Se afișează postările cu eticheta a pierit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta a pierit. Afișați toate postările

luni, 2 aprilie 2012

CINCI CĂRŢI CARE AR FI PUTUT SCHIMBA LUMEA


Umanitatea a pierdut de-a lungul secolelor suficient de multe cunoştinţe și informații și i-a trebuit, în multe cazuri, la fel de mult timp să realizeze asta. Geniile lumii, în aceste cazuri, fie au păstrat revelaţiile lor pentru ei înşişi şi apoi au murit, fie le-au pus pe hârtie, care a putrezit sau a ars sau a fost folosită în scopuri profane. Evident, nu vom afla niciodată despre toate cărţile mari ce s-au pierdut în timp, dar avem indicii cu privire la unele dintre ele, şi ceea ce ne spun aceste indicii este uluitor şi întristător, în aceeași măsură.
#5. Evanghelia după Eva, scrisă de persoane necunoscute
Ce este?
Se pare că este vorba despre o carte cu conţinut sexual explicit, care făcea parte din Biblie. A fost interzisă de Biserica Catolică deoarece, se spune, conţinea pasaje ce inspirau o viaţă plină de depravare şi păcate.
De ce nu o vom citi niciodată?
Oficialii catolici din secolul al IV-lea au dat foc tuturor exemplarelor din această carte.
#4. Despre realizarea sferelor, de Arhimede
Ce este?
Se presupune că este un ghid despre multe dintre minunile Greciei Antice, cum ar fi planetariul, ceasurile astronomice şi alte dispozitive considerate acum moderne. Acesta a fost scris de una dintre cele mai mari minţi din istorie: legendarul Arhimede, şi ar putea fi manualul cu instrucţiuni pentru mecanismul Antikythera, descoperit lângă Grecia, care datează din 100 î.Hr., dar care conţine trepte de viteză şi structuri care nu au fost regăsite în dispozitive timp de 1000 de ani.
De ce nu o vom citi niciodată?
Se pare că volumul original se afla în Biblioteca din Alexandria şi a ars odată cu incendierea acesteia, iar alte copii nu au fost descoperite.
#3. Secţiunea “Cărţi rare” din Casa Înţelepciunii
Ce este?
Cele mai rare cărţi din lume erau adăpostite în Marea Bibliotecă din Bagdad, Biblioteca Congresului din acea perioadă. A fost cea mai mare bibliotecă din lume şi conţinea unele dintre cele mai vechi cărţi scrise vreodată de pe trei continente. Era, de asemenea, locul în care perşii îşi păstrau cele mai mari cuceriri din istoria lor, inclusiv descoperirile în știinţă, medicină, astronomie şi tehnologie, care i-au transformat în cea mai mare putere de pe planetă pentru mai multe secole.
Catalogul de carte, singur, ar fi considerat de nepreţuit. Biblioteca, se spune, ar fi putut conţine volume importante despre animale pe cale de dispariţie, despre planta vieţii (se pare că romanii avea cunoștință despre o plantă care era anticoncepționalul ideal, pe care au cultivat-o până la extincție) și chiar despre clonare.
De ce nu o vom citi niciodată?
Mongolii au aruncat fiecare carte din bibliotecă în Tigru, atunci când au capturat orașul. Conform istoricilor, pe râu a curs apă neagră de la cerneală timp de şase luni.
#2. Continuarea Ciclului Epic, scris de diverși autori
Ce este?
Este vorba despre continuarea saga-urilor epice ale Troiei, care cuprind Iliada și Odiseea. Se pare că întreaga poveste a căderii Troiei şi călătoria spre casă a lui Ulise cuprindeau un total de opt cărţi, iar numai două dintre ele sunt astăzi accesibile. Restul de şase cuprindeau detaliile lipsă din intriga poveştii, cum ar fi moartea lui Ahile, comportamentul haotic al lui Paris, calul troian, şi concluzia fascinantă a vastei saga.
Iliada şi Odiseea au avut un impact major în literatură, cinematografie şi muzică, iar Bătălia de la Troia este probabil una dintre cele mai faimoase povești non-religioase din istorie.
De ce nu o vom citi niciodată?
Tot ce avem despre această saga sunt bucăți de informaţii şi suntem norocoşi să le avem și pe acestea. Singurul motiv pentru care ştim că există sunt alte cărţi din timpul lor care fac referire la ele (inclusiv unele rezumate extrem de schematic), dar asta este tot.
#1. Ab urbe condita libri, de Livius
Ce este?
Detalierea întregii istorii a Romei de la strămoşii săi troiani până la domnia lui Cezar Augustus, 800 de ani mai târziu – ceea ce înseamnă că include multe informaţii cu privire la subiecte despre care nu s-a scris. Se pare că este vorba despre 142 de volume şi oricine a pus mâna pe vreunul dintre volume poate să confirme că e absolut uluitor.
După ce Occidentul a fost ruinat, volumele lui Livius au devenit cele mai căutate cărți din antichitate.
De ce nu o vom citi niciodată?
I-au trebuit 1000 de ani Europei să realizeze cât de importante sunt cărţile vechi după căderea Romei, așa că atunci când s-a încercat refacerea colecției, au fost descoperite doar 35 de cărţi din întreaga serie. Nici acum nu se știe unde ar putea fi celelalte volume, poate în colecții particulare, poate pur și simplu au dispărut.

