nu pot să spun că cine mănâncă mai mult moare mai repede”. Tovarăşa Elena Ceauşescu sărea cu o completare: „Asta este. Noi publicăm, dacă vor să mănânce mai mult, să mănânce, riscul este al lor”.
Nu era însă tocmai pe vrute. Nicolae Ceauşescu menţiona că e nevoie de reguli stricte la vânzarea produselor. Şi că, în ciuda aparenţelor, românilor nu li se lua, ci mai degrabă li se dădea: „Problema nu se pune să mănânce mai multe calorii, ci trebuie să le reducă. Însă ce se prevede aici nu înseamnă o reducere, pe ansamblu consumul creşte, cresc altele, se schimbă structura şi trebuie să ştiţi că aici nu este luată în calcul berea, băuturile răcoritoare care au multe calorii. Aveţi vreo întrebare tovarăşi? Vreo observaţie? Atunci dacă nu sunt, să fie publicat şi sigur, complectându-l (sic!) să ne uităm la el să fie bine înţeles. De acord, tovarăşi?”. Toţi tovarăşii erau de acord.
Câteva deosebiri
După cum se arăta în protocolul şedinţei, proiectul punea în centrul atenţiei „omul cu nevoile sale” şi „satisfacerea echilibrată a cerinţelor de consum alimentar al tuturor membrilor societăţii noastre”. „Programul cuprinde cerinţele fundamentale ale unei alimentaţii echilibrate şi direcţiile în care trebuie să acţioneze pentru realizarea acesteia cercetarea ştiinţifică, agricultura, industria alimentară, comerţul, alimentaţia publică şi activităţile privind educarea populaţiei. Programul stabileşte, în mod orientativ, pentru cetăţenii patriei noastre ce este normal să se consume – cantitativ şi structural – în funcţie de vârstă şi sex, de specificul activităţii şi efortul fizic, de obiceiurile şi tradiţiile de consum din diferite zone ale ţării, în aşa fel încât să se prevină bolile generate de un consum alimentar necorespunzător şi să se asigure o stare bună de sănătate a populaţiei”.
Pus pe cântar, consumul anual „ideal” al românului mediu arăta astfel: 60-70 de kg de carne, 8-10 kg de peşte, între 260 şi 280 de ouă, 210-230 de kg de lapte şi produse din lapte (exclusiv unt), între 85 şi 95 kg de fructe şi 70-90 kg de cartofi.
Mai departe, interveneau diferenţieri în funcţie de vârstă, sex şi tipul de activitate desfăşurat. Spre exemplu, unui bărbat cu activitate uşoară îi erau suficiente 2.700 de calorii, iar unei femei – 2.000 de calorii. Valorile ajungeau la 3.500 de calorii în cazul bărbaţilor care desfăşurau „activităţi forte” şi la 4.000, pentru cei cu „activităţi excepţionale”.
Aceste tipuri de activităţi erau explicate într-o anexă. Activitate uşoară era munca de funcţionar la birou, liber profesionist sau funcţionar în comerţ (bărbaţi), respectiv funcţionară sau „gospodină care dispune de aparatură mecanică”. Pe următoarea treaptă se aflau muncitorii din industria uşoară, din construcţii, agricultorii, studenţii şi militarii, respectiv muncitoarele în industria uşoară, vânzătoarele, „gospodinele care nu dispun de echipament mecanic” şi studentele.
Activităţi forte desfăşurau minerii, muncitorii din industria grea, manipulanţii şi militarii în serviciul de campanie, precum şi muncitoarele din agricultură, dansatoarele şi sportivele. La activităţi excepţionale erau trecuţi forjorii, hamalii, muncitorii în abatoare şi măcelarii. Din rândul femeilor, la acest nivel erau menţionate doar muncitoarele în construcţii.
O chestiune de educaţie
Trecerea la alimentaţia raţională (în document, termenul este folosit în paralel cu cel de „alimentaţie ştiinţifică”, cu acelaşi sens) implica „un cuprinzător proces de educaţie şi autoeducaţie”. De educarea populaţiei urmau să se ocupe: presa scrisă, radioul şi televiziunea, Uniunea Tineretului Comunist, comitetele femeilor, care trebuiau să organizeze acţiuni de promovare în cadrul cluburilor „Femina” şi nu numai.
„Pentru cuprinderea maselor largi de femei în activităţile educative privind alimentaţia ştiinţifică, comitetele femeilor (...) vor organiza, în fiecare întreprindere şi instituţie, precum şi pe cartiere, străzi, blocuri de locuinţe şi grupuri de case, cercuri permanente «Femeia şi căminul»”, se preciza în document. De asemenea, „se vor edita materiale de propagandă, iar în publicaţiile destinate femeilor vor fi consacrate rubrici permanente pe probleme privind alimentaţia ştiinţifică”.
În perioada imediat următoare, directivele de sus au fost puse în practică: cetăţenii au fost instruiţi, rafturile s-au golit, cozile s-au lungit. N-a fost însă suficient. La doi ani după acest document, Ceauşescu şi specialiştii săi aveau să mai contribuie încă o dată la „însănătoşirea” populaţiei: consumul de carne necesar pe cap de român era redus până la 39 kg anual (ceva mai mult de jumătate din cantitatea calculată iniţial), cel de ouă – la 120 de bucăţi, de lactate – la 78 kg, iar de legume - la 66 kg.
