HORIA TURCANU - Despre Christos

Horia Turcanu este unul dintre putinii oameni din Romania cu care simtim ca rezonam 100% cel putin la nivel ideatic. Nu stim cu adevarat ce fel de om este in viata de zi cu zi insa gandim la fel si dorim sa vi-l reamintim din cand in cand deoarece credem ca merita.  Astazi va prezentam pe langa unul dintre articolele lui Horia Turcanude pe site-ul lui calatoriainimii.net si ultima emisiune de la Codul Lui Oreste + 2 noi conferinte si o inregistrare foarte frumoasa de la radio, unde prietenul nostru Petru Stratulat, de la site-ul UmbluLiber,  l-a avut invitat pe Horia in emisiunea lui, GuerriNight, de la Radio Guerilla. Emisiunea merita ascultata fiind ceva destul de rar, poate unic in spatiul mediatic din Romania (vor fi mai multe meditatii cu muzica pe ritmuri shamanice si nu numai). 

Cu aceasta ocazie inauguram categoria HORIA TURCANU, locul in care puteti gasi toate informatiile de pe blogul nostru unde am vorbit, mai mult sau mai putin direct, despre acest frumos explorator al constiintei.

Mai intai articolul:

Christos. Interior

„Am evitat mult timp să folosesc această sintagmă pentru că vreme îndelungată ea a suscitat enorme conflicte. Şi o mai face şi acum. Am evitat să intru pe domeniul disputei teologice şi teoretice, preferând să pun alte nume acestei stări de conştiinţă colectivă care se numeşte Christos. Sunt perfect conştient de tensiunile, pasiunile doctrinare şi furia cu care unii apără poziţionările rigide ale instituţiilor care administrează credinţa în Dumnezeu, dar am hotărât acum că subiectul este mult prea important pentru a mai evita să rostesc numele celei mai importante trăiri de conştiinţă pe care o poate avea un om aflat în experienţa încarnării. Într-un fel sau altul, tot ceea ce trăim în aceste timpuri, această extraordinară transformare de conştiinţă prin care trece umanitatea, are legătură cu realizarea interioară a lui Christos. Cu trăirea experienţială a lui Unu. „Realizare”, aici, nu înseamnă „înţelegere”, căci acesta este apanajul minţii liniare, ci trăire a stării de conştiinţă în care ne identificăm cu nivelul colectiv al umanităţii şi ne percepem astfel adevărata noastră natură de fiinţe spirituale care au ales experienţa umană. Deci, pentru a fi clar de la bun început, atunci când vorbesc despre Christosul Interior, nu vorbesc despre personajul care a trăit acum două mii de ani, despre omul Isus, ci despre natura experienţei sale. Iisus a fost omul care a realizat natura divină a fiinţei omeneşti în timpul experienţei sale omeneşti. A devenit conştient de faptul că „Eu şi Tatăl una suntem”, în terminologia acelor vremuri. În cuvintele psihologiei tranpersonale, acelaşi lucru ar putea fi exprimat prin „stare de conştiinţă extinsă” până la nivelul colectiv al Umanităţii. Am putea spune despre aceeaşi experienţă că este o „realizare a Sinelui” sau o „trăire a naturii lui Budha”. Nu terminologia contează aici, ci trăirea în sine, experienţa, oricum am numi-o. Esenţa acestei experienţe este aceea că, depăşind identificările cu diferite niveluri „umane” ale Fiinţei, cu corpul, energiile, emoţiile şi mintea, regăsind în interior vocea Sinelui şi exprimând-o în timpul cât se află în corp omenesc, o fiinţă umană regăseşte starea de unificare, pe de-o parte cu esenţa sa primordială, şi pe de-altă parte cu toate fiinţele omeneşti cu care împărtăşeşte experienţa încarnării. Fac această precizare pentru a scoate acest subiect sensibil din zona teologiei dogmatice pentru a-l proiecta în aceea, mai liberală, a experienţei de conştiinţă.

De ce este atât de importantă această trăire acum, în vremurile transformării interioare a umanităţii şi ce legătură are experienţa Christică, sau a Christosului Interior, cu criza psiho-spirituală a acestor vremuri? Ce legătură este între căutarea interioară a divinităţii, descoperirea de sine şi starea de conştiinţă extinsă pe care o numim Christos? Rândurile de mai jos tind să se constituie într-un posibil răspuns la aceste întrebări pe care le consider fundamentale pentru clarificarea, atât de necesară multora, a aspectelor transformării.