marți, 18 octombrie 2011

Cum şi de ce a pierit Sodoma?


Chiar şi în ziua de azi numele oraşului a rãmas asociat unor practici pe care morala le respinge şi care mai sunt pedepsite cu moartea în unele state. Dar ce spune Biblia, în fond, locul în care a debutat de fapt istoria Sodomei?
Povestea distrugerii celor douã oraşe de la Marea Moartã, Sodoma şi Gomora, este relatatã în Genezã, în ciclul lui Avraam. Acolo aflãm cã pãcatul a acoperit cu umbra sa demonicã minţile oamenilor şi cã Dumnezeu a decis sã coboare din cer pentru a-l observa în toatã gravitatea sa şi a a-l pedepsi cum se cuvine (deşi pãcatul nu este precizat, ştim doar cã este vorba despre ceva strigãtor la cer). Constatarea amarã a divinitãţii rezultã în aneantizarea celor douã oraşe, dar la un moment dat Dumnezeu, cel atoateştiutor, se întreabã: “Sã-i ascund lui Avraam ce am sã fac”? Avraam, cunoascând planurile divine, se îngrozeşte la anunţul unei asemenea distrugeri şi încearcã sã intervinã pe lângã divinitate pentru cruţarea oraşelor, mãcar a celor drepţi care s-ar putea afla printre pãcãtoşi.
În cele ce urmeazã, Avraam, amintindu-şi că Lot este în Sodoma, s-a târguit cu Dumnezeu că dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, să nu îi pedepsească şi pe ei împreună cu păcătoşii. Doi Îngeri s-au dus la Sodoma în căutare de oameni drepţi. Ei au fost primiţi în casă de Lot, care le-a dat şi de mâncare. Însă sodomiţii, auzind că Lot a găzduit nişte străini, au venit la casa lui, cerându-i sã-i cunoascã. Se ştie cã în ebraicã verbul “a cunoaşte” mai are şi sensul de a avea relaţii sexuale, de unde probabil reputaţia deloc dezirabilã a sodomiţilor. În cazul de faţã nu este vorba neapãrat de vreo aluzie la homosexualitate. Lot însã, dacã se opune cererii în vederea respectãrii regulii sfinte a ospitalitãţii, le propune în schimb sodomiţilor sã le ofere pe fiicele sale fecioare, ceea ce ar sugera existenţa unei oarecare motivaţii sexuale din partea sodomiţilor. Jean Girardoux, în piesa “Sodome et Gomorrhe”, condamnã amorul efemer, ceea ce reprezintã o lecturã într-o singurã cheie a poveştii biblice. Oricare ar fi pãcatul cãruia îi cad pradã sodomiţii, cert este cã fac dovada lipsei de ospitalitate, brutalitãţii nestãvilite şi nedreptãţii, greşeli fatale pe care Lot nu le poate tolera. 
Reperarea focului divin

