Se părea astfel că oamenii de ştiinţă de la Montauk puteau folosi capacităţile mediumice ale lui Duncan pentru a curba timpul! Au început să cerceteze acest fenomen cu multă nerăbdare. Cam în aceeaşi perioadă, ni s-a cerut tuturor să participăm la ceea ce era cunoscut sub numele de „Conferinţe Sigma”, care aveau loc în apropiere de Olympia, Washington. Aceste conferinţe aveau drept subiect funcţiile timpului, iar noi eram acolo să obţinem o mai bună înţelegere asupra mecanismelor timpului. Ni se spunea că trebuie să optimizăm utilizarea transmiţătorului pentru manipularea timpului.
Am aflat că echipamentul pe care îl foloseam era suficient de puternic pentru a curba timpul, dar totuşi încă nu eram capabili să realizăm aceasta.
Antenele folosite de noi produceau ceea ce ar putea fi numit un efect secundar de „discontinuitate a timpului”. Acest efect secundar de modificare a fluxului temporal demonstra totuşi că echipamentul de bază era suficient pentru aceasta. Dar chiar şi aşa, noi am cerut o antenă care era mult mai eficientă în operarea de modificări temporale.
După ce am participat la mai multe conferinţe şi am discutat cu mai multe persoane, grupul nostru de cercetare a remarcat că frecvenţa radio pe care o foloseam nu era cea mai potrivită pentru scopul nostru. Trebuiau operate anumite schimbări, cum ar fi, de pildă, modificarea ratei impulsurilor din bobine. Am mai studiat geometria piramidală şi modul de utilizare a acesteia pentru a curba câmpul temporal. Suplimentar, a trebuit să învăţăm mai multe despre ceea ce este cunoscut sub numele de funcţii temporale Delta (adică, funcţiile de schimbare a timpului).
Cheia înţelegerii noastre a fost o sugestie de a utiliza un anumit tip de antenă pe care o voi numi antenă Orion Delta T. Această denumire conţine şi cuvântul Orion, deoarece au existat multe zvonuri că proiectul acestei antene fusese primit de oamenii noştri de ştiinţă de la extratereştrii din constelaţia Orion (acesta este un alt grup de extratereştri decât cei din sistemul Sirius, ale căror cunoştinţe se presupune că au fost folosite pentru construcţia scaunului Montauk). Conform zvonului, cei din constelaţia Orion ştiau că suntem aproape de îndeplinirea cu succes a sarcinii noastre şi doreau să ne ajute.
Antena Orion Delta T era o antenă în formă de octaedru şi fusese plasată la subsol. Măsura cam 30 până la 50 de metri de la un punct la altul. Au fost făcute excavări de aproape 100 m pentru a găzdui antena sub transmiţător.
Scaunul Montauk a fost plasat sub transmiţător şi deasupra antenei Delta T, pentru a sincroniza antena RF de la suprafaţă cu antena din subteran, astfel încât scaunul să se afle într-un punct neutru între ele. Astfel, scaunul era complet ferit de orice interferenţă.
Antena de transmisie Delta T era alimentată cu energie din trei surse. Energia de la două din cele trei surse provenea de la modulatoarele de impulsuri ale celor două transmiţătoare şi era trimisă în bobinele X şi Y ale antenei Delta T (acelaşi impuls care furniza energie electrică către amplitron furniza, de asemenea, energie către antena Delta T care se afla sub pământ). A treia axă era axa Z. Aceasta fusese plasată în jurul perimetrului antenei şi provenea de la o sursă de zgomot alb
[1], (explicaţie în subsol) care era obţinut de la un amplificator audio de 250 KW. Zgomotul alb punea în rezonanţă întregul transmiţător, însă mai multe elemente în această privinţă vor fi descrise pe parcursul capitolelor următoare.
Antena omnidirecţională ce era localizată la suprafaţă, pe clădirea transmiţătorului, a fost acordată pe frecvenţa radio respectivă. În plus, componenta non-hertziană (care este de natură eterică) a frecvenţei radio ajungea în subteran şi se interconecta cu câmpul magnetic generat sub pământ. Când frecvenţele erau însumate în această manieră, rezultau mari distorsiuni şi perturbări ale timpului.