Am rostit de multe ori convingerea mea izvorâtă din experienţa de conştiinţă, că marea transformare la care suntem martori şi participanţi implică o schimbare fundamentală de paradigmă. Adică o transformare a modului în care ne privim pe noi înşine şi întreaga Creaţie. Ceea ce credem despre noi înşine, despre natura noastră, ceea ce credem că suntem, se reflectă în toate sistemele lumii noastre, care nu sunt decât reflexii ale interiorului nostru. Atunci când viziunea noastră despre ceea ce suntem se schimbă, lumea se schimbă. Cu alte cuvinte, starea noastră de conştiinţă este aceea care determină lumea în care trăim. Cine credem că suntem? Este o întrebare fundamentală în istoria umanităţii şi implică o identitate pe care ne-o asumăm. Dacă credem că suntem doar nişte corpuri muritoare, a căror unică misiune este supravieţuirea, atunci priorităţile noastre sunt într-un anumit fel. Adevărul nostru, iubirea de care suntem capabili, libertatea noastră, compasiunea noastră, toate sunt subscrise identităţii trupului, iar experienţa noastră în această lume este una strict materială. Identitatea noastră este animalul, componenta fizică a fiinţei noastre, iar ruptura faţă de dimensiunile noastre inefabile este completă. Nu suntem conştieţi în nici un fel de Sinele nostru. Credem că el nu există în noi. Atunci când ne credem complet separaţi, imaginea Sinelui devine exterioară. El devine un dumnezeu străin şi îndepărtat, care are de cele mai multe ori caracteristici omeneşti, căci nu este decât o proiecţie, cum se numeşte în psihologie, a identităţii pe care ne-am asumat-o.

Pe măsură ce experienţa umanităţii a evoluat, identificările noastre s-au schimbat. Încetul cu încetul ne-am identificat cu niveluri mai subtile a ceea ce suntem, până la nivelul actual, în care identitatea noastră este determinată de identificarea cu nivelurile mentale ale fiinţei noastre. Suntem identificaţi cu sistemele noastre de credinţă, cu conceptele noastre, scufundaţi complet într-un tip de conştienţă filtrată de minte şi coordonată de personajul iluzoriu numit ego. Iar lumea dimprejurul nostru reflectă această identitate, a ego-ului. Este o lume mentală, iar atributele fundamentale ale Fiinţei, Adevărul, Iubirea, Libertatea şi Compasiunea, reflectă acest nivel de conştiinţă. Adevărurile noastre sunt mentale, iubirea noastră este conceptualizată, libertatea noastră este doar o idee, iar despre compasiune mai mult vorbim decât o trăim. Spun toate acestea pentru a susţine afirmaţia de mai sus: ceea ce credem despre noi înşine, determină lumea în care trăim.

Ceea ce trăim în aceste vremuri este o transformare a felului în care ne trăim pe noi înşine, o transformare a identităţii noastre, a ceea ce credem că suntem, şi astfel, adevărul, iubirea, libertatea, compasiunea, frumuseţea aşa cum le percepem, se schimbă. Iar asta schimbă lumea. Cu cât percepem mai mult din natura Fiinţei noastre, cu atât realitatea noastră experimentabilă va reflecta în dimensiunea încarnată acest lucru. Aceasta este transformarea în linii mari.

Şi-acum, imaginaţi-vă o lume în care din ce în ce mai mulţi oameni devin conştienţi de adevărata natură a Fiinţei. O lume în care din ce în ce mai mulţi oameni au acces la experienţa interioară a lui Christos. O experienţă în care Fiinţa interioară îşi revelează complet Adevărul, un adevăr pe care marii mistici l-au rostit de o mie de ori în istoria umanităţii. Imaginaţi-vă o lume în care oamenii nu mai au nevoie să mai vorbească atât de mult despre adevăr, pentru că fiecare îl trăieşte în orice clipă, în care nu mai vorbesc atât de mult despre iubire, pentru că o trăiesc în mod direct, o lume în care compasiunea, libertatea şi frumuseţea interioară intrinseci Fiinţei se revarsă în realitatea ordinară prin fiecare gest, prin fiecare respiraţie, prin fiecare act. O lume în care identificarea cu rolurile noastre, cu ego-ul nostru, cu judecăţile, fricile şi emoţiile noastre se diluează, făcând loc bucuriei naturale a Fiinţei de a se experimenta pe Sine. Imaginaţi-vă o lume în care toţi oamenii cunosc Adevărul nu din scripturi, ci din trăirea directă, în care nu mai căutăm iubirea şi respectul în exterior, pentru că noi înşine suntem acestea, în care nu mai căutăm libertatea, căci suntem libertatea însăşi şi toţi ceilalţi sunt.