Îngerii i-au luat pe Lot şi pe soţia sa şi cele două fiice ale sale şi au plecat din Sodoma, care începuse a fi acoperită de o ploaie de pucioasă şi foc din cer. Femeia lui Lot, care a privit în urmă împotriva sfatului îngerilor, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. Cam asta relateazã Biblia.
Urmeazã o încercare de a localiza oraşele distruse, o misiune deloc uşoarã, cercetãtorii oscilând între malul de nord şi cel de sud al Mãrii Moarte. Un indiciu l-ar putea oferi numele arab al unei coline de sare pe malul de sud-est: Djebel Usdum. În orica caz, arse din temelii şi apoi acoperite de sare, cele douã oraşe nu ar prea fi avut cum sã trãiascã în continuare prin vestigii care sã le şopteascã povestea. Absenţa ruinelor a fost explicatã şi prin bulversãrile geologice, cutremurele de pãmânt sau posibila scufundare în Marea Moartã. Istoricul evreu contemporan lui îisus, Flavius Iosephus, relatând evenimentele care au marcat campania lui Vespasian în Iudeea, descrie împrejurimile mãrii. El precizeazã cã: “în vecinãtatea sa se aflã regiunea Sodomei, teritoriu odinioarã prosper datoritã bogãţiei oraşelor şi acum devastate de foc. Se spune cã, într-adevãr, impietatea localnicilor a atras asupra lor fulgerul care i-a îmbrãţişat; încã se mai vãd urmele focului divin şi vestigiile aproape şterse din cinci oraşe”.
Remarca lui Iosephus este caracteristicã tuturor comentatorilor antici, care au refuzat sã iscodeascã o cauzã legitimã a aneantizãrii cetãţilor. Şi Origene, marele teolog alexandrin din prima jumãtate a secolului al 5-lea, într-una din omiliile sale tratând textul Genezei, stãruie mai mult asupra ospitalitãţii lui Lot. Referindu-se la întâlnirea sa cu cei doi îngeri, Origene declarã: “Ascultaţi asta, voi cei care închideţi uşile strãinilor, ascultaţi, voi care evitaţi un oaspete ca pe un duşman!”O lecţie de actualitate. Dar în acelaşi text, Origene menţioneazã cum la ieşirea din Sodoma Lot nu se reuneşte imediat cu Avraam, subliniind “perfecta imperfecţiune” a lui Lot şi întrebându-se dacã este posibil ca un om sã fie ireproşabil sau doar pur şi simplu exemplar.
De altfel, într-o altã omilie despre cartea profetului Ieremia, acelaşi Origene se intereseazã mai mult de soarta celor douã oraşe, de disputa aproape între egali dintre Avraam şi Dumnezeu care se soldeazã cu o târguialã pe care Origene o percepe drept dovada clemenţei divine şi a filantropiei sale.
Mitul grec al lui Phaeton transpus în secolul al doilea
Se povesteşte cum, dupã purificarea sãvârşitã de potop, oamenii s-au îndepãrtat din nou de cele sfinte. Biciul divin loveşte de aceastã datã sub forma focului ceresc pe pãcãtoşii sodomiţi. Intervenţia lui Avraam în favoarea oraşelor transformã istoria oraşelor într-o învãţãturã teologicã.
Înaintea lui Origene, Iustin, filosof roman de secol doi, ca şi episcopul Irineu de Lyon, considerã cã au înţeles importanţa pildei. Par sã-l anticipeze pe Origene, vãzându-l în personajul cu care trateazã Avraam nu atât pe Tatãl, cât pe Fiul. Fiul este cel care primeşte de la Tatãl puterea de a condamna sau nu locuitorii Sodomei şi Gomorei. Avem acolo primele elemente ale dogmei cristologice, ale doctrinei Trinitãţii care urma sã fie elaboratã mult mai complex.
