MOTTO :
Dacă intrăm în camera tezaurului de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, putem să citim ce a însemnat aurul de-a lungul istoriei voastre milenare. După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Şi asta este un lucru rar şi excepţional, de care puteţi să fiţi mândri. Probabil că numai în America de Sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezintă doar o parte a istoriei lor şi nu o întreaga istorie gravată în aur, aşa cum aveţi voi. Nici la Luvru, nici la British Museum şi nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce există in muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur şi aceste muzee, dar ele aparţin altor culturi decât ale ţărilor respective. Este regretabil că voi, românii, nu aţi profitat de această istorie scrisă în aur, aşa cum aţi fi meritat. Şi când spun “aţi fi meritat”, mă gândesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forţa pe care aurul vostru a avut-o în construirea unei civilizaţii demne de marile civilizaţii ale lumii.
Barbara DEPPERT LIPPITZ
Sala Tezaurului României de la Muzeul Naţional de Istorie. Cinci-şase trepte de marmură, un coridor scăldat în lumina roşiatică, flancat de două grilaje uriaşe, camere de luat vederi şi raze infraroşii întretăiate deasupra covorului gros, care înăbuşă orice zgomot. Înăuntrul sălii, o explozie de aur scânteind lângă pereţii îmbrăcaţi în catifea violet. Aici se află expuse doar o parte din comorile româneşti. Restul se află în depozite secrete. Obiecte unice în lume prin incredibila lor frumuseţe, dar şi prin vechimea lor. Bijuterii din aur datate din 1200 înainte de Hristos, vase şi figuri stilizate ciocănite în foaie de aur, rithoni, grifoni, coroane şi sceptre bătute în nestemate… Câteva vitrine luminate de reflectoare, ascunse aici, într-un subsol blindat, sub metri întregi de beton, păstrează unul dintre cele mai ascunse mistere ale istoriei româneşti. O poveste pornită de la câteva vorbe, care ar putea dezvălui realitatea unei civilizaţii complexe, aproape necunoscută lumii de azi. Un neam îmbrăcat în sclipirile aurului, cunoscător al unei arte comparabile cu a Egiptului faraonic.
ULUITOAREA CIVILIZATIE TRACA
Legenda spune că atunci, la începuturile istoriei, regii traci, stăpânitorii Lânii de Aur din cântecele orbului Homer, domnitori şi peste lumea dunăreană, erau uniţi între ei de un jurământ tainic. O lege a tăcerii învelea acest jurământ pentru ca duşmanii să nu ştie ca ei îşi apărau împreună pământurile şi comorile. Vorbele vechi spun că, de fapt, triburile tracice de pe teritoriul României erau într-un fel unite prin înfrăţirea regală a conducătorilor, cu mult înainte de marele Burebista. Cei aleşi, iniţiaţi în « Taina Jurământului » Tracii purtau ca semn de recunoaştere coifuri de aur sau de argint gravate cu semne anume, numai de ei înţelese şi ştiute. Dar asta ar însemna o răsturnare aproape totală a ceea ce se cunoaşte! Să fi fost spaţiul românesc leagănul unei culturi extraordinare, şi asta cu 3.000 de ani înainte de Hristos? O civilizaţie avansată, uluitoare, despre care nu se ştie încă nimic? Marii regi traci, cu nume uitate prin locurile în care s-a născut istoria, să fi fost uniţi şi prin legături de sânge? Să fi existat, poate, o dinastie tracogetă al cărei mister nu s-a gândit încă nimeni să-l dezlege? Iar coifurile din aur să fi fost într-adevăr semnul primei regalităţi din arcul carpatodanubiano-pontic? Cât e legenda aici şi cât e adevăr? Să existe oare, ca şi în cazul uluitoarei poveşti a Troiei lui Schillemann, un sâmbure de adevăr? Am enumerat doar câteva dintre teoriile şi întrebările care nu există în niciun manual de istorie. Puţini ştiu însă că, în România, au fost aduse la lumina câteva tezaure ce ar putea conţine un răspuns. Au fost descoperite, pe rând, nu mai puţin de cinci coifuri tracice, lucrate integral din aur sau argint, care conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă predacică şi au asemănări uluitoare. Primul, cel mai cunoscut dintre ele, coiful de la Peretu, apoi cel din mormântul de la Coţofeneşti, încă unul descoperit la Cucuteni, lângă Iaşi, cel de la Agighiol, dezgropat tot dintr-un mormânt regal şi ultimul, cel mai enigmatic dintre toate, coiful găsit nu se ştie exact cum, pe malul Dunării, lângă Porţile de Fier. Acesta a şi dispărut în mod misterios din ţară, pentru a reapărea tocmai peste Ocean, într-unul dintre cele mai mari muzee ale lumii. Cinci coifuri din metal nobil care seamănă ca şi cum ar fi fost făurite de aceeaşi mână, deşi acest lucru este imposibil. Să fie ele semne ale legăturilor unei civilizaţii uluitoare şi asupra căreia nimeni nu s-a străduit să se aplece cu destul de multă osârdie, exact cum par să fie şi misterioasele cranii din cristal descoperite în şapte părţi ale Terrei?