Tehnologiile de bază din acest proiect erau identice cu cele folosite în Experimentul Philadelphia. La bordul lui Eldridge, ei aşezaseră transmiţătoarele RF pe principalul catarg al navei. Bobinele erau plasate pe punte de jur împrejur şi erau activate de impulsuri cu o anumită frecvenţă. În esenţă, noi am duplicat mecanismele folosite în „Proiectul Rainbow”, îmbunătăţindu-le însă în mod considerabil performanţele. Noua tehnologie a făcut ca proiectul să fie mult mai stabil şi mai uşor de controlat.
Pe lângă antena Delta T, mai sunt două elemente cheie care trebuie înţelese: momentul zero şi zgomotul alb.
La momentul zero ne-am referit anterior, dar voi oferi explicaţii suplimentare pentru o mai bună înţelegere a subiectului. În primul rând, momentul zero se află în afara universului nostru tridimensional. Îl vom considera mai „în vârstă” decât universul, căci momentul zero exista înainte de apariţia întregii Creaţii. Momentul zero (sau originea primordială) reprezintă conexiunea noastră fundamentală cu universul.
Când universul nostru se roteşte, el face aceasta în jurul momentului zero. Dar universul nostru (adică, universul fizic) nu este singurul care există. Fiecare univers (fizic sau subtil) are un moment zero. Toate momentele zero ale diferitelor universuri coincid şi nu se mişcă niciodată; de aceea acest punct este numit momentul zero.
Următoarea analogie ar putea fi de un real folos. Imaginaţi-vă un carusel care se roteşte în jurul unei cabine centrale. Omul dinăuntrul cabinei reprezintă momentul zero. Pe lângă acest carusel, mai sunt şi alte carusele care se rotesc pe diferite niveluri, dar toate sunt sub controlul aceluiaşi punct central zero, care în această analogie este reprezentat de omul din cabină.
Prin anii ’20, genialul Nikola Tesla crease deja un generator de referinţă asupra momentului zero. El consta, practic, dintr-un complex de dispozitive şi rotiţe. Într-un limbaj mai familiar, ne vom referi la acest generator sub numele de „titirez”. El este un dispozitiv relativ straniu, căci în momentul în care este deschis, se poate auzi cum „se fixează asupra a ceva”, dar nu mă refer la energia electrică. Mi s-a spus că se fixează asupra rotaţiei Pământului, care reprezintă o referinţă asupra momentului zero secundar. Este secundar pentru că rotaţia Pământului se află în strânsă relaţie cu sistemul solar, care este în acelaşi mod în relaţie cu galaxia şi, astfel, cu întregul univers. Universul se roteşte în jurul momentului zero.
Toate acestea pot fi şi mai bine înţelese studiind modul în care Tesla a descoperit curentul alternativ folosindu-se de principiile câmpurilor magnetice rotitoare ale Pământului. Generatorul momentului zero este într-un anumit grad o extrapolare a modalităţii descrise anterior; totuşi, acesta nu face doar o referire la mişcarea de rotaţie a Pământului. Generatorul ia în considerare orbita soarelui, galaxia noastră şi, în final, centrul întregii noastre realităţi.
Celălalt element cheie ce trebuie înţeles este zgomotul alb, care ar putea fi considerat drept „adezivul” ce face ca întreaga operaţiune să funcţioneze corect. Este o operaţiune pur tehnică, pe care o voi descrie sumar.
Transmiţătorul Sage conţinea în jur de 40 sau 50 de oscilatoare, mixere şi amplificatoare controlate de cristale care generau un semnal pe frecvenţa de 425 MHz. Mai utiliza şi „agilitatea de frecvenţă”, care însemna că putea să treacă spontan de la o frecvenţă la alta. Împreună cu transmiţătorul, ei aveau ceea ce este cunoscut sub numele de dispozitiv „COHO” sau „organizator coerent al oscilatorului”. În mod normal, un „COHO” funcţionează având ca referinţă doar o singură frecvenţă. Totuşi, transmiţătorul Montauk nu obţinea în acest mod sincronizarea (sau rezonanţa) care era necesară.
Pentru a obţine această condiţie de rezonanţă, am luat fiecare oscilator disponibil şi i-am modulat amplitudinea cu ajutorul zgomotului alb. Din moment ce zgomotul alb este în proporţie de 50% corelat cu totul, el corespunde unei funcţii universale autocorelate sau autosincronizaţe. Rezultatul a fost că toate componentele eterice ale oscilatoarelor erau acum corelate una cu cealaltă. Noi nu încercam să corelăm funcţiile electrice, pentru că acestea nu ne priveau; eram interesaţi doar de funcţiile eterice, pentru că ele furnizau, de fapt, efectele pe care noi le căutam.
