Problema eului (2)

de Rabindranath Tagore

 

Citiţi prima parte a acestui articol

http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/02/problema-eului-1.html

Artistul, care are bucuria unei idei artistice depline, o exteriorizează dându-i o formă şi astfel ideea devine şi mai mult proprietatea lui. E bucuria care despică o parte din noi înşine şi îi dă formă şi graţie iubirii ca să ne regăsim întregi în ea. De aceea această despicare nu-şi are pricina în nepăsare, ci în iubire. Lepădarea are în sine numai un moment, acela al despicării. Dar iubirea are două: momentul despicării, care e numai aparent şi momentul unificării, care e adevărata ei fiinţă. Trebuie astfel să ştim că înţelesul eu-lui nostru nu se poate afla în izolarea de DUMNEZEU şi de semeni, ci în necontenita realizare a YOGA-ei, adică în unificare, să nu căutăm acest înţeles în dosul gol al pânzei, ci pe faţa unde e zugrăvită icoana.
De aceea filozofii noştri caracterizau izolarea eu-lui ca MAYA, ca amăgire, fiindcă ea în sine nu e nimic real. Acest eu izolat pare primejdios, el se ridică asemeni unui turn, la o înălţime ameţitoare şi aruncă o umbră neagră pe faţa frumoasă a creaţiei: din afară el pare o ruptură bruscă, rebelă şi nimicitoare; e trufaş, lacom de putere şi cu toane, gata să prade lumea de toată bogăţia ei, ca să-şi potolească o lăcomie de-o clipă; cu mâna crudă, nelegiuită, ar vrea să smulgă penele Frumuseţii - pasărea cerească – ca să-şi ascundă în ele, pe-o zi, urâciunea; şi povestea spune că fruntea lui e însemnată pe veci cu semnul negru al nesupunerii. Totuşi, toate acestea sunt MAYA, aparenţa exterioară a AVIDYA-ei; sunt negură, iar nu soare, e fumul întunecat care vesteşte că focul iubirii s-a aprins.

Închipuiţi-vă un sălbatic care, în neştiinţa lui, crede că bancnota de hârtie ar ascunde în sine vraja prin care posesorul capătă tot ce-i trebuie. El adună hârtiile, le ascunde, face cu ele încercările cele mai prosteşti şi, scârbit, de trudă, ajunge în cele din urmă la încheierea tristă că n-au nici o valoare şi de nimic nu-s bune decât să fie aruncate pe foc. Omul cu minte însă ştie că hârtia bancnotei e MAYA şi fără folos atâta vreme cât n-o duci la bancă. Numai AVIDYA, neştiinţa noastră, ne face să credem că eu-l, ca şi hârtia bancnotei şi-ar avea valoare în sine; lucrând în această credinţă, facem ca acest eu să rămână fără valoare. Numai după ce a dispărut AVIDYA ne aduce eu-l o bogăţie nepreţuită. Căci El se descoperă în formele în care se întrupează bucuria lui. Aceste forme s-au desfăcut de el şi au numai atâta valoare câtă le dă bucuria lui. Când noi facem din nou aceste forme în obârşia lor, bucuria, care e tot una cu iubirea, le  shimbăm în bancă şi le cunoaştem adevărata fiinţă.

Dacă numai nevoia împinge pe om la lucru, acest lucru capătă un caracter vremelnic, el nu e decât un expedient; el rămâne părăsit şi se risipeşte când nevoia se abate în altă parte. Dar când lucrul izbucneşte din bucurie, formele în care el se întrupează, sunt nemuritoare. Ceea ce e nemuritor în om le împărtăşeşte şi lor propria-i fiinţă.

Eu-l nostru, ca formă a bucuriei lui DUMNEZEU, e nemuritor. Căci bucuria lui însuşi e ATMAN, veşnică. Aceasta-i ceea ce nu ne îngăduie să credem în moarte chiar când  nu ne putem îndoi de realitatea morţii. Contrazicerea aceasta dispare din noi prin adevărul că în dualismul vieţii şi al morţii e armonie. Noi ştim că viaţa unui suflet, finită după aparenţa ei, şi infinită după natura ei,  trebuie să treacă prin poarta morţii în pelerinajul ei spre infinit. Moartea e monistă, ea nu are viaţă în sine. Viaţa însă e dualistă; ea le are pe amândouă: aparenţa şi adevărul, iar moartea este acea aparenţă, acea MAYA tovarăşă nedespărţită a vieţii. Eu-l nostru, ca să trăiască, trebuie să se transforme şi să crească necontenit în forma lui; s-ar putea spune că, în acelaşi timp, se produce în el o necontenită moarte şi o viaţă necontenită. De fapt, aspirăm la moarte, când ne ferim de moarte, când am vrea să dăm durată acestei forme a eu-lui, când eu-l nu simte nici un impuls, să se întreacă pe sine, când îşi socoteşte ca definitive hotarele şi după această măsură lucrează. Atunci ajunge până la noi chemarea maestrului nostru, să murim acestei morţi – nu e o chemare la nimicire, ci o chemare la viaţa veşnică. E stingerea lămpii în lumina zorilor, iar nu stingerea soarelui. Aceasta înseamnă în realitate numai îndemnul să urmăm, conştient, dorul intim al fiinţei noastre.

Avem în fiinţa noastră două feluri de pofte pe care, trebuie să încercăm a le armoniza. În domeniul naturii noastre fizice, avem o categorie de care suntem mereu conştienţi. Vrem să gustăm deliciul mâncării şi băuturii, aspirăm la bunăstare trupească şi la îndestulare. Aceste pofte nu se depăşesc pe sine, se mărginesc numai la potolirea instinctelor din care s-au născut. Dorinţele gurii stau adesea în contrazicere cu ceea ce poate suporta stomacul. Dar mai avem o cerinţă, anume aceea a sistemului fizic întreg, de care de obicei nu suntem conştienţi, cerinţa după sănătate. Aceasta e mereu activă, drege şi pune iarăşi la loc ceea ce a căzut în dezordine şi restabileşte cu îndemânare echilibrul tulburat. Şi nu-i pasă de imediatele pofte ale corpului, ci depăşeşte clipa de faţă. E principiul integrităţii noastre fizice, care leagă viaţa de trecut şi de viitor şi păstrează unitatea părţilor. Înţeleptul îl cunoaşte şi-şi armonizează cu el celelalte pofte fizice.

Dar avem încă un corp mai mare, societatea omenească. Aceasta este un organism ale cărei părţi suntem noi. Ca atare, avem dorinţele noastre individuale. Vrem plăcerea noastră proprie şi libertatea proprie. Vrem să plătim mai puţin şi să avem mai mult decât oricare altul. De aici conflicte şi certuri. Dar în noi mai e o altă cerinţă care e activă în profunzimea organismului social. Ea se îndreaptă spre binele societăţii şi trece dincolo de graniţele lucrurilor actuale şi personale. Ea e din domeniul infinitului. Înţeleptul încearcă să-şi armonizeze dorinţele ce tind la mulţumirea de sine cu cerinţa binelui social şi numai astfel îşi poate realiza eu-l său cel nobil. Ca fiinţă mărginită, eu-l e conştient de izolarea lui şi caută, fără, scrupul, să se ridice deasupra celorlalţi. Dar ca fiinţă infinită, el doreşte să ajungă la acea armonie ce duce la perfecţiune, iar nu la simpla mărire exterioară.

La eliberarea naturii fizice ajungem prin sănătate, la aceea a fiinţei sociale prin dreptate, la aceea a eu-lui nostru prin iubire. Pe aceasta din urmă o caracterizează BUDDHA prin stingere, stingerea egoismului prin iubire şi care nu duce la întunecare, ci la iluminare. E calea către BODHI, către adevărata deşteptare; e descoperirea bucuriei infinite în noi, prin lumina iubirii.