Origene era un teolog cu multe idei. Vis-a-vis de interpretarea sa asupra distrugerii biblice, sã îi relevãm una dintre concluzii. În ultimii ani ai secolului al doilea, filosoful pãgân Celsus, în “Cuvântul adevãrat”, pune în legãturã evenimentul cu mitul grecesc al lui Phaeton. Mitul lui Phaeton spune că acesta s-a lăudat prietenilor că tatăl lui este chiar zeul soarelui. Aceştia nu l-au crezut, iar Phaeton a mers la Helios, care îi jurase pe râul Styx să îi îndeplinească orice dorinţă. Phaeton a cerut tatălui său să îi împrumute pentru o zi caleaşca (Soarele). Helios cedează şi îi oferă fiului său carul, nu înainte de a-i fi dat o mulţime de recomandări şi sfaturi. Phaeton urcă în carul solar şi se înalţă pe cer, dar este înspăimântat de înălţime şi pierde controlul asupra cailor albi ai lui Helios. La început se ridică prea sus răcind peste măsură pământul, apoi se coboară prea jos, arzând vegetaţia şi aducând secetă. Din greşeală el transformă o mare parte din Africa în deşert. Zeus, văzând acestea şi vrând să oprească şi alte dezastre mai mari ce ar fi putut urma, l-a trăsnit, aruncându-l mort în apele râului Eridan. Sodoma este, asemenea lui Phaeton, pedepsitã pentru neascultare.
Origene îi dã replica lui Celsus în 248, la 70 de ani dupã redactarea operei care încã mai cântãrea greu în lupta anticreştinã. El începe contraargumentul prin a preciza cã Moise este mai vechi decât Homer şi deci ar fi vorba de un plagiat…Este un topos binecunoscut al apologeticii creştine şi ebraice, din moment ce evreii Filon din Alexandria şi Flavius Iosephus deja insistaserã asupra vechimii mai mari a lui Moise. De partea creştinã, Tatian, autor siriac de secol doi, s-a strãduit sã demonstreze anterioritatea lui Moise nu doar faţã de Homer, ci chiar faţã de zeii greci! Origene, continuând, îşi lãrgeşte concluzia asupra întregii pleiade de profeţi. Toţi par a relata cum un foc ceresc suprimã viciul, acţionând ca agent al reînnoirii, deci nu existã niciun dubiu cã aceste evenimente s-au întâmplat în trecut şi sunt pe cale de a se produce şi în viitor. Sodoma şi Gomora devin paradigme ale autenticitãţii în discursul profetic. Distrugerea biblicã este constant invocate în mediile creştine, de exemplu în secolul al 4-lea, când Grigore de Nazianz, în discursul de la Constantinopol, se apãrã împotriva acuzaţiei cã ar fi intrigat pentru a obţine scaunul episcopal din oraşul imperial.
Sã fi fost pãcatul invidiei?
Grigore începe sã vorbeascã despre invidie, cea care i-a umbrit judecata lui Lucifer şi l-a alungat din luminã. Dupã aceea, invidia “a fãcut ca lumea sã fie condusã într-un mod imoral suprimat prin apã sau foc”. Grigore de Nazianz nu este singurul care echivaleazã diluviul lui Noe cu arderea Sodomei şi Gomorei. Didimus Orbul, un exeget contemporan lui Grigore, face aceeaşi remarcã, ba mai mult, încadreazã în acelaşi registru şi pãcatul niniviţilor împotriva cãrora fusese trimis profetul Iona. Dacã în cazul Sodomei, pãcatul are aceeaşi gravitate ca şi cel care a provocat potopul, înseamnã cã este un caz extrem. Un caz de invidie? În fapt, pentru unii teologi, refuzul lui Lot de a ceda oaspeţii sodomiţilor echivaleazã cu o invidie de naturã carnalã, sexualitatea exacerbatã pentru care erau cunoscuţi fiind departe de mit.