Ei bine, mintea va spune „toate acestea sunt o utopie, nu există aşa ceva”. Şi aşa este, nu există acum, pentru că lumea noastră reflectă nivelul de conştiinţă al identificării, al separării faţă de Adevăr. Pentru mine însă nu sunt o utopie şi deasemeni pentru mulţi dintre aceia care au experimentat stări de conştiinţă extinsă, căci această realitate este experimentabilă acum de către oricine are curajul de a privi în interior şi de a valida această trăire. Ceea ce mii de ani a fost accesibil doar misticilor deşertului şi maeştrilor spirituali ai diferitelor tradiţii, acum este, cu adevărat, accesibil tuturor ca un potenţial pe care îl puteţi alege fiecare dintre voi. Sămânţa acestei experienţe a plantat-o omul Isus, acum două mii de ani, iar între timp, toate experienţele umanităţii au crescut-o până în aceste timpuri. Bulgărele s-a transformat, în două mii de ani, în avalanşă, iar acum tinde să măture vechea lume pentru a face loc uneia noi. Când spun că experienţa de conştiinţă extinsă este accesibilă oricui nu mă refer aici la experienţe mijocite de substanţe psihedelice sau plante sacre. Fără a nega rolul enorm pe care l-au avut acestea în istoria psihologiei transpersonale şi a înţelegerii mai profunde a naturii fiinţei omeneşti, totuşi, afirm aici că marea cheie către integrarea ultimă a acestor niveluri de conştiinţă în viaţa de fiecare zi este intrumentul simplu şi minunat al respiraţiei şi al conştienţei permanente. Oricine poate trăi asemenea stări de conştiinţă cu ajutorul respiraţiei, oricine poate trăi miracolul interior al Adevărului despre Sine şi oricine poate decide apoi să valideze experienţa înainte de a o integra în viaţa sa. Aceasta este transformarea.

Conştiinţa este inductivă. Adică nici o experienţă a cuiva nu se pierde vreodată. Odată trăită, ea intră în patrimoniul experienţial interior al umanităţii, aşa cum au intrat experienţele tuturor misticilor, aşa cum a intrat experienţa lui Isus Christos, iar experienţele se adună undeva, în conştiinţa noastră. Aşa se face că această experienţă interioară a devenit accesibilă acum oricui are curajul de a nu o nega. Prin acest proces, starea Christică de conştiinţă este accesibilă oricărui explorator interior, suficient de încrezător în propria sa trăire pentru a o valida şi a o aduce în viaţa sa curentă. Sunt conştient de faptul că această afirmaţie pe care o fac transferă în primul rând Încrederea de la instituţiile exterioare, fie ele religioase, medicale, ştiinţifice sau de orice fel, în interior şi că acest lucru nu va plăcea multora dintre aceia pentru care cunoaşterea spirituală nu este decât un mod de a exercita puterea asupra celorlalţi. Dacă trăirea spirituală şi Adevărul este accesibil oricui, oricând, atunci armatele de căutători în exterior se vor întoarce către Sine. A avea încredere în propria trăire, în propriile intuiţii, este echivalent cu eliberarea din servituţile oricărui sistem, fie el de credinţe sau sistem de articulare a societăţii.