Eu-l nostru trebuie să ajungă la armonia sufletului prin independenţa individualităţii lui; el nu poate ajunge acolo prin silă. Astfel trebuie să evolueze şi voinţa nostră în deplină liberate, prin revoltă, către suprema desăvârşire. Trebuie să avem putinţa formei negative a libertăţii, a lipsei de lege, până să putem ajunge la forma pozitivă a libertăţii, a iubirii. Această libertate negativă, libertatea îndărătniciei, poate merge într-o direcţie opusă scopului ei suprem, dar nu-şi poate curma pentru totdeauna drumul către el, căci atunci îşi pierde înţelesul propriu şi încetează să mai fie libertate. Îndărătnicia noastră are libertate numai până la un anumit grad, ea poate afla ce înseamnă abaterea de la drumul cel drept, dar nu poate continua la infinit în această direcţie. Căci în latura noastră negativă, suntem mărginiţi. Trebuie să punem capăt acţiunilor noastre rele, discordante. Căci răul nu e infinit şi discordia nu poate fi lucrul suprem. Voinţa noastră are libertatea de-a putea face din experienţă ca scopul ei adevărat să fie bunătatea şi iubirea. Căci bunătatea şi iubirea sunt nesfârşite şi numai în infinit e cu putinţă realizarea libertăţii. Astfel libertatea voinţei nu se întinde în latura eu-lui nostru mărginit, unde acest eu e MAYA şi negaţie, ci în latura pozitivă, nemărginită, unde el este adevăr şi iubire. Libertatea nu se poate împotrivi propriului său principiu, rămânând totuşi liberă; ea nu poate să se sinucidă şi totuşi să trăiască. Nu putem zice că avem nemărginita libertate de a ne înlănţui, căci cu înlănţuirea se sfârşeşte libertatea.

Avem astfel în libertatea voinţei acelaşi dualism al aparenţei şi adevărului – îndărătnicia noastră e numai aparenţa libertăţii şi iubirea e adevărul. Dacă încercăm să despărţim cu totul această aparenţă de adevăr, încercarea ne doare încât, la sfârşit, înţelegem zădărnicia ei. În toate lucrurile există acest dualism de MAYA şi SATYAM, de aparenţă şi adevăr. Vorbele sunt MAYA când ele sunt numai sunete şi mărginite; ele sunt SATYAM când sunt gânduri şi nemărginite. Eu-l nostru e MAYA când e numai individual şi mărginit, când îşi socoteşte izolarea ca ceva absolut; el e SATYAM când îşi recunoaşte fiinţa intimă în universal şi infinit, în Eu-l suprem în PARAMATMAN. Acesta e înţelesul cuvântului lui Hristos: Înainte de a fi Abraam, eu sunt. Este eu-l veşnic care vorbeşte prin eu-l din mine. Eu-l individual îşi ajunge scopul suprem când se recunoaşte în eu-l infinit. Atunci se petrece MUKTI, eliberarea lui din robia MAYA-ei, a aparenţei, care se naşte din AVIDYA, din neştiinţă; atunci ajunge el la SANTAM SHIVAM ADVAITAM, la pacea desăvârşită întru adevăr; la desăvârşita activitate în bunătate şi la desăvârşita unificare în iubire.

Nu numai în eu-l nostru, dar şi în natură există această izolare de DUMNEZEU, pe care filozofii noştri o numesc MAYA fiindcă izolarea nu stă prin sine şi nu poate mărgini din afară infinitatea lui DUMNEZEU. Ci propria lui voinţă şi-a pus graniţe, precum jucătorul de şah nu-şi mişcă figurile încoace şi încolo la voia întâmplării. El mişcă fiecare figură după anumite calcule şi tocmai această disciplină impusă de bunăvoie îl face să se bucure de puterea lui. El ar putea totuşi să-şi împingă figurile încoace şi încolo după capriciu, dar aceasta n-ar mai fi joc. Dacă DUMNEZEU s-ar mulţumi să rămână numai în sânul atotputerniciei sale, s-ar isprăvi cu creaţia şi însuşi divina-i putere şi-ar pierde înţelesul. Căci puterea, ca să fie putere, trebuie să-şi impună margini. Apele lui DUMNEZEU trebuie să rămână ape şi pământul său pământ. Legea care le-a făcut ape şi pământ e propria lui lege prin care el a despărţit jocul de jucător, căci în această despărţire stă bucuria jucătorului.

Cum se desparte natura prin graniţele legii naturale, tot aşa eu-l nostru se desparte de DUMNEZEU prin graniţele egoismului. DUMNEZEU şi-a mărginit de bunăvoie voinţa, dându-ne stăpânire asupra micii noastre lumi proprii. E ca şi cum ar da un părinte bani de cheltuială fiului său, care poate face ce vrea cu ei. Deşi aceşti bani rămân o parte din averea părintelui, el renunţă totuşi la dreptul de a dispune de ei. Şi face acest lucru deoarece voinţa Lui, care e voinţa iubirii şi deci voinţa liberă, se bucură numai unindu-se ce altă voinţă liberă. Tiranul care îngăduie robi împrejurul lui, îi socoteşte ca un mijloc pentru scopurile sale. Conştiinţa propriei sale nevoi îl face să zdrobească voinţa ca să-şi asigure interesul său propriu. Interesul propriu nu poate suporta cea mai mică libertate la alţii, fiindcă el însuşi nu e liber. Tiranul atârnă în realitate de robii săi, el are nevoie de ei şi de aceea e preocupat numai să tragă foloase punându-i în slujba voinţei lui. Dar cel ce iubeşte are nevoie de o altă voinţă pentru raelizarea iubirii lui, fiindcă iubirea se desăvârşeşte numai în armonia dintre libertate şi libertate. De aceea iubirea lui DUMNEZEU, din care şi eu-l nostru s-a zămislit, l-a despăţit pe acesta de DUMNEZEU şi, iubirea lui DUMNEZEU aduce împăcarea şi aduce din nou pe DUMNEZEU ca eu-l nostru. De aceea trebuie să treacă eul nostru prin nesfârşit de multe reînoiri. Căci nu poate rătăci necontenit pe drumul care-l desparte de DUMNEZEU, el trebuie să se reîntoarcă veşnic la izvorul său nesfârşit. Eu-l nostru trebuie să se dezbrace neîntrerupt de bătrâneţe, să-şi cufunde marginile în uitare şi în moarte ca să-ţi realizeze tinereţea veşnică. Mereu să se afunde în univers, da, în fiece clipă să-l străbată ca să capete putere pentru viaţa lui individuală. La fiecare pas să se supună ritmului etern şi să atingă inima şi unitatea tuturor lucrurilor ca să-şi găsească reazem în izolarea lui.

Jocul vieţii şi al morţii, această prefacere a bătrâneţii în tinereţe, îl vedem pretutindeni. În fiecare dimineaţă se reîntoarce ziua, strălucind curată ca o floare proaspăt înflorită. Dar noi ştim că ea e bătrână.ea e însuşi bătrâneţea. Ea e acea zi din dintâi care a luat în braţe pământul nou născut, l-a înfăşurat în mantia ei de lumină şi l-a trimis, pelerin pe cale de sub stele. Şi totuşi picioarele ei n-au obosit şi ochii ei nu s-au tulburat. Ea poartă talismanul de aur al veşniciei care nu îmbătrâneşte niciodată şi la atingerea lui, pier toate cutele de pe fruntea creaţiei. În adânca inimă a lumii stă tinereţea nemuritoare. Moartea şi ruina pot să arunce umbre fugare pe faţa ei, dar ele se alungă mai departe fără să lase urme – adevărul rămâne însă proaspăt şi tânăr.

