În 1968 s-a publicat la Paris cartea „Les Prophéties des Papes de Malachia“ („Profeţiile despre Papi ale lui Malachia“). Această profeţie datează din Evul Mediu, cuprinzând de fapt o listă de scurte sentinţe profetice despre o înşiruire de 111 Papi, care urmau să ocupe începând cu anul 1130 scaunul Sfântului Petru, şi, în final, descrierea ultimului Papă, care va fi martorul… Apocalipsei.
Iată ce spune, în mod foarte semnificativ, profeţia despre un Papă care a fost ales în 1978 şi care a avut neşansa de a fi „chemat de Domnul“ la o lună după alegerea sa ca reprezentant pe Pământ al lui DUMNEZEU! Aşadar, Malachia l-a desemnat pe Papa Ioan Paul I prin sentinţa „De medietate lunae“ (De la jumătatea lunii). Aceasta descria o fatalitate: cardinalul Albino Luciani a fost găsit mort la câteva săptămâni după ce a preluat investitura. La acea vreme, moartea sa suspectă a făcut senzaţie şi presa din întreaga lume s-a repezit la profeţiile lui Malachia pentru a verifica dacă există concordanţă.
Ioan Paul I, născut în dioceza Belluno (lună frumoasă!) a fost ales la jumătatea unei luni (25 august), a domnit cam o lună şi a murit în timpul celeilalte jumătăţi (28 septembrie), iar calendarul lunar din 1978 dovedeşte acest lucru. Cât despre colaboratorul său apropiat, cardinalul Villor, acesta s-a născut, şi nu este un lucru inventat, la periferia Lyonului numită Tassin la Demie-lune! De altfel, Villor a asigurat interimatul până la alegerea lui Ioan Paul al II-lea… Daniel Réju, istoric specialist în Malachia, a descris astfel evenimentul care a produs uimirea lumii creştine de la acea vreme:
„«În acea dimineaţă de 29 septembrie 1978, spre orele 5:30, secretarul personal al Papei, părintele Magee, a intrat în dormitorul Papei Ioan Paul I. Negăsindu-l în capelă ca de obicei, l-a căutat în camera sa şi l-a găsit mort în pat, cu lumina aprinsă, ca şi cum ar fi citit. Medicul, care a venit imediat, a constatat decesul, survenit probabil către orele 23, pe 28 septembrie, prin moarte subită, datorită unui infarct miocardic.»
Acest comunicat laconic al Vaticanului, preluat de teleimprimatoare, reluat de canalele de radio şi televiziune de pe cinci continente, a aruncat întreaga lume, şi în special creştinătatea, într-o stupefacţie totală. Consternare, neîncredere, emoţii, teamă, nu sunt decât nişte sărmane cuvinte pentru a descrie sentimentele diverse şi confuze pe care le-au simţit oamenii atunci când au aflat această veste, atât de neaşteptată, la care cu o zi înainte nu s-ar fi gândit nimeni. Pe 6 august seara, abia murise Paul al VI-lea. Pe 28 septembrie se stingea, la rândul său, Ioan Paul I, succesorul său. Cel care părăsea astfel această lume după un pontificat de 33 de zile, Ioan Paul I, până atunci singurul suveran pontif care alesese un prenume compus din istoria Papalităţii (lucru pe care unii l-au interpretat ca un semn de rău augur), corespundea celei de-a 109-a sentinţe a sfântului Malachia, «De medietate Lunae».“ („Mort des Papes et Apocalypse“, Daniel Réju, Editions du Rocher, 1979, pag.104)
Consecinţă logică: de atunci, Sfântul Malachia este, mai mult ca oricând înainte, privit ca fiind degetul Sfântului Petru în persoană. Ca un episod anecdotic, în 1958, în timpul conclavului care urma să-l aleagă pe cel de-al 107-lea Papă anunţat ca „Păstor şi marinar“, cardinalul de New York, Francis Spellman, s-a grăbit în mod ridicol să închirieze un vapor şi să-şi petreacă timpul urcând şi coborând pe fluviul Tibru care desparte Roma în două, pentru a se potrivi cu profeţia lui Malachia! Dar a fost ales arhiepiscopul de Veneţia, păstor şi marinar cu mult înainte de acel conclav. Neplăcându-i să piardă, cardinalul Spellman, arogant şi lipsit de spirit creştin, a declarat presei americane în legătură cu noul Papă Ioan al XXIII-lea: „Acesta nu este un Papă! Mai bine ar vinde banane“. Papa Pius al VI-lea (1755-1799) a nimerit mult mai bine: el a emis medalii comemorative cu fraza lui Malachia („Peregrinus Apostolicus“) sub portretul său.
