Primul eşantion de sol marţian colectat de sonda americană Phoenix a demonstrat că Marte este propice vieţii. În viitor, când Terra nu va mai putea susţine viaţa, omenirea îşi va găsi refugiul pe Planeta Roşie.Dat fiind nutrienţii minerali conţinuţi de solul marţian, viaţa a fost posibilă şi în trecut şi va fi posibilă şi în viitor, după cum a subliniat Samuel Kounaves. Solul conţine magneziu, potasiu, sodiu şi clorură de sodiu. Aciditatea acestuia este mai ridicată, prezentând un pH de 8-9, dar nu într-atât încât să afecteze creşterea plantelor.
„Solul de pe Marte este de acelaşi tip cu acela care se găseşte pe ogorul dumneavoastră şi în care puteţi planta sparanghel fără probleme”, a susţinut Kounaves într-o conferinţă de presă. Asta este chiar o veste bună, mai ales de când studiile au demonstrat că sparanghelul scade colesterolul până la limitele normale! Aşadar, viitorii colonişti marţieni vor duce o viaţă sănătoasă.
Albă ca Zăpada
Rezultatele preliminare ale analizei solului demonstrează că “apa în stare lichidă a fost prezentă pe solul marţian la un anumit moment în istoria sa şi ar putea fi în prezent sub scoarţa marţiană”. De altfel, era un lucru bănuit dintotdeauna şi ştiut cu certitudine de când Phoenix a excavat, la 15 iunie, un şanţ în solul arctic de pe Marte.
Opt bucăţele dintr-un material strălucitor au fost identificate de către cercetătorii de la NASA ca fiind gheaţă, când au observat, patru zile mai târziu, că fragmentele s-au evaporat.
“Bucăţile de material au dispărut complet pe parcursul a câtorva zile, dovadă perfectă că este vorba de gheaţă. Iniţial, unii au crezut că putea fi sare, însă aceasta nu ar fi trecut prin procesul de sublimare”, a declarat dr. Peter H. Smith de la Universitatea din Arizona, coordonatorul-şef al misiunii.
Teoria este susţinută şi de o altă săpătură, în care braţul robotizat al sondei Phoenix s-a ciocnit de o suprafaţă dură, despre care se credea că ar fi un strat de gheaţă, care nu a putut fi străpunsă nici după trei încercări.
Noul şanţ a fost numit sugestiv “Albă ca Zăpada 2″, iar suprafaţa dură pe care o adăposteşte se află la acelaşi nivel, sub solul marţian, cu fragmentele albe găsite anterior. Cercetătorii NASA plănuiesc acum să străpungă această suprafaţă cu un burghiu aflat în dotarea sondei, pentru a obţine câteva mostre.
Phoenix a ajuns pe Marte pe 25 mai, găsirea dovezilor că există gheaţă pe Planeta Roşie fiind cel mai important obiectiv, după ce, în 2002, măsurătorile realizate de sonda Odyssey au sugerat că solul din regiunea arctică marţiană ascunde, la doar câţiva centimetri dedesubt, cantităţi masive de apă în stare solidă.
Clima marţiană este în prezent prea rece pentru a permite prezenţa apei în formă lichidă, însă, în trecut, dacă axa planetei s-ar fi înclinat ocazional, regiunile polare ar fi putut înregistra temperaturi de peste zero grade Celsius.
Vântul solar interacţionează direct cu ionosfera marţiană, din această cauză atmosfera fiind mai rarefiată decât în mod normal. Presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0,7-0,9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa.
Compoziţia atmosferei este de 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Viaţa la suprafaţa planetei ar fi posibilă doar în condiţii amenajate, iar ingredientul esenţial este apa.
Oamenii de ştiinţă cred că zona în care se află acum sonda Phoenix ar fi putut fi, cândva, un mediu capabil să susţină forme de viaţă, iar acestea ar fi putut să-şi continue existenţa dacă s-ar fi adăpostit în subsol atunci când planeta şi-a pierdut magnetosfera. Este posibil să se fi întâmplat aşa.
Viaţă subterană
Scanerele de pe Mars Odyssey au descoperit un complex de şapte peşteri, ale căror intrări au fost fotografiate în detaliu.