Străvechea zi a pământului nostru renaşte în fiecare dimineaţă, ea se reîntoarce veşnic la melodia esenţială a muzicii sale. Dacă mersul ei ar înainta într-o nesfârşită linie dreaptă, dacă, la intervale, ea nu s-ar cufunda mereu în abisul întunericului şi n-ar renaşte mereu la viaţa veşnic tânără, încet, încet, ar mânji şi ar acoperi cu colb adevărul şi pământul ar geme de durere sub pasul ei greoi. Atunci orice clipă ar lăsa o povară de oboseală în urmă-i şi peste paragini şi dărâmături, ruina ar pune stăpânire veşnică. Dar în fiecare dimineaţă, ziua renaşte cu flori proaspăt înflorite şi ne vesteşte, veşnic, nouă, aceeaşi solie şi ne dă încredinţarea că moartea veşnic moare, că deşi pe faţa mării se zbuciumă talazurile cu îndârjire, pace adâncă se ascunde în sânul ei insondabil. Perdeaua nopţii se ridică şi adevărul apare în strălucitoare puritate şi tinereţe; nici un fir de praf pe veşmântul lui, nici o brazdă de bătrâneţe pe figura lui.

Cel ce a fost la începutul lucrurilor, acelaşi e şi astăzi. Şi astăzi glasul lui face să răsune cântecul craeţiei. Universul nu e un simplu ecou ce rătăceşte din ceruri în ceruri ca un călător fără căpătâi – ecoul unui cântec vechi cântat o singură dată de maestru în rigurosul început al lucrurilor şi apoi lăsat, orfan, în părăsire. Nu, el se ridică în fiecare clipă din inima maestrului, însufleţit de răsufletul lui. Şi de aceea el se întinde de-a lungul cerului ca un gând care capătă formă într-o poezie şi nu poate fi zdrobit sub povara greutăţii sale mereu crescânde. De aceea ne uimeşte prin nesfârşite variaţiuni, de aceea nesfârşita serie de indivizi, dintre care nici unul nu există de două ori în creaţie. Cum era în ziua întâia, aşa continuă să fie până-n cea din urmă, un început care niciodată nu sfârşeşte – veşnic veche şi veşnic nouă e această lume.

E datoria noastră să cunoaştem că, în fiecare clipă a vieţii sale, această lume renaşte din nou. Ea trebuie să triumfe sfâşiind toate amăgirile care o înfăşoară în coaja bătrâneţii şi o apasă ca povara morţii. Căci viaţa e tinereţe fără moarte şi ea urăşte bătrâneţea care caută să-i împiedice expansiunea, bătrâneţea care în realitate nu aparţine vieţii, ci îi urmează cum umbra îi urmează luminii. Viaţa noastră bate ca fluviul în ţărmuri, nu ca să se simtă captată între ele, ci pentru a cunoaşte din nou, cu fiecare clipă, că drumul ei liber duce numai spre marea nemărginită. E ca o poezie care simte, cu fiecare silabă, cătuşa strâmtă a metrului – dar nu ca să fie redusă la tăcere prin rigiditatea lui, ci pentru ca, prin simetria ritmului, să dea expresie libertăţii lăuntrice a mişcării sale. Tot astfel, zăgazurile individualităţii noastre  ne călăuzesc spre nemărginire, ţinându-ne captivi, pe de o parte, în graniţele noastre. Numai când încercăm să dăm valoare absolută acestor graniţe, cădem în contraziceri imposibile şi ne prăbuşim dureros. Aceasta e pricina marilor revoluţii în istoria omenirii. Totdeauna când o parte caută să-şi aleagă drumul, nesocotind întregul, e împiedicat brusc prin zguduirea puternică a acestui întreg şi aruncată-n pulbere. Totdeauna, când insul a căutat să îngrădească fluviul veşnic curgător al puterii universale şi să-l mărginească în cuprinsul folosului său personal, a adus cu aceasta o catastrofă. Oricât de tare ar fi un rege, el nu poate să ridice stindardul revoltei împotriva izvorului nesecat al întregii puteri ce zace în unitatea tuturor şi, totuşi, să rămână tare.

Scris este: Prin fărădelege izbutesc oamenii să aibă ce le pofteşte inima şi triumfă asupra duşmanilor lor, dar după aceea se usucă rădăcinile puterii lor. Rădăcinile noastre trebuie să se îngroape adânc în veşnicie, dacă vrem să ne dezvoltăm în toată măreţia personalităţii. E scopul nostru să căutăm acestă unificare. Adânc trebuie să ne plecăm fruntea în iubire şi blândeţe şi astfel ne vom putea afla locul unde toate, şi mari şi mici, se împletesc. Prin pierderea noastră vom câştiga şi prin înfrângerea noastră ne vom ridica. Jocul vieţii ne-ar umple de groază dacă, în răstimpuri, nu ne-am întoarce iarăşi şi iarăşi la iubirea Celui veşnic, cum se întoarce copilul de la joacă în braţele mamei. Trufia noastră se întoarce în blestem, dacă nu putem renunţa la ea întru iubire. Trebuie să recunoaştem că numai ceea ce este nemărginit se descoperă în noi, veşnic reînnoit şi veşnic frumos, şi înţelesul lui şi-l dă eu-lui nostru.

Fragment din cartea Sadhana, Calea Desăvârşirii de Rabindranath Tagore, Editura Stress, 1990.

Sursa: www.yogaesoteric.net

Problema eului (1)

de Rabindranath Tagore, 
laureat al Premiului Nobel pentru literatură 1913

La un pol al fiinţei mele, eu sunt una cu arborii şi cu pietrele. Acolo trebuie să recunosc domnia legilor universale. Acolo zace, adânc şi mai adânc, fundamentul fiinţei mele. Puterea stă în faptul că e organic cuprinsă în lumea universală şi e în deplină comunitate cu toate lucrurile.

Dar la celălalt pol al fiinţei mele, mă deosebesc de toate. Acolo, linia egalităţii am frânt-o şi stau singur, ca individ. Eu sunt unic, sunt eu însumi, sunt fără egal. Toată greutatea universuluinu nu e în stare să zdrobească această individualitate a mea. Ea se ţine dârză, cu toată uriaşa gravitație a lucrurilor. Pare mică după înfăţişare, dar în realitate e mare. Căci ea se menţine împotriva puterilor ce vor s-o despoaie de distincţia ei şi s-o prefacă în pulbere.

Acest rol al pidestalului eului care iese la lumină din adâncul întunecat şi nepătruns, mândru de particularitatea lui, mândru că a dat formă unei idei unice, individuale, a creatorului lumii, idee ce nu se repetă în universul întreg. Dacă această individualitate s-ar distruge, chiar fără să se piardă un atom de materie măcar, bucuria creatoare, care era cristalizată în ea, dispare. Suntem absolut desfiinţaţi când ni se răpeşte această particularitate, această individualitate, care e singurul lucru ce-l putem numi numai al nostru propriu şi a cărui pierdere este în acelaşi timp o pierdere pentru întreaga lume. Înalta ei valoare e că nu-i comună. Şi de aceea numai prin ea putem să ne unificăm cu universul, într-un înţeles mai adânc, ca şi cum, fără să ştim, ne-am odihni în sânul lui particularitatea noastră.

Universul îşi caută necontenit împlinirea în mic. Şi necesitatea de a ne păstra această individualitate este de fapt necesitatea universului care lucrează în noi. A ne bucura de infinit este a ne bucura de noi înşine.

Că omul socoteşte această particularitate a eului, cel mai preţios bun al său, o dovedesc suferinţele pe care le îndură pentru ea şi păcatele pe care pentru ea le săvârşeşte. Omul însă a devenit conştient de ea, prin faptul că a mâncat din pomul cunoştinţei. Ea l-a adus la ocară, la crimă şi la moarte şi totuşi îi e mai scumpă decât orice paradis unde eul doarme în nesfârşita nevinovăţie şi siguranţă în poala naturii mame.

