De unde vine suferinta

Postat Maria

”Simt o durere, o stare de suferinţă cumplită”, îmi spunea zilele trecute un bărbat, prins negativ şi debusolant într-o poveste de dragoste plină de frustrare şi de tensiune. Scenariul din minte devenise mai puternic şi cu mult mai devastator decât cel real, iar omul se întreba şi mă întreba, în acelaşi timp; ”De ce, de ce nu poate să nu sufere, de ce nu poate să se mai gândească şi la altceva, ce poate face pentru a scăpa din închisoarea propriei minţi şi a propriilor emoţii”? ”Mintea ta este concentrată negativ”, i-am spus. Oricâte explicaţii îi dădeam omului, oricât înţelegea, emoţiile şi gândurile de suferinţă îl ţineau captiv în ele. Expresia sinceră, care-i descria capacităţile în faţa propriei situaţii emoţionale era ”nu pot”! Suferea şi suferinţa îi zdruncina activităţile, acţiunile, dar – mai ales – sufletul. De unde vine suferinţa atunci când ne simţim copleşiţi de ea? Am exemplificat aici suferinţa din dragoste pentru că ea-i cea mai devastatoare dintre toate, ea dezarmează până şi spiritele cele mai înalte şi poate întoarce din drumul său către lumină chiar pe unele dintre ceele mai elevate fiinţe. ”Învinovăţirea altor persoane este acuzatoare şi nu duce niciodată la corectarea comportamentului. Suferinţa este generată de gândurile orientate către lucrurile pe care nu ni le dorim”, spune Lester Levenson în ”Adevărul Suprem – referitor la iubire şi la fericire”(Ed. Adevăr Divin). Aşadar, pe măsură ce gândurile ne poartă către lucrurile nedorite, acuzăm, devenim suspicioşi, neîncrezători, plini de îndoieli şi de temeri.E suficient un simplu, singur şi nevinovat gând negru pentru ca mintea să ne atragă bolnăvicios către al doilea şi al treilea gând negru, apoi să păşim fără scăpare într-o stare interioară toxică din care nu mai ştim să ieşim. Pare că suferinţele acumulate în trecut, emoţiile traumatizante de acolo se activează prin puterea propriei concentrări şi, în faţa unei poveşti din realitate, mai degrabă supradimensionată de însăşi mintea noastră, ne trezim devastaţi şi îndepărtaţi de soluţii. Situaţia este valabilă în toate poveştile de viaţă sau în faţa oricăror poveşti de viaţă; o componentă obsesională, specifică minţii omeneşti, parte din mecanismul prin care noi ne creăm realitatea, ne captează mintea. Simplul fapt că ne gândim prea mult la lucrurile nedorite devine cauza suferinţei, deopotrivă în dragoste, ca şi în toate situaţiile de viaţă asupra cărora ne concentrăm atenţia. Simplul fapt că gândim acuzator ne duce pe spirala negativă, ne coboară în subconştientul întunecat, acolo unde emoţia negativă ne copleşeşte, iar raţiunea devine o amintire. Mintea ne poate fi de ajutor atunci când o concentrăm asupra lucrurilor dorite şi când o orientăm, prin decizie, rugăciune şi conştientizare a puterii ce şade în ea. Acuzaţiile, îndreptăţite sau nu, corecte sau greşite, nu ne corectează comportamentul şi, ce-i mai important, ne scufundă în suferinţă, în loc s-o amelioreze. De câte ori ne simţim distruşi în interior, în orice circumstanţă de viaţă, se întâmplă pentru că ne concentrăm mintea asupra acuzaţiilor şi a lucrurilor nedorite. Suferinţa este o consecinţă a concentării negative a minţii; atunci, fericirea trebuie să fie consecinţa gândirii pozitive, a iertării, a înţelegerii, a toleranţei şi a iubirii. Decizia şi alegerea ne aparţine! Circumstanţele exterioare negative nu pot învinge decât o minte care a acceptat, deja, că a pierdut!

Maria Timuc 

Sursa: eulinterior.blogspot.ro