Este inutil să subliniem că în timpul ultimului conclav din 2005, ca de obicei, toţi cardinalii au consultat lista înainte de a merge la Roma, pentru a verifica dacă aveau vreo şansă. Astfel, presa italiană a relatat că toţi cardinalii râdeau în mantii atunci când cei doi candidaţi principali, cardinalul Ratzinger şi cardinalul Martini, n-au putut fi departajaţi. De fapt, „Gloria măslinului“i se potrivea destul de bine lui Martini şi mulţi au votat pentru el tocmai din acest motiv. Dar Conştiinţa Superioară veghea…
Sentinţa cu numărul 110, corespunzătoare lui Ioan Paul al II-lea, este uimitoare, „De labore Solis“ (De eclipsă solară, sau Lucrarea Soarelui). Malachia, care a trăit în timpurile aşa-zis întunecate ale Evului Mediu, nu avea de unde să ştie, altfel decât prin revelaţie dumnezeiască, despre foarte solarul cardinal Woytila că avea să vină pe lume într-o zi cu eclipsă de Soare, pe 18 mai 1920 (arhivele NASA precizează chiar că această eclipsă a fost una dintre cele mai puternice eclipse ale secolului, cu o magnitudine de 0,9734) şi că va fi şi înmormântat în timpul unei eclipse de Soare. Asemenea lucruri nu pot fi scornite. El nu putea doar să îşi imagineze lucruri atât de precise şi cu atâtea secole înainte. Era el un mesager divin, care s-a supus Proniei cereşti? Putem să fim încredinţaţi de acest lucru şi datorită descrierii sale „Religio depopulata“ pentru Papa din timpul Primului Război Mondial, Benedict al XV-lea (1914-1922). Această ultimă sentinţă profetică este dovada, dacă mai era necesar, a geniului său vizionar, chiar dacă Sfântul Malachia s-a mulţumit să atribuie doar o simplă frază în latină, un sui generis motto, fiecărui Papă.
Singurul care a beneficiat de mai multe rânduri este cel care va domni în vremurile din urmă:„In persecutione extrema Sacrae Romanae Ecclesia sedebit Petrus Romanus qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactis, civitas septicollis diruetur; et Judex tremendus judicabit populum.“
În traducere românească: „În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.“
Înţelegem astfel de ce rândurile scrise cu pană de gâscă acum 900 de ani mai planează şi astăzi ameninţător deasupra Romei. Trebuie să mai adăugăm că din cauza „Profeţiilor lui Malachia“, mulţi oameni din ziua de azi au emoţii, rugându-se să nu i se petreacă nimic grav lui Benedict al XVI-lea, ca să nu mai vorbim de toţi cei care afirmă sus şi tare, pe nenumărate site-uri de pe internet, că noi trăim ultimii ani înaintea faimoasei Apocalipse, pentru că cel de-al 111-lea Papă al Sfântului Malachia este în funcţie chiar în acest moment. Deci din punct de vedere tehnic, conform acestei interpretări, noi am intrat deja în „vremurile din urmă“.
Dincolo de raţiunile divine, să observăm totuşi – şi acest fapt este foarte neplăcut pentru noi, deoarece ne apropie de sfârşitul fatal – că preferinţele cardinalilor merg întotdeauna spre candidatul cel mai în vârstă, şi aceasta nu neapărat din motivul înţelepciunii sau al sfinţeniei, ci adesea din raţiuni cât se poate de omeneşti: pentru ca acest post foarte dorit să devină vacant cât mai repede posibil. Din acest punct de vedere, Ioan al XXIII-lea a murit după numai patru ani şi jumătate, iar Benedict al XVI-lea a fost al doilea „cel mai în vârstă ales în această funcţie“ în 2.000 de ani.
O altă profeţie, chiar mult mai precisă, a fost făcută unei fetiţe (Conchita Gonzales) de Fecioara Maria în 1962 în Spania, la Garabandal. Profeţia este uimitoare pentru că ea a prevăzut cu 16 ani înainte evenimentele la care se referă: „După moartea Papei Ioan al XXIII-lea, vor mai fi încă trei papi, iar unul dintre ei va avea o domnie foarte scurtă. După aceea vor veni vremurile din urmă, dar nu şi Sfârşitul Lumii“. Or, putem observa că după Papa Ioan al XXIII-lea a fost Papa Paul al VI-lea, urmat de Papa Ioan Paul I şi de Papa Ioan Paul al II-lea. Aceasta arată că din punctul de vedere al lui DUMNEZEU, Ioan Paul al II-lea a fost ultimul Papă catolic în sensul propriu al cuvântului, iar cu Benedict al XVI-lea încep vremurile din urmă. Benedict al XVI-lea ar corespunde, deci, din acest punct de vedere, lui „Petrus Romanus“ din lista Sfântului Malachia!