Menţinerea acestei individualităţi înseamnă pentru noi luptă şi suferinţă necontenită. Şi de fapt unitatea de măsură a valorii sale e această suferinţă. O faţă a acestei valori se cheamă jertfă; ea exprimă cât ne-a costat. Cealaltă faţă se cheamă câştig; ea exprimă cât am izbutit. Dacă eul n-ar însemna nimic altceva decât suferinţă şi jertfă, n-ar putea avea nici o valoare pentru noi şi în nici un caz n-am îndura voit asemenea jertfă. Atunci, fără îndoială, nimicirea de sine ar fi ţinta supremă a omenirii.

Dar dacă există un folos corespunzător, dacă eul nostru nu sfârşeşte în neant, ci în plinătate, atunci e clar că însuşirile lui negative, jertfa şi suferinţa îndurate pentru el, ni-l fac cu atât mai preţios. Că de fapt aşa este, au dovedit-o cei ce au cunoscut însemnătatea pozitivă, a eului, şi-au luat cu bucurie asupră-le răspunderea şi au adus, fără şovăire, toate jertfele.

După această introducere, va fi uşor pentru mine să răspund la întrebarea adresată de unul dintre auditorii mei: dacă nu cumva distrugerea eului n-ar fi socotită în India ca ţinta supremă a omenirii.

Mai întâi, să nu pierdem din vedere faptul că  omul nu-şi exprimă niciodată gândurile în aşa fel ca să fie literalmente înţelese, afară de cazul când este vorba de lucruri de toate zilele. Foarte adesea vorbele omului nici nu sunt grai, ci numai mimica vocală a unui mut. Ele pot prea bine să ne facă să bănuim gândurile lui, cu atât mai mult vorbele au nevoie să se exprime prin contextul vieţii lui. Aceia care încearcă să le prindă înţelesul cu ajutorul dicţionarului, ajung numai până la zidurile casei, fără să descopere uşa pe unde să intre. De aceea învăţăturile marilor noştri profeţi dau loc la înţelegeri fără sfârşit, când încercăm să le înţelegem după vorbă în loc să le realizăm în propria noastră viaţă. Oamenii pedepsiţi cu darul tipicăresc sunt nişte nenorociţi, veşnic ocupaţi cu năvoadele şi pierd din vedere pescuitul.

Nu numai în budism si în religiile indiene, dar si în crestinism se practica idealul lepedării de sine cu toata căldura. Creștinsmul porunceste renunțarea la această viață, moartea e simbolul eliberării omului de viața care nu-i adevarata existență. E același lucru ca NIRVANA, simbolul stingerii lămpii.

Ideea tipică pentru India este aceea că adevărata eliberare a omului este eliberarea de AVIDYA, de neștiință. Neștiința noastră ne face să credem că eul nostru, ca eu, ar fi ceva real, că și-ar avea în sine înțelesul deplin. Dacă avem această falsă idee despre eu, încercăm să trăim așa fel încât să facem din acest eu scopul suprem al vieții noastre. Astfel suntem osândiți la dezamăgire. Când cineva îi pregătește eului său un ospăț cu cea mai mare îngrijire, aprinde focul fără să aibă aluat pentru pâine; focul arde și se mistuie până la ultima scânteie, ca un monstru care își mistuie proprii pui și moare.

Într-o limbă necunoscută, vorbele ne stau înainte în chip supărător. Ele ne rețin, dar nu ne spun nimic. Ca să dezlegăm aceste lanțuri de cuvinte, trebuie să ne eliberăm de AVIDYA, de neștiință și după aceea spiritul nostru își găsește libertatea în gândirea pe care ele o cuprind. Dar ar fi nesecotit lucru să zicem că am putea înlătura necunoașterea limbii înlăturând cuvintele. Nu, când am ajuns la cunoașterea desăvârșită a limbii, rămâne fiecare cuvânt la locul lui, acum nu ne mai împiedică, ci ne lasă să trecem mai departe și ne duce la cugetare care înseamnă eliberare. Astfel, numai neștiința ne încătușează în eul nostru, facându-ne să credem că el ar avea un scop în sine și ne stânjenește să vedem în el ceea ce trece peste marginile lui. De aceea zice înteleptul: „Liberați-vă de AVIDYA”, cunoașteți-vă adevăratul suflet și smulgeți-vă de sub puterea eului, care vă ține prizonieri.

Când ajungem la adevărata noastră ființă, ajungem la libertate. Artistul ajunge la libertatea lui de artist când și-a găsit idealul în artă. Atunci se eliberează de anevoiasele încercări de a imita, de râvna după favoarea mulțimii. DHARMA nu ne distruge ființa, ci ne-o împlinește.

Cuvântul sanscrit DHARMA care se tălmăcește de obicei cu religie, are în limba noastră o însemnătate mai adâncă. DHARMA e natura cea mai lăuntrică, esențialul adevăr imanent al lucrurilor. DHARMA este scopul final al existenței, care lucrează în noi. Când savârșim răul, rănim DHAMA noastră, adică natura noastră cea mai intimă.

Dar aceasta DHARMA, care constituie adevărata noastră natură, e nevăzută fiindcă e ascunsă adânc în noi. Așa de adânc ascunsă, încât s-a crezut că păcătoșenia ar fi natura omului și numai prin grația specială a lui Dumnezeu ar putea unii să se mântuie. Aceasta e ca și cum ai spune că natura seminței ar fi ca ea să ramână închisă în coajă și numai printr-o minune specială ar putea să devină arbore. Nu știm noi însă că înfățișarea din afară a bobului de sămânță contrazice natura lui adevărată? Dacă-l examinăm chimic găsim în el carbon și albumină și multe alte lucruri, dar nu ideea unui pom care va înrămuri. Numai când pomul începe să ia o anumită formă, îi vedem DHARMA și cunoaștem atunci cu siguranță că samânța pe care o arunci și o lași să putrezească, e împiedicată în DHARMA ei, adică în desăvârșirea naturii sale adevărate. În istoria omenirii vedem sămânța vie încolțind și crescând. Vedem cum marele scop final al făpturii omenești s-a dezvoltat în viața mai marilor noștri și avem siguranța că, chiar dacă numeroase vieți izolate par să fi trecut în zadar, aceasta nu e totuși DHAMA lor, ci ele au să-și spargă învelișul și să se transforme în lăstari plini de viață care să crească în aer și în lumină și să-și întindă ramurile în toate părțile.

Libertatea seminței stă în împlinirea DHARMA-ei sale, în rostul ei de a deveni arbore. Neîmplinirea e carcera ei. Jertfa prin care o ființă își atinge desăvârșirea nu e o jertfă care duce în moarte, ci o lepădare de lanțuri care duce la libertate. Când cunoaștem idealul suprem de libertate, pe care îl are un om , îi cunoastem DHARMA, miezul cel mai intim al naturii sale, adevăratul sens al eului său. La prima vedere, libertatea pentru un om pare să însemne aceea prin care el câștigă posibilități nesfârșite să-și mulțumească eul și să-l dezvolte. Istoria ne învață altceva. Purtătorii revelației au fost întotdeauna aceia care au dus o viață de jertfire de sine. Natura înaltă din om năzuie necontenit după ceva ce trece dincolo de ea și e totuși cel mai adânc adevăr al ei, după ceva ce-i pretinde jertfă desăvârșită și o face să-și găsească în această jertfă însăși răsplata. Aceasta e DHARMA omului, religia omului și eul său e vasul care duce această jertfă la altar.

Eul nostru îl putem privi în două forme de înfățișare, deosebite. Vedem eul care se împrăștie în lung și-n lat și eul care crește-n sus peste sine și cu aceasta își descoperă propriul înțeles. Când se împrăștie, încearcă să câștige în întindere, el vrea să gonisească totul pentru sine și bunurile pe care le-a îngrămădit trebuie să servească de piedestal. Dar, când își descoperă adevărata natură, jertfește tot ce are și prin aceasta ajunge la desăvârșire, cum floarea, care a înflorit din mugure, își lasă toată dulceața să curgă din cupa frumuseții sale.