Aveam nevoie, însă, de un punct de reper temporal foarte stabil, care era furnizat de generatorul de moment zero. Acesta producea două unde de 30 Hz în relaţie cu momentul zero. Una era conectată la computere şi sincroniza ceasul sau funcţiile de temporizare. Cealaltă undă modula generatorul de zgomot alb. Ajustând sincronizarea lor ne puteam focaliza asupra oricărui fragment temporal, monitorizând întreaga operaţiune. Aceasta ne permitea să evidenţiem corespondenţele zgomotului alb şi să-l relaţionăm cu punctul central al timpului, unde toate timpurile se intersectează.
Scopul acestui experiment era să facem coerente transmisiile mediumice ale lui Duncan în relaţie cu timpul. Dr. von Neumann ne-a explicat că transmiţătorul trebuie să fie corelat temporal, ţinând seama de momentul zero. Generatorul de referinţă asupra momentului zero servea şi ca „punct martor” înapoi către Experimentul Philadelphia, iar acesta era un aspect extrem de important. Proiectul urmărea să deschidă o poartă temporală către USS Eldridge în 1943.
Modificările la echipamente au continuat până în anul 1979, când s-a reuşit stabilizarea unui sistem coerent de transmisie ce ţinea seama de sincronizarea temporală. În continuare, urma ca ei să ajusteze şi să modifice echipamentul pentru a se sincroniza cu Duncan. El demonstrase deja că avea puncte de reper personale asupra momentului zero când, aparent din întâmplare, avuseseră loc anumite curbări ale timpului. Aceasta probabil se putea explica mai bine privind experienţa sa anterioară din timpul Experimentului Philadelphia. Acolo, el sărise de la bordul lui USS Eldridge şi fusese atras cu forţă într-un vortex temporal. La Montauk, circumstanţele erau altele, dar se pare că familiarizarea sa cu momentul zero nu-l părăsise.
Mai erau şi alţi mediumi, dar Duncan era primul pe care îl foloseau; 90% din timpul când sistemul era deschis, el se afla pe scaun. Dacă era bolnav sau nu se simţea bine, obişnuiau să aştepte o zi. De fiecare dată când schimbau operatorul, era necesar să recalibreze şi să reprogrameze calculatoarele şi modulatorul de impulsuri şi aveau nevoie de două zile întregi pentru a reuşi aceasta. Dacă Duncan era indisponibil pentru o perioadă de două săptămâni sau mai mult, ei puneau pe scaun un alt operator, dar nu-mi amintesc decât o singură dată când au făcut aceasta. A fost aproape un dezastru, pentru că nu acordaseră suficient de mult timp pentru recalibrarea iniţială. Din acel moment, Duncan a fost singurul care a utilizat echipamentul. Totuşi, un medium de rezervă trebuia să fie prezent, în caz că i se petrecea ceva lui Duncan. În preajma lui 1980, reflectorul radarului (care seamănă cu o uriaşă coajă de banană) ce se afla pe o clădire, nu mai era în funcţiune. Existau cele două transmiţătoare care alimentau antena omnidirecţională (cea de la sol), iar modulatoarele de impulsuri alimentau atât această antenă, cât şi bobinele de la antena Delta T aflată la subsol.
De asemenea, scaunul era conectat la computer, fiind acum aşezat într-un punct neutru, aflat între cele două antene. La acea vreme, sistemul uriaş al computerului era găzduit de camera de control de lângă turnul radarului. În plus, camera computerului mai conţinea diverse terminale şi monitoare pentru a înregistra diferite activităţi din cadrul proiectului.
Duncan deschidea operaţiunile aşezându-se pe scaun şi, din acel moment, transmiţătorul era pornit. Mai întâi, el urmărea să-şi golească mintea de orice gânduri parazite. Apoi era direcţionat să se concentreze asupra unei anumite deschideri în timp, să spunem din 1980 (ce reprezenta atunci momentul prezent) spre 1990. Atunci, chiar în centrul antenei Delta T apărea un portal temporal (care, de fapt, era un veritabil vortex sau tunel temporal) – şi astfel te puteai deplasa prin portal din 1980 în 1990. În portal se producea o deschidere prin care puteai să priveşti efectiv în timp. (CRONOVIZORUL DE LA VATICAN)Arăta precum un coridor circular, care avea o lumină la capătul lui. Poarta temporală exista atâta vreme cât Duncan se concentra asupra anilor 1990 şi 1980.