Încrederea în Sine înlocuieşte Credinţa în orice este exterior şi neverificabil, căci singură experienţa poate valida un adevăr, iar adevărul nu poate fi decât personal. Aceasta, a Încrederii, este o chestiune fundamentală, asupra căreia voi mai reveni pe parcursul acestui material. Pentru moment mă mărginesc să vă mai atrag atenţia, dragii mei, asupra faptului că Încrederea merge împreună cu a simţi propria experienţă, în vreme ce Credinţa în obiecte exterioare este susţinută de „a gândi” experienţele altora, pe care le primim prin scris, prin cuvinte de orice fel. Aceste cuvinte, relatări ale experienţelor mistice ale altora le înţelegem la nivel mental, suntem sau nu de acord cu ele găsind că ne reprezintă sau nu, şi apoi le introducem în sistemul nostru de credinţe. Este un proces ce aparţine minţii liniare şi deci ego-ului, pe când Încrederea în Sine, în propria experienţă simţită, este un proces  care depăşeşte cu mult limitările înguste ale înţelegerii mentale. În acelaşi fel umanitatea a procedat vreme foarte îndelungată mentalizând atribute fundamentale ale divinului pe care îl credea separat de sine: Adevărul, Iubirea, Libertatea, Compasiunea, Frumuseţea…, atribute care nu pot fi de fapt gândite, ci doar experimentate direct şi simţite. Şi care sunt atribute ale propriei Fiinţe, nu doar ale lui dumnezeu exterior.

Arhitectura interioară, experimentabilă, a conştiinţei

Pentru a înţelege mai clar acest proces de transferare a atenţiei – şi deci a energiei, conştienţei şi simţirii, din exterior în interior, este nevoie aici să revin pe scurt la ceea ce eu numesc „arhitectura interioară a fiinţei”. (Am expus acest subiect mai pe larg în articolul „Formele transformarii interioare – Adevăr, Iubire, Libertate”) Foarte pe scurt, voi relua informaţia bazică despre acest subiect, cu precizarea că această arhitectură interioară a ceea ce suntem este complet experimentabilă de către oricine investighează, prin expansiunea conştiinţei, spaţiile interioare. Abraham Maslow, unul dintre părinţii psihologiei transpersonale, identifica starile de conştiinţă extinsă cu stările spirituale. În terminologia lui Stanislav Grof ele se numesc „stari transpersonale” sau „stări holotropice”. Oricum le-am numi, ele sunt stari experienţiale şi nu o teorie. De aceea, toate lucrurile pe care le voi spune mai departe vor veni exclusiv din propria mea experienţă sau a celor cu care am experimentat în workshop-urile pe care le-am facut împreună cu soţia mea, Elena Francisc Ţurcanu.

Conştiinţa omenească în esenţă este, cu adevărat, creatoare. Este „un nimic creator”, căci are atributele Spiritului. Acest mare Zero conştient, crează cu ajutorul energiilor ce izvorăsc din sine. Pare paradoxal pentru gândirea liniară, dar pe tărâmurile multidimensionale ale Fiinţei, aşa stau lucrurile. Astfel, totul este energie modulată în diferite feluri, de la cele mai subtile creaţii, până la cele mai dense precum universul fizic şi pământul. Toate aceste energii sunt aspecte ale unei singure energii fundamentale ce-şi are izvorul în Conştiinţă. Puteţi imagina Conştiinţa primordială, din care s-a născut totul, ca pe o conştiinţă nediferenţiată, lipsită de vreo identitate. Iar procesul de Creaţie, ca pe o rupere primordială a … ceva din această Conştiinţă. Prima naştere, prima dualitate, prima întrebare : „cine sunt eu?”

Creaţia, cu toate nivelurile sale, cu toate dimensiunile sale, printre care se află şi dimensiunea universului fizic, nu sunt decât răspunsuri la această întrebare primordială privitoare la identitatea acelui ceva care s-a rupt din conştiinţa nediferenţiată.

Acest proces de creaţie bazat pe dualitate, pe ruperea interioară în două polarităţi care se explorează una pe alta şi care se reunesc într-un dans dinamic al experienţei universale nu pare a avea un scop în sine. Singurul scop pare „a fi”, dacă ar fi să-l formulăm în termeni liniari, experienţa în sine. Iar experienţa ESTE un proces de creaţie şi de autodescoperire, modul divinităţii, dacă vreţi s-o numim aşa, de a se explora pe Sine şi potenţialele sale infinite de A FI.