Câtă vreme lampa nu-i aprinsă, îşi ţine uleiul închis şi-l păzeşte să nu se piardă nicio picătură. Şi stă astfel singură în zgârcenia ei, izolată de toate lucrurile dimprejur. Dar îndată ce s-a aprins, şi-a găsit sensul, legătura dintre ea şi celelalte lucruri, de departe şi de aproape, se stabileşte şi bucuroasă îşi jertfeşte provizia de ulei ca să hrănească flacăra.

O asemenea lampă e eul nostru. Câtă vreme îşi păstrează avar bunurile, e întunecat şi lucrează împotriva scopului său adevărat. Îndată ce se luminează, îşi uită de sine, ţine lumina sus şi-i hrăneşte flacăra cu tot ce are el; astfel îşi descoperă adevărata fiinţă. Această revelaţie e libertatea pe care o predică Buddha. El sfătuia lampa să-şi sacrifice uleiul. Dar a-l vărsa fără scop ar însemna să faci întunericul mai întunecat şi mai deşert; acesta n-a fost gândul lui; lampa trebuie să-şi de aluminii uleiul şi astfel să-şi împlinească scopul. Aceasta este liberare. Calea pe care Buddha a arătat-o, n-a fost numai un exerciţiu de lepădare de sine, ci răspândirea iubirii. Şi acesta este adevăratul înţeles al învăţăturii lui.

După ce am cunoscut ca la NIRVANA, predicată de Buddha, ajungem prin iubire, suntem siguri că NIRVANAe piscul cel mai înalt al iubirii. Căci iubirea îşi are scopul în sine. Pentru toate cele, întrebăm de ce? Şi cerem un temei. Dar, când zicem iubesc, nicio întrebare nu-şi mai are rost; totodată s-a dat şi răspunsul definitiv.

Fără îndoilă şi egoismul poate îndupleca pe cineva la o jertfă oraecare. Dar egoismul dă numai din constrângere. Aceasta e ca şi cum ai culege fructe necoapte; trebuie să le rupi cu forţa, frângând în acelaşi timp şi creanga. Însă pentru cine iubeşte, a dărui e o bucurie ca pentru pomul care îşi împarte voios roadele coapte. Tot avutul nostru capătă greutate prin puterea de gravitate a poftelor noastre egoiste şi nu ne putem lepăda uşor de ele. Parcă ar face parte din eul nostru însuşi, parcă ar fi lipit de noi, ca o a doua piele, şi-am sângera dacă l-am dezlipi. Dar când suntem plini de iubire, puterea ei lucrează în sens contrar. Lucrurile lipite de noi îşi pierd puterea de adeziune şi greutate şi băgăm de seamă că nu ne mai aparţin. Când le dăruim, nu mai simţim aceasta ca o pierdere, ci în dăruirea lor recunoaştem împlinirea fiinţei noastre. În iubirea desăvârşită aflăm astfel libertatea eului nostru. Numai ce se face din iubire, se face de bună voie, oricâte dureri ar pricinui. De aceea, ce faci din iubire înseamnă că faci în libertate. Acesta e înţelesul învăţăturii din Bhagavad-Gita despre acţiunea fără scop.

Gita spune că trebuie să muncim, fiindcă numai în muncă se descoperă fiinţa noastră. Dar această descoperire nu e deplină câtă vreme acţiunea noastră nu e liberă. Da, fiinţa noastră se întunecă prin munca pe care o facem siliţi de lipsuri sau de frică. Cum o mamă îşi descoperă adevărata fiinţă în slujba copiilor ei, adevărata libertate înseamnă pentru noi nu libertatea de acţiune, ci libertatea în acţiune, pe care o descoperim numai în slujba iubirii.

Dumnezeu se descoperă numai în lucrul creaţiei Sale şi în Upanişade se spune: Ştiinţa, puterea şi munca e natura Lui, iar nu vreo sarcină impusă dinafară. De aceea, acţiunea Lui e libertatea Lui şi în opera Lui se realizează pe Sine. Acelaşi lucru e spus şi în altă parte: Din bucurie se nasc toate fiinţele, prin bucurie se ţin şi în bucurie se trec, când se trec. Adica, făptura lui Dumnezeu nu îşi are izvorul în vreo necesitate; ea izbucneşte din prisosul bucuriei Lui, Iubirea Lui e aceea care creează, de aceea Creaţia este propria Lui revelaţie.

va urma

Fragment din cartea Sadhana, Calea Desăvârşirii de Rabindranath Tagore, Editura Stress, 1990.

Sursa: www.yogaesoteric.net

Asteroizi şi meteoriţi - noua "ameninţare" a Cabalei

În contextul dezvăluirilor făcute de dr. Carol Rosin, care a arătat că Illuminati / Cabala dispun de 5 "aşi" pe care îi vor folosi în disperarea de a-şi menţine controlul şi puterea: [citat din Wernher von Braun] "... ultimul AS este ameninţarea extraterestră... va trebui să construim arme spaţiale... împotriva extratereştrilor... dar totul va fi o minciună.", "ultimul AS va fi ameninţarea extraterestră." Astea sunt modalitati prin care Cabala şi Illuminati vor să continue menţinerea fricii.

Dr. Carol Rosin arată cum unul dintre ultimii oameni de ştiinţă ai Germaniei Naziste, Wernher von Braun, a anticipat în detaiu Războiul Împotriva Terorismului, un fals război împotriva astroizilor, şi în final un alt fals război (înscenare) împotriva extratereştrilor. Dr. Carol Rosin a subliniat că Wernher von Braun a atenţionat generaţia noastră despre această listă a "inamicilor" care cuprinde "terorişti, asteroizi, şi extratereştri".

Von Braun a fost luat în serios abia când s-a declanşat înscenarea cu evenimentele de la 11 septembrie 2001, care a fost un precursor al Războiului Împotriva Terorismului. 

Von Braun îi spusese lui Carol Rosin: "Noi trebuie să împiedicăm înarmarea spaţială, pentru că ceea ce se spune publicului este o minciună de la un cap la altul. Înarmarea spaţială este promovată ca soluţie la numeroşi inamici inventaţi. Acum (în 1975) inamicul sunt ruşii; apoi va fi vorba de terorişti, apoi vor fi naţiunile din lumea a treia pe care le numim naţiuni-problemă (cum ar fi Afganistan, Irak, Iran, etc), apoi vor fi asteroizii... ASTEROIZII ! Se vor construi arme spaţiale împotriva asteroizilor... Dar ultimul AS, ultima carte, va fi ameninţarea extraterestră... Ţine minte Carol, ultima ameninţare vor fi extratereştrii, se vor construi arme spaţiale împotriva extratereştrilor! Dar toate astea sunt doar o imensă minciună! Totul!".

Carol Rosin a adăugat că, deşi von Braun nu a menţionat un calendar exact al acestor etape din planul Cabalei, el a subliniat că evenimentele se vor precipita extraordinar de mult. Aşadar, după războiul împotriva terorismului, urmează cel împotriva unor ţări din lumea a treia, apoi cel împotriva asteroizilor, şi în final cel împotriva extratereştrilor. Dar toate aceste ameninţări vor fi false, iar toate aceste războaie vor fi o minciună.

Von Braun a specificat că toate aceste etape de război se vor succeda atât de repede încât oamenii nu vor reuşi să îşi dea seama de adevăr decât după ce planul va fi deja pus în aplicare.

Iată că după 11 septembrie 2001 toată lumea a înţeles că acest război împotriva terorismului nu este decât o minciună, el fiind finanţat de către vectorii de acţiune ai Cabalei (CIA, NSA, etc). Apoi a urmat un război cu Irakul, acum se prefigurează ca aproape sigur un război cu Iranul...