În ce îl priveşte pe Malachia, pe numele său laic Maolmhaodhog O’Morgair, acest mistic irlandez născut în 1094 şi canonizat în 1199 pentru sfinţenia sa, nu ştim prea multe despre, decât că a fost hirotonisit preot în 1119 şi că a devenit vicar de Armagh, apoi episcop de Connor în 1124. Cum părinţii săi îl puseseră sub patronajul ultimului proroc biblic, Malachia, era cumva firesc ca acest prenume să-l fi predestinat într-o oarecare măsură unei cariere de proroc al vremurilor din urmă. De fapt, „Cartea lui Malachia“ încheie „Vechiul Testament“, aşa cum„Apocalipsa lui Ioan“ încheie „Noul Testament“. Malachia şi Ioan par a fi predestinaţi să „încheie“ timpurile. După biografia sa foarte interesantă scrisă de Bernard de Clairvaux, Sfântul Malachia era cunoscut pentru puterea sa de a vindeca bolnavii şi mai ales pentru cea de a prezice viitorul. El şi-a prezis locul şi anul morţii, ca şi pe cele ale multor oameni cu care s-a întâlnit, ceea ce indică aptitudinea sa incredibilă de a „vedea“ viitorul şi destinul. La apogeul vieţii, el a luat hotărârea de a se retrage în mica dioceză de la începuturile călugăriei sale, Down, pentru a regăsi viaţa monastică cisterciană din tinereţe. Istoria ne spune că în 1139, în piaţa Sf. Petru, el a avut o viziune-extaz în legătură cu fiecare Papă ce urma să vină şi cu lucrarea lui, până la faimoasele vremuri din urmă (până la el fuseseră deja 165 de papi, primul fiind Sfântul Petru, „ales“ în '67), caracterizate de distrugerea Romei. Pentru a complica lucrurile, lista sa nu a fost făcută publică decât la 452 de ani după moartea sa, adică în 1595, şi aceasta datorită bibliotecarului benedictin Arnold de Wion, care a transcris-o în dicţionarul, elaborat de el, al călugărilor din ordinul său, intitulat „Arborele vieţii“sau „Lignum Vitaeornamentum et decus Ecclesiae“. Este vorba despre o simplă notă de dicţionar la litera D, despre dioceza Down: „Sfântul Malachia, irlandez, episcop de Down, călugăr în Bevehor şi arhiepiscop de Armagh. După ce a ocupat acest scaun mai mulţi ani, el l-a părăsit în anul Domnului 1137 şi s-a retras la locaşul din Down, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. A murit la 2 noiembrie 1143, în conformitate cu viaţa sa descrisă de Sf. Bernard... Se spune că a scris el însuşi câteva opuscule, dar eu nu am văzut niciunul, cu excepţia unei anumite lucrări, numită «Profeţie despre suveranii pontifi». Pe aceasta, deoarece este scurtă, şi pentru că nu a fost niciodată, după câte ştiu, imprimată, şi deoarece mulţi vor să o cunoască, o reproduc în cele ce urmează.“
Fratele Arnold nu şi-a putut imagina că simpla idee de a publica această listă va face să curgă apoi tone de cerneală şi va fi un fel de fir conducător al scaunului pontifical. În privinţa interpretării acestei profeţii se contrazic două şcoli.
Prima, şcoala latină, a susţinut dintotdeauna că lista cu cei 111 Papi ai lui Malachia este exactă şi că „vremurile din urmă“ vor începe cu al 111-lea Papă, adică tocmai cu Benedict al XVI-lea. După cum am văzut deja, acest lucru corespunde, de asemenea, revelaţiilor Fecioarei de la La Salette în Franţa şi de la Garabandal, în Spania: Conchita Gonzales, una dintre micile clarvăzătoare, spusese: „Fecioara mi-a spus că nu vor mai fi decât trei Papi“. Deci pentru Fecioară, Benedict al XVI-lea nu este un adevărat Papă, sau, mai bine zis, el este „Petrus Romanus“ al Sfântului Malachia.
A doua şcoală, anglo-saxonă, susţine că ultimul Papă, faimosul Petru al II-lea, nu va veni decât după decesul „Gloriei măslinului“ (Benedict al XVI-lea). Această afirmaţie a fost în principal răspândită de Peter Bander, profesor de teologie la Cambridge, în cartea sa „Profeţiile sfântului Malachia şi ale sfintei Columbkille“, publicată în lumea anglo-saxonă în 1970. Având ca pretext un obscur text medieval şi fără a preciza sursa, el a adăugat un al 112-lea Papă, şi rezultă astfel: Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi viitorul Petru al II-lea.