COIFURI CU PRIVIRI HIPNOTICE
Fixate pe hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Carpaţi şi Dunăre, care începe din capătul sud-estic, de la Iaşi, trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a Dunării în România, la Cazane. “Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă, explica marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ, cel care a dezgropat tezaurul din aur de la Hinova şi al cărui elev, Emil Moscalu, supranumit “aventurierul arheologiei româneştii a adus la lumină coifurile din mormintele de la Peretu şi Agighiol şi a urmărit primul “teoria Jurământului Traci. “Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreana existenţa aici în urma cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare ca aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri. Chiar obiecte absolut deosebite, unicat, cum sunt coifurile şi chiar marele tezaur, despre care eu cred că era de producţie autohtonă, fiind prădat ulterior de populaţiile migratoare care au trecut pe aici, şi nu fabricat de aceştia, aşa cum se crede acum. Dovada complexităţii nebănuite a lumii tracice este existenţa obiectelor uimitor de importante şi de complexe descoperite în necropolele din acea perioadă, cum sunt chiar coifurile din aur şi alte piese de tezaur mari, dar şi marea asemănare stilistică a motivelor de pe coifuri, mai cu seamă că ele se regăsesc într-un spaţiu atât de întins, din Moldova până în Banatul de azi, pe toată curbura arcului carpatic. Lumea tracă avea fără îndoială legături cu lumea exterioară, dar existau şi legături între conducătorii triburilor, legături de ajutor reciproc şi de apărare. Uluitorul coif dezgropat la Peretu este inconfundabil. Imaginea lui o cunosc şi copiii de şcoală. Aproape 800 de grame de argint aurit masiv, împodobite cu motive ciudate. Simboluri de animale gravate pe apărătorile obrajilor şi pe partea din spate, iar fruntea lată, prelungită de doi ochi mari, fascinanţi, şi încruntaţi a neînduplecare. Simboluri a căror semnificaţie nu a putut fi încă descifrată. Dar, straniu, aceeaşi privire hipnotică data de ochii supradimensionaţi se repetă identic pe coiful de la Coţofeneşti, din Prahova. Un kilogram de aur pur de 24 de karate, parcă lucrat de aceeaşi mână şi folosind aceleaşi simboluri. Al treilea coif este tot din aur şi are, ca şi celelalte, tăieturi identice în zona urechilor, aceleaşi reprezentări de animale fantastice şi, cu toate că-i lipseşte partea din faţă, se ghiceşte acolo începutul ochilor uriaşi, fabuloşi. Acesta a fost dezgropat aproape de capătul nordic al ţării, la Cucuţeni. “Eu încă nu cred că aceste coifuri sunt legate între ele, cu toate că, în privinţa lor, exista încă teribil de multe necunoscute. Întâi că ele sunt făcute din acelaşi tip de aur: mai galben, mai deschis la culoare decât aurul transilvan, care era unul roşcat, scos din adâncul minelor. Acesta e aur de suprafaţă, din nisipuri aurifere, exploatate pe văile marilor râuri ce coborau dinspre nord şi care are similarităţi clare cu aurul din marile tezaure dezgropate în Bulgaria, la Varna şi Nisipurile de Aur. Eu nu cred că aria extinderii coifurilor din aur urca de la Dunăre către Moldova, ci dimpotrivă, coboară de la munte către câmpiei, mai spune profesorul Boroneanţ.