Perfecţiunea aici nu este cea omenească. Oamenii cred că a fi perfect înseamnă a fi nemişcat. Dar perfecţiunea divină este în mişcare perpetuă în ea însăşi, în acest proces de expansiune interioară prin experienţă. Acest proces care a luat naştere la începuturile Creaţiei, ruperea lăuntrică din întreg, continuă la nivelul de experienţă a Sinelui, căci el este Acela care s-a separat din conştiinţa nediferenţiată, rămânând în acelaşi timp în interiorul acesteia. El continuă procesul experienţial prin ceea ce numim experienţă umană. O parte a Sinelui „coboară în trup”, adică în zona cea mai densă a întregii Creaţii, iar o parte, cea mai subtilă, rămâne undeva, într-un spaţiu în care „colectează” experienţa pe care o trăieşte partea întrupată. Mulţi numesc această parte a fiinţei noastre „suflet”. Este partea din noi înşine care rămâne „acolo” şi se lasă transformat cu încetul de experienţele părţii sale care a devenit „umană”. Par a fi două entităţi, dar în Adevăr, ele sunt una singură care aşteaptă reunificarea conştientă. „Coborârea în trup” este o experienţă foarte dramatică, foarte dureroasă, care se petrece la fiecare naştere, şi reia, ca un fel de repetare a procesului primordial, separarea interioară a Sinelul de Întreg. În acelaşi fel, experienţa trupului se află cumva în interiorul experienţei Sufletului.

Identificarea părţii care coboară în trup cu experienţa este atât de formidabilă, încât intervine o totală amnezie a adevăratei sale identităţi. Iluzia este totală. Şi astfel începe aventura din care avea să se nască această splendidă rasă de fiinţe spirituale care se numesc, astăzi, oameni. Sunt fiinţe care au ales această experienţă a celor mai dense spaţii şi energii ale Creaţiei, şi care astfel expansionează întreaga Creaţie. Dacă privim acest tablou cu ochiul interior, putem vedea norul de energie al Fiinţei în ansamblul său, cuprinzând spaţii de densitate conştientă din ce în ce mai grele, până la spaţiul trupului, al pământului. Acesta este zona cea mai densă a Creaţiei în care există conştienţă de Sine: spaţiul Umanităţii conştiente, punctul cel mai avansat de expansiune al Întregului.

Ajungem aici la modul în care se crează realitatea umană. Întâlnirea dinamică dintre cele două polarităţi ale energiei primordiale se face într-un spaţiu în care putem deosebi şapte niveluri de energie, pe care le puteţi asocia cu cele şapte chakre cunoscute în mai toate sistemele mistice ale umanităţii. Sunt, de fapt, şapte niveluri de identificare a Sinelui cu experienţa umană, dar mai mult decât atât, sunt şapte niveluri de experimentare a realităţii foarte diferite una de alta, şapte moduri de percepţie ale aceleiaşi realităţi, văzute din perspective diferite. La fiecare dintre niveluri, atributele fundamentale ale Fiinţei (Iubirea, Adevărul, Libertatea, Compasiunea, Frumuseţea…) au altă consistenţă, în funcţie de densitatea nivelului de energie cu care se identifică partea din Sine coborâtă în experienţa încarnării.

Cele şape niveluri ale experienţei umane

De pildă atunci când suntem complet identificaţi cu nivelul corporal, adevărul este unul corporal, ca şi iubirea, ca şi libertatea care este limitată la libertatea trupului. Priorităţile unei fiinţe aflate la acest nivel de experimentare a realităţii sunt priorităţile corpului. Odată cu iluzia separării totale de Sine, se naşte frica de moarte, de neant. Aici se naşte deasemeni mitul paradisului pierdut din care „trebuie că am fost alungaţi.” Este nivelul identificării cu energiile densităţii maxime, ale pământului ca cel mai greu element „locuit” al întregii Creaţii, şi este dominată de polaritatea viaţă-moarte.
Al doilea nivel de experimentare al realităţii umane este cel al energiilor „apei”, al energiilor vitale care se nasc din corporalitate şi este nivelul în care întrebarea „cine sunt eu” îşi găseşte milioane de răspunsuri, în toate rolurile şi identităţile pe care Sinele şi le-a însuşit vreodată ca personaj uman. Este nivelul în care realitatea este jucată în termenii polarităţilor plăcere-durere. Întreaga realitate experimentabilă la acest nivel este colorată în spectrul acestei energii bipolare şi percepută ca atare. Adevărul, iubirea şi libertatea sunt interpretate în aceşti termeni, de plăcere-durere. Este important faptul că aceasta nu înseamnă că iubirea de pildă, percepută în termenii plăcerii, nu este reală. Este reală, dar, parţială. Experimentăm o aşchie din adevărata Iubire.