În aceste condiţii, apare, totuşi, o problemă: în vechime, oamenii care primeau viziuni de la DUMNEZEU nu erau preocupaţi să le modifice şi să găsească greşeli în ceea ce li se revela, astfel că este cu totul neverosimil ca Sfântul Malachia, după ce a transcris cu precizie laborioasa listă a celor 111 papi, să-l uite tocmai pe un presupus al 112-lea Papă, care în plus să fie şi cel mai important. Chiar admiţând că mai urmează încă un Papă, „Petrus Romanus“, ar trebui ca un cardinal să fie într-adevăr lipsit de inteligenţă ca să-şi ia tocmai numele de Petru al II-lea după ce va fi ales.
Daniel Réju, autorul lucrării „Moartea papilor şi Apocalipsa“, remarca deja acum 30 de ani că Malachia cântăreşte foarte greu în balanţa pontificală, chiar dacă numele său nu era niciodată pronunţat oficial: „Trebuie să avem în vedere un obicei curios al Bisericii, de teamă, superstiţie, respect pentru o tradiţie al cărei sens este uitat, sau ascuns în mod intenţionat: niciun suveran pontif nu şi-a ales numele de Petru după ce a urcat pe scaunul pontifical.
Se presupune chiar că a fost prevăzută adoptarea unui prenume pontifical pentru a se evita ca un prelat cu numele de Petru, care ar fi ajuns pe scaunul pontifical, să trebuiască să poarte acest prenume. Or, este totuşi vorba de scaunul lui Petru, ucenicul lui Hristos, fondatorul Bisericii Apusene. În mod logic, noul ales ar fi trebuit să se bucure că se află sub un asemenea patronaj. Totuşi, acest lucru nu s-a petrecut niciodată: niciun prelat nu şi-a ales numele de Petru ca prenume pontifical.
Ce tabu misterios poate fi atât de puternic, pentru a fi respectat atât de scrupulos? Ce interdicţie înconjoară cu atâta rigoare prenumele de Petru, pentru a întreţine o teamă aproape supranaturală?“.
Într-adevăr, este interesant de aflat de ce niciun cardinal ales Papă nu s-a numit, niciodată, Petru al II-lea, dând astfel naştere unei „dinastii“cum este, spre exemplu, cea a Papilor numiţi Benedict (16 Papi), a celor numiţi Clement (5 Papi) sau a celor numiţi Pius (14 Papi)?
Se pare că numele de Petru al II-lea este văzut mai mult ca oricând drept un pericol, tocmai din cauza listei lui Malachia.
La Vatican nu iese niciodată fum fără foc, mai ales dacă ţinem cont de această conjuncţie stranie între viziunea unui mistic cistercian din Evul Mediu şi profeţiile Fecioarei. Această conjuncţie ne spune poate ceva foarte important, şi în acelaşi timp foarte simplu: că anii care vor veni vor fi mai dramatici decât toată istoria umanităţii.
Material preluat din broşura Cel de-al treilea secret de la Fatima dezvăluit.
Sursa: www.yogaesoteric.net
Iată ce spune, în mod foarte semnificativ, profeţia despre un Papă care a fost ales în 1978 şi care a avut neşansa de a fi „chemat de Domnul“ la o lună după alegerea sa ca reprezentant pe Pământ al lui DUMNEZEU! Aşadar, Malachia l-a desemnat pe Papa Ioan Paul I prin sentinţa „De medietate lunae“ (De la jumătatea lunii). Aceasta descria o fatalitate: cardinalul Albino Luciani a fost găsit mort la câteva săptămâni după ce a preluat investitura. La acea vreme, moartea sa suspectă a făcut senzaţie şi presa din întreaga lume s-a repezit la profeţiile lui Malachia pentru a verifica dacă există concordanţă. Ioan Paul I, născut în dioceza Belluno (lună frumoasă!) a fost ales la jumătatea unei luni (25 august), a domnit cam o lună şi a murit în timpul celeilalte jumătăţi (28 septembrie), iar calendarul lunar din 1978 dovedeşte acest lucru. Cât despre colaboratorul său apropiat, cardinalul Villor, acesta s-a născut, şi nu este un lucru inventat, la periferia Lyonului numită Tassin la Demie-lune! De altfel, Villor a asigurat interimatul până la alegerea lui Ioan Paul al II-lea… Daniel Réju, istoric specialist în Malachia, a descris astfel evenimentul care a produs uimirea lumii creştine de la acea vreme:
„«În acea dimineaţă de 29 septembrie 1978, spre orele 5:30, secretarul personal al Papei, părintele Magee, a intrat în dormitorul Papei Ioan Paul I. Negăsindu-l în capelă ca de obicei, l-a căutat în camera sa şi l-a găsit mort în pat, cu lumina aprinsă, ca şi cum ar fi citit. Medicul, care a venit imediat, a constatat decesul, survenit probabil către orele 23, pe 28 septembrie, prin moarte subită, datorită unui infarct miocardic.»