Ele se află în zona vulcanică “Arsia Mons” şi ar putea fi, conform specialiştilor de la NASA, singurele adăposturi naturale care ar putea proteja dezvoltarea unor forme de viaţă primitive şi ar putea adăposti apă în formă lichidă.
Cu deschizături verticale, având adâncimi de la 80 de metri la 130 de metri, cele şapte peşteri sunt ferite de particulele de energie care bombardează suprafaţa planetei, de radiaţiile ultraviolete, variaţiile bruşte de temperatură de la 20oC la –140oC, păstrând condiţii constante pentru un habitat subteran.
Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar, care se stârnesc, cu predilecţie, când planeta este în poziţia cea mai apropiată de Soare, crescând temperatura la sol.
Trecutul lui Marte, descifrat în particulele de gheaţă
Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat şi există o sursă de viaţă bazată pe carbon. Sursa generatoare de metan ar putea fi, conform cercetătorilor de la NASA, microorganisme, ca metanogenele. Cert este că poveştile cu marţieni care au existat întotdeauna în folclorul popoarelor pot avea un sâmbure de adevăr.
Oamenii de ştiinţă sunt încrezători că vor afla trecutul Planetei Roşii studiind particulele de gheaţă. Dacă gheaţa conţine impurităţi, acest lucru poate oferi informaţii despre trecutul climatic. Marte s-a format, ca şi Pământul, în urmă cu 4,6 miliarde de ani.
Este posibil ca ea să fi trecut şi printr-o perioadă umedă, propice unei vieţi diversificate la nivelul solului. Alţi doi roboţi americani, Opportunity şi Spirit, care explorează suprafaţa lui Marte la ecuator, au descoperit indicii ale prezenţei apei în trecutul planetei.
Anotimpurile marţiene
Marte are anotimpuri care se aseamănă celor de pe Pământ, însă sunt de două ori mai lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre, iar ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră.
În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă, iar 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă din CO2. Totuşi, geografia planetei arată că a avut o activitate tectonică, vulcanică, iar oceanele acopereau o mare parte din planetă, polii fiind acoperiţi cu gheaţă, ca Terra.
În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Un crater mic, numit “Airy-0″, localizat în “Sinus Meridiani”, a reprezentat punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine. Suprafaţa planetei prezintă câmpii plane, acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier roşiatic, considerate “continente”, cărora li s-au dat nume ca “Arabia Terra” sau “Amazonis Planitia”.
„Şesurile”, considerate “mări”, poartă denumiri ca “Mare Erythraeum”, “Mare Sirenum” şi “Aurorae Sinus”. Scutul vulcanic este format din mai mulţi vulcani, dintre care “Olympus Mons” (Muntele Olimpus), este cel mai înalt munte cunoscut din sistemul solar. Are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru.
În aceeaşi regiune se află alţi trei vulcani, “Arsia Mons” (17 km înălţime), “Pavonis Mons” (14 km înălţime) şi “Ascraeus Mons” (18 km înălţime), şi cel mai mare canion, “Valles Marineris”, lung de 4.000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este “Hellas Planitia”, care are 2.000 km în diametru şi 6 km adâncime.
Sfinxul fotografiat de Viking
Conform studiilor cu tehnologie ultramodernă, la “faţa locului” s-a aflat că înfăţişarea roşiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafaţă. Este uimitor cum, încă din antichitate, astrologii ştiau că Marte era asociată cu fierul, astfel guvernând sistemul sanguin.
În plus, astrologii considerau că Planeta Roşie guvernează capul şi faţa (!!). Să fi ştiut astrologii despre figura Sfinxului de pe Marte, fotografiat de sonda Viking în 1976? De ce nu, din moment ce din mitologia antică ne parvin povestiri despre o civilizaţie misterioasă, venită de pe altă planetă, Nibiru, care construise pe Marte un avanpost.
Survolând sectorul “Cydonia”, o întinsă suprafaţă plană din emisfera nordică, sonda Viking a fotografiat o suprafaţă asemănătoare cu un chip uman, foarte bine conturată, ce părea să scruteze spaţiul, având o lacrimă pe obrazul stâng. Conturul oval avea doi ochi, nas, gură, bărbie, frunte şi un păr care încadra faţa, ca în picturile egiptene.
