Arma din creier Încă de la începutul secolului XX, cercetătorii militari din ţările avansate economic s-au străduit să realizeze o armă puternică, prin intermediul căreia să poată controla minţile oamenilor, transformându-i în simple marionete. În 1923, profesorul Bernard Kajinski, un renumit inginer electronist rus, propunea o idee ieşită din comun: un instrument capabil să emită comenzi prin care oamenii să fie manipulaţi, indiferent de dorinţa ori voinţa lor. Profesorul Kajinski era foarte apreciat în cercurile politice de la Kremlin, pentru ideile sale novatoare cu privire la telepatie şi folosirea acesteia ca armă ofensivă. Schema dispozitivului psihotronic conceput de savantul rus avea un principiu complex: putea reda impulsurile creierului, transformându-le apoi în semnale sonore, ce puteau fi emise la distanţe mari. Potrivit cercetătorului, creierul este capabil să emită unde radio.
Kajinski descoperise în creier anumi te elemente care aveau un aspect şi funcţii similare părţilor componente ale echipamentelor electronice: condensatoare, bobine, tuburi radio, antene. Conform teoriei sale, aceste radiounde puteau fi percepute de către alte creiere. "Cercetând alcătuirea corpului uman, am ajuns la concluzia edificatoare că organismul nostru reprezintă un aparat electronic complicat. El este o adevărată staţie radio de emisie-recepţie, capabilă să lanseze şi să capteze unde electromagnetice. Am ajuns pentru prima dată la această concluzie în urmă cu câţiva ani, absolut întâmplător”, afirmă Kajinski în cartea sa intitulată "Legătura radio biologică”. "Pe vremea aceea, lucram la un institut de cercetări în Caucaz, la Tbilisi. Colegul şi prietenul meu, un tânăr de 20 de ani, se îmbolnăvise grav de febră tifoidă. Îl vizitam zilnic, după serviciu. Într-una din zile, la întoarcerea acasă, mă simţeam atât de obosit, încât m-am aşezat pentru câteva momente în pat şi, pe dată, am adormit adânc. Deodată, somnul mi-a fost întrerupt de un zgomot clar care aducea cu clinchetul unei linguriţe de argint ce se loveşte de marginea unui pahar. M-am ridicat şi m-am uitat pe masă. Nici un pahar, nici o linguriţă. Ceasul arăta ora 22. Mi-am alungat temerile nejustificate şi m-am culcat la loc, amânând pentru a doua zi vizita la prietenul meu. În ziua următoare, după terminarea programului, m-am îndreptat direct către casa lui. Pe măsură ce mă apropiam, o nelinişte stranie punea stăpânire tot mai mult pe mine. Ajungând la domiciliul amicului, am aflat că acesta murise cu o seară înainte, exact la ora 22, în timp ce mama lui încerca să îi dea cu linguriţa apă dintr-un pahar. Pe măsuţa de la lângă pat încă se afla paharul cu linguriţa de argint în el. Am privit buimac întreaga scenă şi m-am gândit: «Cum aş fi putut auzi zgomotul linguriţei ce loveşte paharul de la o distanţă atât de mare?!». De felul meu, nu sunt superstiţios, şi iată-mă acum, pătruns brusc ca de o suflare îngheţată. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că omul funcţionează ca un radio viu. Astfel mi-am putut explica cum, prin intermediul acestui radio-receptor din creierul meu, am putut auzi clinchetul de argint ce vestea moartea prietenului meu”. Serghei Briuhonenko în timpul unui experiment Teoria savantului a stârnit o adevărată senzaţie nu numai în Uniunea Sovietică, dar şi pe plan internaţional. Zeci de instituţii ştiinţifice prestigioase din întreaga lume l-au invitat să conferenţieze pe tema teoriei radio-receptorului din creier. Timp de mai bine de un an, Kajinski a susţinut conferinţe în Europa şi în America. Ajuns în Canada, a primit invitaţia de a pune în practică ipoteza sa. Rusul a acceptat imediat provocarea şi a planificat pentru următoarea dezbatere un experiment. Din echipa sa ştiinţifică făceau parte şi "specialişti” trimişi de poliţia secretă sovietică, cu scopul de a supraveghea activitatea cercetătorului. Aceştia i-au "recomandat” să anuleze demonstraţia şi să se întoarcă acasă de urgenţă. Ajuns în ţară, Kajinski a primit ordin direct de la Kremlin să înceapă de îndată experimentele pentru punerea în aplicare a teoriei sale. VA URMA