Şi iată că de câteva săptămâni mass-media de propagandă a Cabalei isterizează publicul cu asteroizi şi meteoriţi care cad şi fac spectacol, şi chiar pagube şi victime. Dar asta nu ar fi nimic, însă aceste evenimente spectaculoase şi cu mare impact emoţional, sunt folosite pentru a continua punerea în practică a înarmării spaţiale.

Pe 20 februarie 2013, Rusia a anunţat că va aloca două miliarde de dolari pentru a dezvolta un "program de apărare în faţa ameninţărilor venite din spaţiu"; sistemul va fi gata în căţiva ani. Oficialii recunosc ca proiectul era deja în lucru, dar după ce o regiune din Urali a fost lovită, recent, de o "ploaie de meteoriţi", lucrurile au prins "viteză", fiind acum "întru totul justificate".

Sistemul de apărare va avea o reţea de telescoape, amplasată atât pe orbită (sateliţi) cât şi pe suprafaţa planetei, şi va monitoriza continuu spaţiul extraterestru. Dacă va fi cazul, "ameninţările" vor fi distruse de rachete termo-nucleare!

Uniunea Europeană nu vrea nici ea sa "piardă" această ocazie, şi pe 22 februarie 2013 (la numai 2 zile diferenţă faţă de anunţul Rusiei), Agenţia Spaţială Europeană (ESA) a început deja să lucreze la un proiect pentru dezvoltarea unei reţele de sateliţi care să detecteze asteroizii care ameninţă Pământul, conform FrancePresse. Nicolas Bobrinsky, de la SSA, programul de supraveghere spaţială al ESA, a declarat că deşi deja sunt detectaţi 99% dintre marii asteroizi (prin mijloacele existente azi), "pericolul vine de la micii asteroizi, mult mai numeroşi". Din nou se face referire la cazul exploziei de la Celiabinsk din Rusia.

Von Braun a avut dreptate: etapele planului Cabalei se succed mai repede, se întrepătrund, şi nimeni nu este destul de atent să vadă toate acestea... Majoritatea oamenilor simpli vor fi luaţi prin surprindere de evenimentele ce sunt plănuite, dacă acestea se vor înfăptui.

Deşi unele opinii afirmă că explozia de la Celiabinsk a fost cauzată de un OZN, sau o bombă secretă militară a Rusiei, nu este deloc exclus ca aici să fie vorba de altceva: un "meterorit" artificial! Prin programul HAARP se pot creea aşa-numitele "mingi de foc" (plasmă) şi se pot direcţiona astfel încât ele să aibă aparenţa unor meteoriţi; în acest sens există deja multe înregistrări video cu astfel de sfere de plasmă, unele filmate chiar şi ziua. Explozia este posibil să fie cauzată de impactul sferei de plasmă cu un front energetic intens, produs printr-un astfel de sistem de manipulare electrono-atmosferică (cum este HAARP), direcţionat spre sferă, cu scopul de a produce efectul de explozie. Toate acestea sunt deja disponibile prin HAARP şi alte "instrumente" similare, care sunt folosite de Cabala pentru a pune în practică, neabătut, etapele falsului război orchestrat pentru subjugarea deplină şi definitivă a umanităţii.

Momentan, se pun bazele penultimei etape: războiul împotriva asteroizilor şi meteoriţilor. Dar ultima etapă, care se va succeda foarte rapid, va fi războiul împotriva extratereştrilor. Toate aceste false ameninţări vor fi "justificări" pentru "necesitatea" programelor spaţiale de înarmare, care vor folosi bombe termonucleare (mult perfecţionate faţă de cele folosite la Hiroshima şi Nagasaki).

Sursa: roaim.de.vu

Biologia Credințelor și Percepțiilor cu Dr Bruce Lipton

“Lupii tineri” din “generatia asteptata”. O revolta populara autentica ne va gasi din nou nepregatiti ?!

Dupa ’89 serviciile secrete si activistii din Romania au ales o cale “originala” de evolutie spre o economie de piata, respectiv au planificat sa treaca proprietatea “intregului popor” in proprietatea tovarasilor lor. Tinerii eminenti de atunci, multi scoliti in occident, specialisti in economie au primit misiunea sa rezolve problema. Batranii activisti si securisti au fost “lasati la vatra” sa-si consume pensia generoasa, si si-au promovat copii in “sistem”.
Occidentul si-a dat seama de ce se intampla si capitalul strain a stat in espectativa. Nici integrarea in UE nu dadea semene pozitive.

In anul ’96 “sistemul” a adus la putere CDR-ul pentru ca Romania risca sa intre in incetare de plati, ca Bulgaria. Desi se putea face un guvern PSDR-PD, au preferat un guvern CDR-PD, CDR-ul fiind in minoritate. Sprijinul a fost numai pentru masuri care nu le periclitau planul de acaparare a economiei. Pentru masurile neagreate de PD acesta avea sustinerea PSDR. De fapt dupa 2000 jumatate din membrii PD au migrat in PSD si la guvernare.

Guvernarea CDR a fost ca o gura de oxigen, pentru ca au redresat bugetul si au facut disponibilizari masive in minerit, unul din sectoarele cu pierderi mari, si au asanat ce se mai putea din sistemul bancar, privatizand cateva banci. FSN-istii incercat sa pacaleasca occidentul, si investitiile au inceput sa vina timid, in speciala bancile din zona (Austria si Grecia), cu credite pentru stat si cu asigurari si apoi si cu credite pentru populatie.

Modelul planificarii si conducerii centralizate a functionat si inca functioneaza.
Firmele private infiintate de oamenii serviciilor au capusat societatile comerciale si regiile locale sau companiile centrale de stat. Primeau contracte si ofereau servicii la alte firme. Ce scrie la postul precedent este verificat si prin propria experienta.

Piata nu era si nu este functionala si capitalul productiv nu a venit sa faca investitii in Romania.
Daca va amintiti abia dupa 2000 s-a vorbit de o economie “functionala de piata”, dar doar s-a vorbit pentru ca de functionat nu functiona si nu functioneza. Singurele domenii unde exista o piata autentica sunt: agricultura, comertul cu amanuntul, turismul privat in general finantat de oamenii din fostele servcii, industria alimentara, si micile ateliere de marochinarie si de confectii.
Implicarea serviciilor in economie face sa nu existe o competitie loiala.
Ascultarea abuziva a convorbirilor, complicitatea cu patronatul autohton a institutilor care controleaza si avizeaza si abuzurile lor exercitate la comanda, justitia care lucreaza cu dubla masura, au facut ca Romania sa fie ocolita de capitalul strain. Au venit cativa mafioti italieni si rusi, primii ca sa spele bani in Romania, ultimii sa dea “tunuri”.
Imi spuneau cativa prieteni care lucrau in companii straine ca, firmele straine nu vin in Romania cu know-how, din cauza ca nu au incredere in protectia pe care le-o ofera mediul de afaceri, si preferau sa racoleze specialisti si sa-i duca in occident, desi pentru firme era o solutie mai costisitoare.

Incompetenta si coruptia managerilor a dus economia la faliment. Desi managerii au fost racolati dintre persoanele inteligente, unii olimpici sau studenti eminenti, nu au reusit sa performeze pentru ca multi nu aveau cunostinte elementare de economie si de management, si au aplicat metode militare de conducere. Cei pregatiti profesional abia au acoperit posturile din minstere, dar au preferat sa plece ca specialisti in companii private, sau sa se ocupe de afaceri proprii.