Cercetătorii de la NASA au negat existenţa unui asemenea chip, spunând că era vorba de un joc de lumini şi umbre, aparatura fotografică a sondei spaţiale nefiind foarte performantă. Imaginile surprinse în 1998 de Mars Global Surveyor, sub o lumină diferită şi cu o rezoluţie mult mai bună, arătau un Sfinx care îşi pierdea conturul precis, deşi, prelucrate cu profesionism, chipul aducea mult mai bine cu Sfinxul egiptean.
Însă fotografiile publicate de NASA ilustrau doar o masă amorfă, un munte cu nişte “cratere” foarte ciudate ca poziţionare. Specialiştii NASA sunt zgârciţi cu explicaţiile despre Cydonia, de aceea pare bizar că s-a născut un folclor fabulos legat de această regiune.
Nu departe de “faţa care plânge”, transmiţând parcă un mesaj disperat către alte vieţuitoare ale galaxiei, Viking a fotografiat o altă formă de relief ciudată, o piramidă, care poartă numele “D&M”, după numele celor care au pus-o în evidenţă, DiPietro şi Molenaar.
Aceştia au concluzionat, în urma analizării fotografiilor, că nu era o piramidă obişnuită, ci una cu cinci feţe, părea ca să fie rodul eroziunilor vântului turbat de pe Marte. Nebunia de-abia acum începea. Foarte aproape de piramidă, DiPietro şi Molenaar au „descoperit” şi ruinele unui oraş, dar şi pe cele ale unei fortăreţe.
Cydonia se părea că fusese în “antichitatea” Planetei Roşii un oraş de câmpie foarte activ. Cea mai mare ciudăţenie e faptul că întregul complex este poziţionat după aceleaşi coordonate ca şi cel de la Gizeh.
Staţia marţiană a zeilor sumerieni
Mitologia sumeriană, prima mărturie scrisă din istoria omenirii, începe cu întâmplări de pe altă planetă, Nibiru, a zecea din sistemul nostru solar, de unde “zeii” au coborât pe Pământ. În drumul lor spaţial, Pământul era considerat a şaptea planetă, numită ŞU.GI. Ei au lăsat coordonatele numerice ale “căii lui Enlil” pe un astrolab găsit în ruinele bibliotecii de la Ninive şi aflată acum la Muzeul Britanic din Londra.
Astrolabul indică şi “primul popas” al călătoriei spaţiale dintre Nibiru şi Terra, pe planeta Marte (indicată de steaua cu şase colţuri, fiind considerată a şasea planetă spre Terra). Sumerienii o numeau planeta APIN, care, prin traducerea semnelor pictografice, înseamnă “acolo unde se stabileşte calea cea bună”. Calea lui Enlil, “Stăpânul Comenzii”, printre planete este descrisă pe planisferă în opt segmente, care conţin instrucţiuni clare de zbor.
Detaliile despre traseul printre planete sunt conţinute de chiar denumirea lor: Pluto – “Paznicul lui ŞU”, unde ŞU indică porţiunea de spaţiu care cuprinde cele şapte planete importante, Pluto fiind prima pe “calea” zeilor, Neptun -”Cea cu vegetaţie mlăştinoasă” (!!), Uranus – “Planeta care este dublă”, părând a fi sora geamănă a planetei Neptun, care era descrisă ca “planeta strălucitoare a vieţii verzi”.
Dincolo de Uranus, gigantica planetă Saturn, cu un câmp gravitaţional uriaş, era numită “Marele Ucigaş”, pentru că, aşa cum descrie un alt text, “din cauza furtunilor sale înşelătoare, Zburătorul Suprem s-a zdrobit de ea şi toţi şi-au găsit moartea”. Urma Jupiter, BARBARU, “strălucitoarea”, “călăuza cea bună din ceruri”, după care urma “brăţara” de asteroizi care “desparte apele cerului de sus de apele cerului de jos”.
În sfârşit, Marte, “lumina de la poarta apelor”, “Primul Popas”, “unde se stabileşte calea cea bună” spre Şu.Gi, a şaptea planetă, Terra. Unii istorici spun că aceste “metafore şi epitete” ţin de cosmogonia sumeriană, dar specialişti în aeronautică sunt de părere că este vorba de un zbor spaţial, mai ales datorită coordonatelor numerice, nedescifrate încă, deoarece nu se ştiu unităţile de măsură folosite de “zeii” sumerieni.