Acest comunicat laconic al Vaticanului, preluat de teleimprimatoare, reluat de canalele de radio şi televiziune de pe cinci continente, a aruncat întreaga lume, şi în special creştinătatea, într-o stupefacţie totală. Consternare, neîncredere, emoţii, teamă, nu sunt decât nişte sărmane cuvinte pentru a descrie sentimentele diverse şi confuze pe care le-au simţit oamenii atunci când au aflat această veste, atât de neaşteptată, la care cu o zi înainte nu s-ar fi gândit nimeni. Pe 6 august seara, abia murise Paul al VI-lea. Pe 28 septembrie se stingea, la rândul său, Ioan Paul I, succesorul său. Cel care părăsea astfel această lume după un pontificat de 33 de zile, Ioan Paul I, până atunci singurul suveran pontif care alesese un prenume compus din istoria Papalităţii (lucru pe care unii l-au interpretat ca un semn de rău augur), corespundea celei de-a 109-a sentinţe a sfântului Malachia, «De medietate Lunae».“ („Mort des Papes et Apocalypse“, Daniel Réju, Editions du Rocher, 1979, pag.104)
Consecinţă logică: de atunci, Sfântul Malachia este, mai mult ca oricând înainte, privit ca fiind degetul Sfântului Petru în persoană. Ca un episod anecdotic, în 1958, în timpul conclavului care urma să-l aleagă pe cel de-al 107-lea Papă anunţat ca „Păstor şi marinar“, cardinalul de New York, Francis Spellman, s-a grăbit în mod ridicol să închirieze un vapor şi să-şi petreacă timpul urcând şi coborând pe fluviul Tibru care desparte Roma în două, pentru a se potrivi cu profeţia lui Malachia! Dar a fost ales arhiepiscopul de Veneţia, păstor şi marinar cu mult înainte de acel conclav. Neplăcându-i să piardă, cardinalul Spellman, arogant şi lipsit de spirit creştin, a declarat presei americane în legătură cu noul Papă Ioan al XXIII-lea: „Acesta nu este un Papă! Mai bine ar vinde banane“. Papa Pius al VI-lea (1755-1799) a nimerit mult mai bine: el a emis medalii comemorative cu fraza lui Malachia („Peregrinus Apostolicus“) sub portretul său.
Este inutil să subliniem că în timpul ultimului conclav din 2005, ca de obicei, toţi cardinalii au consultat lista înainte de a merge la Roma, pentru a verifica dacă aveau vreo şansă. Astfel, presa italiană a relatat că toţi cardinalii râdeau în mantii atunci când cei doi candidaţi principali, cardinalul Ratzinger şi cardinalul Martini, n-au putut fi departajaţi. De fapt, „Gloria măslinului“i se potrivea destul de bine lui Martini şi mulţi au votat pentru el tocmai din acest motiv. Dar Conştiinţa Superioară veghea…
Sentinţa cu numărul 110, corespunzătoare lui Ioan Paul al II-lea, este uimitoare, „De labore Solis“ (De eclipsă solară, sau Lucrarea Soarelui). Malachia, care a trăit în timpurile aşa-zis întunecate ale Evului Mediu, nu avea de unde să ştie, altfel decât prin revelaţie dumnezeiască, despre foarte solarul cardinal Woytila că avea să vină pe lume într-o zi cu eclipsă de Soare, pe 18 mai 1920 (arhivele NASA precizează chiar că această eclipsă a fost una dintre cele mai puternice eclipse ale secolului, cu o magnitudine de 0,9734) şi că va fi şi înmormântat în timpul unei eclipse de Soare. Asemenea lucruri nu pot fi scornite. El nu putea doar să îşi imagineze lucruri atât de precise şi cu atâtea secole înainte. Era el un mesager divin, care s-a supus Proniei cereşti? Putem să fim încredinţaţi de acest lucru şi datorită descrierii sale „Religio depopulata“ pentru Papa din timpul Primului Război Mondial, Benedict al XV-lea (1914-1922). Această ultimă sentinţă profetică este dovada, dacă mai era necesar, a geniului său vizionar, chiar dacă Sfântul Malachia s-a mulţumit să atribuie doar o simplă frază în latină, un sui generis motto, fiecărui Papă. Singurul care a beneficiat de mai multe rânduri este cel care va domni în vremurile din urmă:„In persecutione extrema Sacrae Romanae Ecclesia sedebit Petrus Romanus qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactis, civitas septicollis diruetur; et Judex tremendus judicabit populum.“
În traducere românească: „În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.“
Înţelegem astfel de ce rândurile scrise cu pană de gâscă acum 900 de ani mai planează şi astăzi ameninţător deasupra Romei. Trebuie să mai adăugăm că din cauza „Profeţiilor lui Malachia“, mulţi oameni din ziua de azi au emoţii, rugându-se să nu i se petreacă nimic grav lui Benedict al XVI-lea, ca să nu mai vorbim de toţi cei care afirmă sus şi tare, pe nenumărate site-uri de pe internet, că noi trăim ultimii ani înaintea faimoasei Apocalipse, pentru că cel de-al 111-lea Papă al Sfântului Malachia este în funcţie chiar în acest moment. Deci din punct de vedere tehnic, conform acestei interpretări, noi am intrat deja în „vremurile din urmă“.