In lipsa culturii antreprenoriale foarte multe venituri obtinute de persoanele fizice din salarii uriase sau din contracte generoase cu statul au fost investite in imobiliare, o forma de tezaurizare, in idea ca preturile vor creste si vor vinde in castig. S-au construit cartiere intregi la marginea oraselor mari, in statiuni montane sau pe litoral. Criza imobiliara a lovit necrutator. Locuintele care ar fi trebuit sa fie surse de venit si-au pierdut valoarea iar cetatenii cu credite, platesc la bancile straine creditele si pretul locuintelor supraevaluate. Politicienii de la Bucuresti nu a avut curajul sa gaseasca o solutie prin care sa lase bancile sa suporte o parte a creditelor neperformante, si au luat credit de la FMI ca sa mentina cursul si un nivel de trai peste posibilitatile economiei.

In domeniul administratiei nu s-a reformat nimic.
Conducerea economiei si a administratiei au ramas centralizate, si chiar s-a centralizat si mai mult. Legislatia a ramas stufoasa si rigida, aceeasi de pe vremea comunismului. Promovarea functionarilor cu functii de conducere se face pe baza de relatii ca in comunism. Nimeni nu raspunde de nimic, si oricine poate fi schimbat daca pierde bunavointa superiorilor. Rigiditatea si frica de anchetele abuzive ale DNA, au facut ca majoritatea managerilor sa evite deciziile riscante si oamenii responsabili sa evite functiile de decizie, ceea ce a facut ca posturile de decizie sa fie ocupate de “aventurieri”.

Avutia nationala s-a contractat si lupta intre “tovarasi” s-a ascutit.
Nu-si permit inca, sa recurga la gesturi radicale, la condamnari penale sau crime la comanda, dar vor veni si vremurile respective.
Momentan lupta se da mediatic. Se promoveaza si se demoleaza “personalitati de mucava”.
“Oameni de afaceri” au fost revendicati succesiv de cei de la putere. Inainte de alegerile din 2004 alianta DA vorbea de “JAFO” si de coruptii din jurul lui A Nastase, dar dupa alegeri nu au mai fost corupti, si au fost chiar promovati si decorati pentru ca s-au pus in slujba noii puteri.
Dinu Patriciu a fost nevoit sa vanda si apoi adua la faliment.
Hidroelectrica a fost introdusa in insolventa ca sa oblige “baietii destepti” din energie sa se alinieze de partea noii puteri. Asfaltatorii au basculat intre partide, intotdeauna servind pe cei de la putere.

Deviza anilor ’90!
“Ca sa se schime ceva in bine trebuie sa vina o noua generatie”, “generatia asteptata” cum au botezat-o cei de la Cotidianul. Acum “generatia asteptata” a venit la putere, cu Ponta, Antonescu, Prigoana jr, M.R.U, Udrea, Ghita, s.a.m.d. Dupa calitatea politicienilor din “generatia asteptata” putem sa ne dam seama ce viitor ne asteapta. Este o generatie care nici nu incearca sa pastreze aparentele unei preocupari pentru binele public, sau pentru apararea democratiei.
Ne spun cu nonsalanta ca obiectivul partidelor este castigarea puterii. Mai departe nu-i problema noastra ce vor face cu puterea.

Lupii tineri au devenit potenti
RTV ataca pe liberali si A3 raspunde cu atacuri la adresa patronului RTV.
S R Stanescu acuza ca patronul Ghita este ofiter SRI. Ion Nicolae afirma ca nu Maior conduce SRI-ul si ca SRI-ul este condus politic de Coldea.
PRECIZAREA SRI despre speculaţiile privind existenţa ofiţerilor sub acoperire în Parlament
Ponta ameninta ca-i da afara din PSD pe Ghita si pe SRS, si din Scrisoare deschisă către Victor Ponta a Senatorului Valer Marian rezulta ca trece si la fapte.

Regret că v-am supărat pentru devoalarea generalului Coldea (câinele cel mai rău și mai credincios al lui Băsescu), pentru care nașul Maior v-a cerut capul meu politic. ( Pretendentul și apoi pretendenta pe care i-ați preferat și i-ați încurajat la Satu Mare au mărturisit totul).

Ioan Niculae a dat un interviu foarte interesant, pe care analistii din media l-au ignorat. Printre randuri a spus multe lucruri despre care nu se discuta dar pe care le stiam.
Si Niculae si probabil Culita Tarata sau Trita Fanita si multi altii au fost ofiteri. Au desfasurat o activitate economica pentru ca au primit tot sprijinul autoritatilor. Cine ar fi primit credite pe care nu le-au mai rambursat si nici nu au fost executati silit. Cine ar fi primit energie ieftina sau terenuri, si cine ar fi primit despagubiri pentru recolte calamitate daca nu cei din sfera puterii?
Nici unul nu a facut afaceri de unul singur. S-a lucrat in echipe pe domenile in care erau specializati si cu care erau familiarizati.

Nicolae acuza “lupii tineri” din SRI ca-i hartuiesc si ii acuza de neglijenta si de complicitate la demolarea societatilor comerciale. El, Culita Tarata, si altii considera ca au facut ceva pentru economie, pe cand cei care-i sicaneaza nu numai ca nu au realizat nimic, dar au dat si dovada de iresponsabilitate. 
Din interviu se vede ca fostii “lupi tineri” acum “oameni de afaceri”, au devenit “vanat” pentru noii “lupii tineri” din “generatia asteptata”.
Afacerea Interagro. Vicepreşedintele ANRE şi 4 foşti secretari de stat, puşi sub acuzare
Lupii tineri din SRI sunt la curent cu afacerile “fostilor” si vor “taxa de protectie”. Ceilalti sunt revoltati ca unii care nu aduc nici un beneficiu sa fie parte la “impartirea cascavalului”.
Nu-i exclus ca “veteranii” sa-si lichideze afacerile la fel ca Patriciu, ca sa nu devina victime si sa nu le lase pe mana noilor “sacali”.
Acuzatile lui Ion Niculae au primit un raspuns neconvingator de la seful SRI Maior

George Maior: Domnul Nicolae dacă tăcea, filozof rămânea. O să îi răspund în felul următor: Securitatea la care domnia sa a lucrat a distrus un stat, l-a șters de pe harta politică, strategică a lumii civilizate și nu a înțeles deloc prin aceasta lumea în care trăia și acționa acel stat, din păcate. Și văd că, ca exponent vechi al acestui organism, nici el nu cred că înțelege foarte bine despre ce lume vorbim în secolul XXI. Așa pot să-i răspund.
..
Acum nu spun că în cadrul Securității nu au fost și oameni competenți, dar la nivel instituțional acea organizație era una ideologică, pervertită la valori ideologice care apăra valori ideologice, inclusiv economia de comandă. Secția în care a lucrat dl. Niculae era direcția de securitate economică a Securității care apăra ce? Un sistem de comandă în economie care s-a dovedit a fi falimentar inclusiv din punct de vedere al logicii pieței.

Realitatea este ca nici actualii oameni din SRI nu lupta pentru democratie si descentralizare. Si ei sunt adeptii centralismului si tot ce-i intereseaza este sa preia afacerile de la fostii securisti.
Lupta lor pentru ce a mai ramas din avutia tarii ne duce in faliment ca natiune.

Ceva ar trebui facut, dar nimeni nu are solutii.
La momentul cand combatantii vor fi la pamant, si cetatenii disperati, o sa se produca o revolta populara autentica, care ne va gasi din nou nepregatiti.

sursa: decantare.wordpress.com

http://gandeste.org

Reuniunea grupului Bilderberg va avea loc in 2013 in Chantilly (SUA)

Proteste anti-Bilderberg (2009)

Foto: Captura Youtube.com

 Intalnirea din acest an a membrilor Bilderberg se va desfasura in localitatea Chantilly, statul american Virginia, intre 22-24 iunie, potrivit informatiilor prezentate de ziaristul James P. Tucker Jr., de la American Free Press, care monitorizeaza de multi ani grupul. Reuniunea de anul trecut a avut loc tot in Chantilly. Grupul Bilderberg, din care fac parte personalitati politice, jurnalisti si oameni de afaceri din Europa Occidentala si America de Nord, sustine o agenda globalista si afirma ca notiunea de suveranitate nationala este depasita. Din cauza caracterului secret al intalnirilor si al refuzului de a prezenta comunicate de presa, grupul a fost acuzat frecvent de comploturi la nivel mondial.