O plăcuţă de lut, cu o vechime de 4.500 de ani, care acum poate fi găsită într-un muzeu din St. Petersburg, Rusia, descrie legătura dintre Pământ şi staţia de pe Marte. Zeul Enlil (indicat de semilună, simbolul său), aflat pe Pământ (indicat de cele şapte cercuri) se află într-o legătură de comunicaţie cu un personaj de pe Marte (indicată de steaua cu şase colţuri), personaj al cărui costum îl arată un zeu al adâncurilor.
E posibil ca şi pe vremea zeilor sumerieni, planeta Marte să fi avut ocean subteran şi acolo să fi fost staţia “zeilor”. Între cei doi se află un desen stilizat care seamănă cu un satelit, iar la mijloc ceva ce seamănă cu o staţie orbitală, dotată cu panouri solare şi antene.
Misiunea anunakilor
Conform descifrării textelor sumeriene de către istoricul şi arheologul Zacharia Sitchin, planeta Nibiru, de unde veniseră zeii sumerieni, reprezentată de o cruce cu raze, face parte tot din sistemul nostru solar. Nibiru are, însă, o orbită eliptică foarte alungită şi îi trebuie 3.600 de ani pământeni pentru a efectua o rotaţie completă în jurul Soarelui, iar atunci când se apropie de Terra, stârneşte multe cataclisme.
Scrierile sumeriene îi numesc pe cei sosiţi de pe Nibiru “anunaki”, care se traduce literalmente prin „cei care au venit din cer pe pământ”. Dat fiind ritmul biologic al planetei lor, aveau o viaţă foarte lungă şi păreau nemuritori pentru pământeni, de aceea i-au şi crezut zei, deşi textele sumeriene arătau exact cine erau şi de unde veniseră.
Şi mai ales de ce – să caute aur, pentru că atmosfera planetei lor se deteriorase, ceea ce se pare că s-a întâmplat şi cu Marte, şi o puteau reface prin pulbere de aur. Enki, fratele lui Enlil, şi sora lor, Ninharsag, au amestecat ADN-ul primatelor găsite pe Pământ cu ADN-ul lor, creând astfel omul, lucrare povestită în multe epopei care arată câte greşeli genetice şi câte experienţe au făcut până au obţinut oameni “după chipul şi asemănarea” anunakilor, “înalţi, cu piele albă, blonzi”.
Numărul anunakilor pare a fi fost 900, 600 veniţi pe Pământ în grupuri de câte 50, în “şemuri”, aparate de zbor, alţi 300 fiind numiţi după funcţia lor, “igigi”, “cei care văd şi se rotesc în jurul Terrei”, probabil aflaţi pe staţii orbitale. Mai târziu, spre supărarea lui Enlil, anunaki le-au găsit foarte atrăgătoare pe fiicele oamenilor, şi s-au căsătorit cu ele, însă, din unirea lor, s-au născut uriaşii din vechime.
Anunaki le-au dat copiilor lor informaţii privind crearea sistemului solar, date astronomice, i-au învăţat agricultură, cum să-şi construiască oraşe, i-au uns regi şi unora le-au dat chiar şi aparate simple de zbor, dar, ce era mai important, i-au învăţat, la un moment dat, că există un singur Dumnezeu, pe care îl venerau şi ei. Apoi au plecat. Sau nu. Unde se încheie misiunea anunakilor, începe misiunea pământenilor.
Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa o misiune de recunoaştere, ExoMars, în 2013. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025.
Iniţial, ESA plănuise să fie o misiune comună cu SUA, dar legile americane interzic transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două. De ce această competiţie? Poate că renumitul om de ştiinţă Stephen Hawking avea dreptate: “Nu cred că specia umană va supravieţui în următorii 1.000 de ani dacă nu începem să călătorim în spaţiu. Sunt prea multe accidente care se pot întâmpla pe o singură planetă şi care pot duce la extincţie”.
Nu există nimic în sol care să împiedice existenţa vieţii, acesta fiind lipsit de toxicitate
Samuel Kounaves, responsabil al sistemului Thermal and Evolved Gas Analyzer (TEGA)http://piatza.net/misterele-planetei-marte/