STRANII RITUALURI DE INMORMANTARE
Trei dintre cele cinci coifuri (Iaşi, Prahova şi Teleorman) au fost descoperite întâmplător de ţărani. La Peretu, Emil Moscalu a dezgropat un mormânt traco-getic, vechi de aproximativ 2.500 de ani, care avea două camere funerare. Într-una se află scheletul unui nobil trac de rang înalt şi, surprinzător, în cealaltă cameră, Moscalu a descoperit că războinicul nu fusese dus singur pe ultimul său drum. Îl însoţeau doi cai şi doi câini, precum şi mai multe zeci de obiecte din argint
placat cu aur, printre care şi marele coif. Înmormântare ciudată, cu influenţe egiptene, nemaiîntâlnită până atunci în zona românească şi care nu se repeta decât în cazul siturilor din care au fost explorate coifurile. “E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca niţte eroii. Emil Moscalu, “arheologul fără
odihnă, a descoperit acelaşi mod straniu de înmormântare şi în cazul coifului pe care l-a adus la lumină prin 1930, la Agighiol, în Tulcea. Regele trac de la gurile Dunării a fost îngropat având alături coiful sacru, semn, poate, al legăturii secrete cu cei de neamul sau pe care a dus-o în moarte, apoi caii, carul de luptă şi soţia. “Cel mai puţin se ştie despre coiful de aur descoperit la Porţile de Fier, prin 1913. Se zice că un marinar naufragiat l-ar fi găsit, după retragerea apelor, pe undeva, prin zona insulei Simiani. Apoi coiful a dispărut misterios, în mod sigur scos din ţară cu un vas de cursă pe Dunăre, şi abia jumătate de secol mai târziu a fost publicată prima fotografie cu el. Ajunsese la Viena, în colecţia Trau, şi acum se afla în galeriile Muzeului Metropolitan din New York. “Da, Moscalu a urmărit o teorie a unei legături clare între conducători, plecând de la legendele ce vorbeau despre jurământul regilor traci. Teoria unei uniuni tribale, chiar extinsă, este foarte posibilă şi chiar Herodot afirma că tracii se purtau cu cruzime între ei, dar erau puternic uniţi, în mod ciudat, în faţa unor duşmani comuni. Eu sunt convins că ar putea fi susţinută arheologic, fiindcă pământul acesta mai are încă multe enigme de scos la lumină. Vedeţi, tracii aveau conştiinţa originii lor comune şi pe cea a unităţii lor ca popor. Comunicau între ei şi aveau o artă complexă, dezvoltată dintr-o mitologie puternică, şi e clar ca o civilizaţie clădită pe un astfel de nucleu nu putea să migreze, să plece din teritoriul comun tradiţional, adăuga profesorul Boroneanţ.
O MOARTE MISTERIOASA
Soarta lui Emil Moscalu, arheologul atins de febra descifrării Legământului Trac a avut un final la fel de enigmatic, parcă desprins din poveştile despre blestemul faraonilor. După o carieră strălucită, după ce a căutat zadarnic secretul “aurului sărbilori, a plecat undeva, pe aproape de Peretu, locul descoperirii marelui coif, unde se spunea ca apar noaptea flăcări ale tezaurelor îngropate. Se zice că, după luni de muncă, tot ce a descoperit acolo a fost un schelet cu oase roşiatice, părând că arse în cuptor. Iar câteva săptămâni mai târziu şi-a pierdut minţile. Devenise obsedat de hoţi şi purta tot timpul cu el un rucsac în care toţi colegii lui ştiau că ascundea un obiect preţios. Rucsacul misterios i-a dispărut într-un incendiu izbucnit fără explicaţie pe şantierul unde lucra şi astfel nimeni n-a aflat ce conţinea de fapt. Iar celebrul arheolog a murit în spitalul de psihiatrie, fără să-şi mai fi revenit vreodată… Galbenul aurului închis între pereţii de sticlă ai Tezaurului nu are amintiri, enigmele sunt încă vii. Enigma unui jurământ secret, pierdut în negura mileniilor, a unui arheolog care şi-a sfârşit viaţa în ospiciu, cu minţile arse de fantasme nebune, şi mai ales enigma semnului ascuns în coifurile strălucitoare ale regilor traci.
Sursa:
MISTERELE LUMII