Dincolo de raţiunile divine, să observăm totuşi – şi acest fapt este foarte neplăcut pentru noi, deoarece ne apropie de sfârşitul fatal – că preferinţele cardinalilor merg întotdeauna spre candidatul cel mai în vârstă, şi aceasta nu neapărat din motivul înţelepciunii sau al sfinţeniei, ci adesea din raţiuni cât se poate de omeneşti: pentru ca acest post foarte dorit să devină vacant cât mai repede posibil. Din acest punct de vedere, Ioan al XXIII-lea a murit după numai patru ani şi jumătate, iar Benedict al XVI-lea a fost al doilea „cel mai în vârstă ales în această funcţie“ în 2.000 de ani.
O altă profeţie, chiar mult mai precisă, a fost făcută unei fetiţe (Conchita Gonzales) de Fecioara Maria în 1962 în Spania, la Garabandal. Profeţia este uimitoare pentru că ea a prevăzut cu 16 ani înainte evenimentele la care se referă: „După moartea Papei Ioan al XXIII-lea, vor mai fi încă trei papi, iar unul dintre ei va avea o domnie foarte scurtă. După aceea vor veni vremurile din urmă, dar nu şi Sfârşitul Lumii“. Or, putem observa că după Papa Ioan al XXIII-lea a fost Papa Paul al VI-lea, urmat de Papa Ioan Paul I şi de Papa Ioan Paul al II-lea. Aceasta arată că din punctul de vedere al lui DUMNEZEU, Ioan Paul al II-lea a fost ultimul Papă catolic în sensul propriu al cuvântului, iar cu Benedict al XVI-lea încep vremurile din urmă. Benedict al XVI-lea ar corespunde, deci, din acest punct de vedere, lui „Petrus Romanus“ din lista Sfântului Malachia!
În ce îl priveşte pe Malachia, pe numele său laic Maolmhaodhog O’Morgair, acest mistic irlandez născut în 1094 şi canonizat în 1199 pentru sfinţenia sa, nu ştim prea multe despre, decât că a fost hirotonisit preot în 1119 şi că a devenit vicar de Armagh, apoi episcop de Connor în 1124. Cum părinţii săi îl puseseră sub patronajul ultimului proroc biblic, Malachia, era cumva firesc ca acest prenume să-l fi predestinat într-o oarecare măsură unei cariere de proroc al vremurilor din urmă. De fapt, „Cartea lui Malachia“ încheie „Vechiul Testament“, aşa cum„Apocalipsa lui Ioan“ încheie „Noul Testament“. Malachia şi Ioan par a fi predestinaţi să „încheie“ timpurile. După biografia sa foarte interesantă scrisă de Bernard de Clairvaux, Sfântul Malachia era cunoscut pentru puterea sa de a vindeca bolnavii şi mai ales pentru cea de a prezice viitorul. El şi-a prezis locul şi anul morţii, ca şi pe cele ale multor oameni cu care s-a întâlnit, ceea ce indică aptitudinea sa incredibilă de a „vedea“ viitorul şi destinul. La apogeul vieţii, el a luat hotărârea de a se retrage în mica dioceză de la începuturile călugăriei sale, Down, pentru a regăsi viaţa monastică cisterciană din tinereţe. Istoria ne spune că în 1139, în piaţa Sf. Petru, el a avut o viziune-extaz în legătură cu fiecare Papă ce urma să vină şi cu lucrarea lui, până la faimoasele vremuri din urmă (până la el fuseseră deja 165 de papi, primul fiind Sfântul Petru, „ales“ în '67), caracterizate de distrugerea Romei. Pentru a complica lucrurile, lista sa nu a fost făcută publică decât la 452 de ani după moartea sa, adică în 1595, şi aceasta datorită bibliotecarului benedictin Arnold de Wion, care a transcris-o în dicţionarul, elaborat de el, al călugărilor din ordinul său, intitulat „Arborele vieţii“sau „Lignum Vitaeornamentum et decus Ecclesiae“. Este vorba despre o simplă notă de dicţionar la litera D, despre dioceza Down: „Sfântul Malachia, irlandez, episcop de Down, călugăr în Bevehor şi arhiepiscop de Armagh. După ce a ocupat acest scaun mai mulţi ani, el l-a părăsit în anul Domnului 1137 şi s-a retras la locaşul din Down, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. A murit la 2 noiembrie 1143, în conformitate cu viaţa sa descrisă de Sf. Bernard... Se spune că a scris el însuşi câteva opuscule, dar eu nu am văzut niciunul, cu excepţia unei anumite lucrări, numită «Profeţie despre suveranii pontifi». Pe aceasta, deoarece este scurtă, şi pentru că nu a fost niciodată, după câte ştiu, imprimată, şi deoarece mulţi vor să o cunoască, o reproduc în cele ce urmează.