Cei care au intrat în tunelul temporal mi-au spus că acesta arăta precum o spirală, asemănătoare cu stilul de reprezentare science-fiction a unui vortex. Când te aflai în afara tunelului, portalul se vedea ca şi cum ai privi prin spaţiu – de la o deschidere circulară apărută în spaţiu către o fereastră circulară puţin mai mică la celălalt capăt. Personal eram considerat prea valoros pentru operaţiunile tehnice din proiect şi de aceea nu-mi era permis să călătoresc prin portal.
Din 1980 până spre sfârşitul anului 1981, funcţia timpului a fost reglată astfel încât ea să devină stabilă. La început, portalurile temporale nu erau stabile. O persoană putea să treacă prin portal ajungând până în 1960, dar când dorea să se întoarcă, deşi era conectat la timpul real (de pornire), portalul nu mai apărea unde trebuia. Astfel, te puteai pierde cu uşurinţă în timp şi spaţiu. La început, portalul se deschidea, dar nu era stabil deoarece mintea lui Duncan nu era stabilă. A fost nevoit să treacă prin pregătiri intense pentru a face ca portalul să fie stabil. A trebuit, de asemenea, să focalizăm transmiţătorul mai aproape şi să intensificăm traducerea formei-gând pentru ca totul să fie în ordine. Petreceam zile în şir încercând să facem să apară o schimbare temporală aşa cum era prevăzut. Cu toate acestea, nu era nici o dificultate în crearea unei discontinuităţi în curgerea timpului. Dificultatea consta în a prevedea care vor fi efectele acestei perturbări temporale. În sfârşit, spre finalul anului 1981, am aflat cum să ne fixăm asupra discontinuităţii fluxului temporal, astfel că, în momentul în care era creat un portal, acesta rămânea stabil. Deşi crearea şi menţinerea unui portal temporal nu se petreceau într-un mod absolut perfect, comportamentul portalului era totuşi previzibil, stabil şi funcţiona conform planurilor noastre. În esenţă, ceea ce făceau oamenii de ştiinţă era să folosească vortexul temporal din 1943, 1963, 1983 care se baza pe bioritmul natural al Pământului, al cărui ciclu este de 20 de ani. Anii 1943, 1963 şi 1983 acţionau precum puncte de ancoră asupra vortexului principal. Subvortexurile sau vortexurile din experimentele care erau efectuate erau create prin intrarea în vortexul principal la un punct de ancoră (’43, ’63 sau ’83). La Montauk era folosită ziua de 12 august 1983.
De exemplu, să presupunem că ei doreau să ajungă în noiembrie 1981. Între luna noiembrie a anului 1981 şi 12 august 1983 exista un punct de legătură. Plecând din 12 august 1983, ei se puteau îndrepta spre orice moment temporal doreau. Vortexul funcţiona între 12 august 1943 şi 12 august 1983, pentru că acesta era vortexul principal. Aceasta le-a conferit stabilitatea de a crea ceea ce numim un vortex deschis-închis. Este numit aşa pentru că la celălalt capăt nu exista nici un dispozitiv de care să se ancoreze.
Deşi stabilizaseră aspectul temporal al portalurilor, trebuia să se lucreze şi la aspectul spaţial. Au reuşit să stabilizeze şi acest aspect, astfel că puteau nu doar să deschidă un portal temporal într-un moment dat, ci chiar şi într-un spaţiu dat.
După ce au reuşit stabilizarea aspectelor temporale şi spaţiale ale portalului, i-au trimis pe toţi acasă, curăţând întreaga bază cu excepţia câtorva persoane cheie. Eu am rămas, căci eram operatorul tehnic şi esenţial al proiectului. Şi Duncan a rămas, căci el era mediumul care punea sistemul în funcţiune. Întregul sistem era acordat cu el. Au mai fost reţinuţi alţi doi mediumi, în caz că Duncan ar fi murit sau ar fi fost indisponibil într-un fel sau altul. De asemenea, au rămas directorii de proiect, dar a plecat personalul militar şi a fost adusă o nouă echipă pentru întreţinerea bazei.
Securitatea era deja foarte solidă, dar ei o voiau şi mai bună. Nu doreau ca armata să afle de modul în care se jucau cu timpul, dar toată lumea intuia că acolo se petrecea ceva straniu. Însă nimeni nu ştia exact ce.