Tucker, cunoscut pentru numeroasele materiale dedicate grupului Bilderberg, afirma ca “exista dovezi puternice” ca intalnirea va avea loc la Westfields Marriott, situat in apropierea aeroportului Dulles. Conform declaratiilor sale, exclusivistul hotel este rezervat complet pentru zilele de 22-24 iunie si nicio camera nu mai este disponibila.In acelasi timp, institutia-sora a Grupului Bilderberg, Comisia Trilaterala, urmeaza sa se reuneasca intre 15 si 17 martie la Berlin (Germania), pentru reuniunea anuala. Bilderberg este un grup exclusiv occidental, in timp ce Comisia Trilaterala a fost creata cu intentia de a integra elite din America de Nord, Europa Occidentala si Japonia. Liderii grupului Bilderberg participa de obicei si la intalnirile Comisiei Trilaterale, unde sunt prezenti in mod normal circa 300 de persoane.

“Bilderberg a fost numit cel mai exclusivist si secret club din lume. Pentru a fi admis, trebuie sa detii o banca multinationala, o companie multinationala sau o tara”, sustine Tucker, condiderat unul dintre cei mai neobositi “vanatori” de bilderbergi.

Intalnirea din acest an va fi cea de-a 61-a din istoria grupului.

Reuniunea Bilderberg se va desfasura sub protectia unui numar impresionant de forte de ordine (atat politisti locali, cat si agenti de paza de la companii private, in uniforma si sub acoperire). Tucker afirma ca personalul hotelului unde va avea loc intalnirea “va fi limitat”, iar angajatii vor fi pusi sa semneze un document prin care vor pastra secrete detaliile despre membrii Bilderberg si reuniunea in sine.

Intalnirea din 2008 s-a desfasurat la Westfields Marriott in Chantilly (Virginia), reuniunea din 2009 a avut loc la hotelul Nafsika Astir Palace din Vouliagmeni (Grecia), in timp ce, in 2010, bilderbergii s-au reunit in mica statiune exclusivista spaniola Sitges, in apropiere de Barcelona. In 2011, membrii grupului si-au desfasurat intalnirea anuala in statiunea St. Moritz (Elvetia), in timp ce, anul trecut, ea a avut loc in Virginia (SUA).

Un grup controversat

Bilderberg Group este o organizatie ce include lideri politici, oameni de afaceri, academicieni si ziaristi, care se intruneste anual incepand din 1954. Organizatia sustine o agenda globalista si afirma ca notiunea de suveranitate nationala este depasita.

Printre participantii la reuniunile trecute ale grupului s-au numarat Hillary Clinton, Bill Clinton,Barack Obama, Donald Rumsfeld, Henry Kissinger, regele Juan Carlos al Spaniei, Regina Beatrix a Olandei si Tony Blair, reprezentanti ai Consiliilor de Administratie de la IBM, Xerox, Royal Dutch Shell, Nokia si Daimler.

Niciun grup nu are puterea pentru a manipula in secret evenimentele care au loc in lume. State individuale, sute de mii de grupuri si milioane de oameni influenteaza lumea, fiecare in masura de care este capabil. Evenimentele mondiale sunt rezultatul acestor influente complexe, multiple si nu al unei organizatii secrete, atotputernice.

Todd Leventhal, expert in teoriile conspiratiei, Departamentul de Stat, interviu acordat HotNews.ro in iulie 2009

In trecut, din cauza caracterului secret al intalnirilor si al refuzului de a prezenta comunicate de presa, grupul a fost acuzat frecvent de comploturi la nivel mondial. Participantii nu aveau voie sa vorbeasca despre cele discutate in timpul reuniunilor, grupul nu avea pagina de internet si nicio intalnire nu era inregistrata. Astazi insa, grupul are pagina pe internet (link aici), unde posteaza detalii despre intalnirile anuale.

Grupul Bilderberg poarta numele unui hotel din Olanda unde membrii fondatori – printul Bernhard al Olandei, Joseph Retinger, David Rockefeller si Denis Healey – s-au intalnit prima data in 1954. Participantii la intalnirile grupului sunt protejati de serviciile secrete ale principalelor state reprezentate, in frunte cu CIA.

Intr-un interviu acordat HotNews.ro in 2010, Andrew Marshall, cercetator in cadrul Centre for Research on Globalization, a declarat ca “Grupul Bilderberg actioneaza ca o organizatie internationala de tip think-tank, foarte secreta de felul ei si care nu ofera acces public la documentele sau la discutiile sale. Nu este un club social, deoarece membrii sai discuta chestiuni majore legate de politica, economie si societate. Pana la un anumit punct, este ceea ce pretind bilderbergii – “un mediu informal unde oamenii sunt liberi sa se intalneasca si sa discute deschis diferite probleme”. Totusi, deoarece oficiali publici participa la aceste intalniri si chestiuni de interes public sunt luate in discutie, ele ar trebui sa fie la fel de deschise si de transparente precum Forumul Economic Mondial“.

Sursa : hotnews.ro

http://2blackjack1.wordpress.com/

Cele 13 Cranii de Cristal

Inca de aseara imi tot apareau imagini cu cele 13 cranii de cristal.Aveam o stare cam ciudata prin corp.Parca eram strabatut de niste rezistente incinse de resou pe tot corpul.Am mai avut anul trecut astfel de stari, de asta nu m-am impacientat prea tare.Am permis sa se faca lucrarea pe corpul meu fizic.Acelasi lucru vi-l recomand si voua…sa nu va opuneti.

Toata noaptea m-am foit in pat si nu prea am putut dormi.Simteam ca sunt o flacara aprinsa si prin mainile mele puteam sa trimit bulgari de foc. 

Dimineata, in jur de ora 8:30, in timp ce ma intorceam spre casa, am observat ceva foarte interesant.

Am vazut cum pleca o energie alba-transparenta dinspre Luna catre aceste 13 cranii de cristal.Ele erau deja activate, dar “lucrau” pe cont propriu.Aceasta energie de pe Luna, le-a unit fortele.

Cele 12 cranii de cristal il alimentau pe al 13-lea(care este cel mai puternic dintre ele).Energia acumulata de cel de-al 13-lea, intra in MIEZUL PAMANTULUI.Am vazut cum Pamantul nostru drag, a inceput sa emane o energie alb-transparenta, in forma de cercuri concentrice, catre tot Universul.E ca si cum ai arunca o piatra intr-un lac linistit si se formeaza acele mici valuri.

Am intrebat daca aceste lucruri se intampla Acum sau in viitor.Fac aici o mica paranteza sa va spun ca eu am mai avut anul trecut o viziune legata de aceste 13 cranii de cristal.Atunci 12 dintre ele erau pozitionate in dreptul ecuatorului Pamantului, iar al 13-lea era pozitionat deasupra Polului Nord.

Astazi 26 feb 2013, Craniul cel mare de Cristal era pozitionat deasupra Romaniei, iar celelalte 12 il sustineau de pe o “noua linie ecuatoriala”.

Am auzit o voce care-mi transmitea prelungit “Acummmm”…

Am mai vazut niste lucruri, dar sunt personale, legate de terapiile mele si nu vreau sa credeti ca-mi fac reclama. 

Nu intamplator am avut eu aceasta viziune.Aseara a fost Luna Plina si energiile au fost extraordinar de puternice.Cine simte, poate confirma.

Cam atat deocamdata…eu zic ca e foarte bine ce se intampla in jurul nostru si Dumnezeu iubeste Romania si pe romani.

Dan Gaucan

Sursa: : daniilgaucan.wordpress.com