“Fratele Arnold nu şi-a putut imagina că simpla idee de a publica această listă va face să curgă apoi tone de cerneală şi va fi un fel de fir conducător al scaunului pontifical. În privinţa interpretării acestei profeţii se contrazic două şcoli.
Prima, şcoala latină, a susţinut dintotdeauna că lista cu cei 111 Papi ai lui Malachia este exactă şi că „vremurile din urmă“ vor începe cu al 111-lea Papă, adică tocmai cu Benedict al XVI-lea. După cum am văzut deja, acest lucru corespunde, de asemenea, revelaţiilor Fecioarei de la La Salette în Franţa şi de la Garabandal, în Spania: Conchita Gonzales, una dintre micile clarvăzătoare, spusese: „Fecioara mi-a spus că nu vor mai fi decât trei Papi“. Deci pentru Fecioară, Benedict al XVI-lea nu este un adevărat Papă, sau, mai bine zis, el este „Petrus Romanus“ al Sfântului Malachia.
A doua şcoală, anglo-saxonă, susţine că ultimul Papă, faimosul Petru al II-lea, nu va veni decât după decesul „Gloriei măslinului“ (Benedict al XVI-lea). Această afirmaţie a fost în principal răspândită de Peter Bander, profesor de teologie la Cambridge, în cartea sa „Profeţiile sfântului Malachia şi ale sfintei Columbkille“, publicată în lumea anglo-saxonă în 1970. Având ca pretext un obscur text medieval şi fără a preciza sursa, el a adăugat un al 112-lea Papă, şi rezultă astfel: Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi viitorul Petru al II-lea.
În aceste condiţii, apare, totuşi, o problemă: în vechime, oamenii care primeau viziuni de la DUMNEZEU nu erau preocupaţi să le modifice şi să găsească greşeli în ceea ce li se revela, astfel că este cu totul neverosimil ca Sfântul Malachia, după ce a transcris cu precizie laborioasa listă a celor 111 papi, să-l uite tocmai pe un presupus al 112-lea Papă, care în plus să fie şi cel mai important. Chiar admiţând că mai urmează încă un Papă, „Petrus Romanus“, ar trebui ca un cardinal să fie într-adevăr lipsit de inteligenţă ca să-şi ia tocmai numele de Petru al II-lea după ce va fi ales.
Daniel Réju, autorul lucrării „Moartea papilor şi Apocalipsa“, remarca deja acum 30 de ani că Malachia cântăreşte foarte greu în balanţa pontificală, chiar dacă numele său nu era niciodată pronunţat oficial: „Trebuie să avem în vedere un obicei curios al Bisericii, de teamă, superstiţie, respect pentru o tradiţie al cărei sens este uitat, sau ascuns în mod intenţionat: niciun suveran pontif nu şi-a ales numele de Petru după ce a urcat pe scaunul pontifical.
Se presupune chiar că a fost prevăzută adoptarea unui prenume pontifical pentru a se evita ca un prelat cu numele de Petru, care ar fi ajuns pe scaunul pontifical, să trebuiască să poarte acest prenume. Or, este totuşi vorba de scaunul lui Petru, ucenicul lui Hristos, fondatorul Bisericii Apusene. În mod logic, noul ales ar fi trebuit să se bucure că se află sub un asemenea patronaj. Totuşi, acest lucru nu s-a petrecut niciodată: niciun prelat nu şi-a ales numele de Petru ca prenume pontifical. Ce tabu misterios poate fi atât de puternic, pentru a fi respectat atât de scrupulos? Ce interdicţie înconjoară cu atâta rigoare prenumele de Petru, pentru a întreţine o teamă aproape supranaturală?“.