1990: „Au strigat că vânzarea e liberă şi să le dau câte un miel întreg”
La jumătatea lui ianuarie 1990, magazinele nu se umpluseră încă. Ziarul „Adevărul” publica un reportaj despre situaţia din alimentare. Autorul constata revoltat că proastele obiceiuri din regimul trecut au supravieţuit. Sub titlul „Când înlăturaţi aceste nereguli, domnilor din comerţ?” era aşezată o poză cu rafturi goale şi, alături, una cu bucăţi de carne dosite de vânzători. „Ora 13.00. Complexul agroindustrial Unirea. În epoca de care nu vrem să ne aducem aminte era numit «circul foamei». La raionul de carne, Maria H. ne spune: «Am vândut carne în neştire. Au strigat că vânzarea e liberă şi să le dau câte un miel întreg». Respectând acest criteriu, gestionara a înţeles să-şi pună şi dânsa sub tejghea «numai» şase pulpe mai dichisite”, nota vigilentul reporter.
Pe aceeaşi pagină, un titlu aducea un reproş şi o rugăminte: „Măcar puţină decenţă, domnule profesor Mincu!”. Era o amplă scrisoare semnată de nouă cadre medicale din Spitalul Cantacuzino, „cărora nu le mai este teamă de profesorul Mincu şi de prietenii săi”, ca reacţie la un interviu dat de acesta imediat după Revoluţie. Mincu spunea că a încercat să-l prevină pe Ceauşescu – al cărui medic personal era – asupra consecinţelor dezastruoase ale „unei alimentaţii incorecte”, dar că, evident, nu fusese ascultat.
Semnatarii puneau, lângă aceste declaraţii proaspete, cuvinte mai vechi de-ale profesorului Mincu: „Nu greşesc afirmând că este un titlu de mândrie pentru noi faptul că în România problemele complexe ale alimentaţiei raţionale, ştiinţifice a populaţiei sunt ridicate la rangul de politică de stat”. (extras din articolul „Alimentaţia raţională şi sănătatea”, semnat de Iulian Mincu în iulie 1981).
Într-un Tratat de medicină internă publicat în 1986, el constata, între altele: „Carnea de porc este apreciată şi se consumă în mediul urban în tot timpul anului”, „cantitatea de ouă consumate în ţara noastră este destul de mare (220 de ouă pe cap de locuitor şi pe an)” sau „dintre fructele importante consumate mai ales iarna menţionăm: măslinele, smochinele, stafidele, portocalele, mandarinele, grepfruiturile, bananele, năutul, lămâile.”
Spre finalul articolului din „Adevărul”, cadrele medicale concluzionau cu amărăciune: „Oamenii oneşti şi de bună credinţă sunt, din păcate, răbdători şi blajini. Poate că nimeni nu va fi spus ceva din neadevărurile sus-menţionate dacă nu aţi fi recurs la această lamentabilă şi degradantă încercare de a justifica ceea ce nu poate fi justificat: de a denatura în ochii marelui public (care nu vă cunoaşte aşa cum vă cunoaştem noi) rolul nefast pe care l-aţi jucat în anii de gravă şi îndelungată problemă a subalimentaţiei poporului român. De aceea, cel puţin de aici încolo, măcar puţină decenţă, domnule profesor Mincu!”.
Iulian Mincu n-avea să facă însă vreun pas înapoi, în anii ce-au urmat: a scris cărţi, a făcut politică, a primit medalii. Între 1992 şi 1996, a fost ministru al sănătăţii în cabinetul Nicolae Văcăroiu, iar în 2000 a intrat în Parlament, pe listele Partidului România Mare.
În cartea „Universalitatea alimentaţiei. Istoria şi particularităţile alimentaţiei poporului român” (Ed .Enciclopedică, 2000), profesorul Mincu face câteva referiri la anii ’80: „Din păcate, începând cu anul 1984, are loc un proces de deteriorare continuă a alimentaţiei, ajungându-se la serioase deficienţe alimentare în perioada 1986-1989” sau „Anchetele alimentare efectuate de centrele sanitaro-antiepidemice au pus în evidenţă consumul deficitar de lapte, ouă, fructe, legume proaspete de sezon, produse zaharoase, etc. A atras atenţia, de asemenea, monotonia alimentaţiei, monotonie concretizată prin repetare la intervale scurte de timp a aceloraşi preparate culinare”. Nu face vreo conexiune cu programul de alimentaţie ştiinţifică din acei ani.
Profesorul Mincu va împlini, luna viitoare, 85 de ani. Biroul său se află la ultimul etaj al sediului Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie si Boli Metabolice Prof. Dr. N. Paulescu. Lângă intrare, în stânga, e o bibliotecă plină cu exemplare din „Universalitatea alimentaţiei”, pe care le împarte cu autograf. Bea în fiecare dimineaţă câte o cafea făcută de secretara sa, zice că – în cantităţi rezonabile – cafeaua e bună.
Azi au cam dispărut patimile, deci profesorul Mincu poate vorbi despre alimentaţia raţională. A fost un lucru bun şi „n-a avut nimic de-a face cu raţia alimentară introdusă în România după 1982. Mai mult, pelagra care a existat în România până prin ‘70 a dispărut din România, datorită unei alimentaţii corespunzătoare la nivelul întregii ţări. Din păcate, calitatea alimentaţiei a început să scadă prin 1982, din cauza politicii pe care a dus-o regimul în privinţa comercializării alimentelor”. Mai departe, vorbeşte despre influenţa lanţului Munţilor Carpaţi asupra alimentaţiei, despre binefacerile boabelor de soia şi despre dezechilibrele seculare din farfuria românului.
Sursa: http://ro.stiri.yahoo.com
.jpg)
.jpg)