Într-adevăr, este interesant de aflat de ce niciun cardinal ales Papă nu s-a numit, niciodată, Petru al II-lea, dând astfel naştere unei „dinastii“cum este, spre exemplu, cea a Papilor numiţi Benedict (16 Papi), a celor numiţi Clement (5 Papi) sau a celor numiţi Pius (14 Papi)?
Se pare că numele de Petru al II-lea este văzut mai mult ca oricând drept un pericol, tocmai din cauza listei lui Malachia.
La Vatican nu iese niciodată fum fără foc, mai ales dacă ţinem cont de această conjuncţie stranie între viziunea unui mistic cistercian din Evul Mediu şi profeţiile Fecioarei. Această conjuncţie ne spune poate ceva foarte important, şi în acelaşi timp foarte simplu: că anii care vor veni vor fi mai dramatici decât toată istoria umanităţii.
Material preluat din broşura Cel de-al treilea secret de la Fatima dezvăluit.
Sursa: www.yogaesoteric.net
Financiar – Aspectul financiar este cel mai grav pentru această planetă, deoarece el indică cel mai mare furt de energie umană posibilă la ora actuală. Oamenii muncesc mult pentru nimic, băncile au devenit cele mai nocive instituţii sociale, organizaţiile monetare internaţionale au programe şi modalităţi de acţiune diabolică pentru umanitate şi este posibil ca un astfel de program să dea tonul unui dezechilibru mondial absolut imprevizibil. Chiar dacă acest eveniment va crea panică, popoarele se vor redresa neaşteptat de repede, deoarece vor fi realmente divin inspirate cum să rezolve această manevră murdară a elitei ce conduce lumea. Foarte multe popoare vor da semne de părăsire a comunităţilor planetare sau chiar se vor desprinde de ele, ceea ce va genera un curent general de reconsiderare sau chiar refacere a monedelor naţionale. Oricum, problema banilor va deveni o problemă majoră în 2013, putând genera mişcări umane de amploare şi un dezechilibru social fără precedent, ce va da tonul concretizării Începuturilor despre care am amintit mai înainte. Ar fi de preferat ca importanţa banilor în viaţa noastră să fie regândită inclusiv din perspectivă spirituală, tocmai ca aceia care trăiesc numai pentru bani să nu se smintească de-a binelea atunci când va sosi momentul înlocuirii lor cu alte valori.
Spiritual – Suntem în rezonanţă cu sferele gigantice de forţă din Macrocosmos atunci când ştim cu adevărat ce vrem. Asta înseamnă că am pornit la drum în viaţă animaţi de un obiectiv clar sau de un ideal major. Când aşa ceva s-a structurat bine în mintea noastră, atunci Universul (Fiinţa Macrocosmică a lui Dumnezeu) ştie cu exactitate ce ne trebuie şi aceea ne va oferi. Acest procedeu simplu este valabil pentru absolut orice aspect al vieţii noastre. Drumul spre Dumnezeu începe cu formularea clară a necesităţilor noastre lăuntrice, cu identificarea corectă a „cauzelor” reale ale fericirii. Tocmai de aceea, la început de an în 2013, este mai mult decât necesar să ne întrebăm dacă Dumnezeu există în viaţa noastră, şi dacă „da”, ce loc Îi acordăm. Nu mai putem merge înainte fără El, nu ne mai putem minţi că El nu există. Nu putem fi fiinţe spirituale fără să fim conştienţi de existenţa Lui. Aceasta este prima urgenţă majoră a vieţii noastre, ea este capitală. Fără „acceptarea” Lui suntem nişte sărmani roboţei care vor ceda psihic la orice apariţie angelică, la orice manifestare a intuiţiei, la orice miracol din viaţa noastră, dar care, pentru Dumnezeu, este o stare de normalitate. Mulţi ne spunem că, dacă am fi fost contemporani cu Iisus, L-am fi recunoscut şi L-am fi iubit. Dar infim de puţini dintre noi realizează că suntem exact în aceeaşi condiţie ignorantă de atunci şi că ne comportăm exact ca atunci. S-a spus că a doua venire a lui Iisus va fi în inimă, nu în trup. Îl vor recunoaşte doar aceia care au cu adevărat ochi să-L vadă şi care trăiesc cu adevărat cu Dumnezeu în suflet.