Mai departe se află nivelul „focului”, al emoţiilor care articulează o realitate bazată pe acestea. Realitatea experimentabilă este una construită în jurul marilor emoţii „negative şi pozitive”: frica şi puterea de a o depăşi, pe care o numim curaj, echivalentul  „puterii personale”. Nenumăratele roluri şi personaje pe care le-am jucat în nenumărate vieţi ne-au făcut să experimentăm milioane de modulări ale energiei interioare, pe care le numim „emoţii”. Realitatea izvorăşte din acest dans al emoţiilor. Una dintre emoţiile fundamentale care articulează acest palier este vinovăţia. „Trebuie să fi greşit ceva dacă am fost alungaţi din paradis în aceste corpuri, în acest coşmar.” Aici se naşte diavolul, satana, ca polaritate întunecată şi vinovată de căderea noastră din paradis, menit să echilibreze existenţa ştearsă a unui dumnezeu străin. Amintirea Sinelui este departe. Jocul dualităţii atinge cele mai dramatice cote. Adevărul, iubirea şi libertatea pe care le experimentăm sunt la nivel emoţional.

Al patrulea nivel este cel al „aerului”, încă şi mai subtil decât celelalte. Este nivelul la care întreaga realitate este articulată de energiile minţii. Separarea ia cea mai rafinată formă căci devenim proprii noştri judecători. Aici se nasc sistemele morale, sistemele cunoaşterii prin analiză, sistemele de credinţă care alcătuiesc inima lumii în care trăim. Ego-ul atinge dezvoltarea sa maximă. Este nivelul la care nu mai experimentăm realitatea, ci o traducem în termenii filosofiei. O gândim. Este un nivel rafinat al al separării, dar este clădit încă pe convingerea că dumnezeu e in altă parte, că suntem vinovaţi, că există o forţă întunecată care ne împiedcă să ajungem la „EL”, şi că trebuie să existe cumva un judecător ale cărui graţii trebuie câştigate prin suferinţă. La acest nivel însă există şi salvarea, căci este nivelul inimii, la care putem alege între a gîndi realitatea şi a o simţi, între a o judeca şi a o accepta , între a ne fi frică şi avea încredere. Şi mai ales la care putem bascula între exterior şi interior, căci mintea ajunge la propriile sale limite şi începe să înţeleagă că trebuie să existe o altă realitate, ascunsă ei.

Apoi urmează cele trei niveluri pe care marile tradiţii le numesc „eterice” sau „spirituale”, în care dansul energiilor crează realităţi foarte interesante. Nu voi intra în amănunte, căci nu este locul lor aici, dar este important de pomenit felul în care jocul polarităţilor crează realitate.

La nivelul al cincilea, se joacă drama suferinţei (ca urmare a judecăţii de sine) versus bucurie a exprimării de sine. Mai jos am avut de făcut, pentru prima dată, o alegere: a gândi-a simţi, sau a judeca-a accepta. Sau, în alţi termeni, iubire-frică. Cei care au optat pentru a gândi, se vor scufunda în suferinţa judecării de sine. Cei care au ales simţirea, acceptarea (sau „iertarea” în terminologia creştină tradiţională) descoperă bucuria reîntâlnirii cu Sinele.

La nivelul următor, dansul polarităţilor continuă, din ce în ce mai subtil, dar şi mai dramatic diferit. Cei care au mers pe calea „a gândi-a judeca”, aici vor experimenta căutarea „mântuitorului”, un personaj din exterior care, după ce „a judecat”, „a condamnat la suferinţă”, acum vine să „ia asupra sa păcatele lumii”. La acelaşi nivel al realităţii, cei care au ales a simţi, a accepta, a avea încredere, vor avea marea revelaţie a conştientizării Sinelui. Este nivelul descoperirii Cristosului Interior, a uluitoarei aventuri a fiinţei, a faptului că Eu Sunt Acela pe care l-am căutat dintotdeauna, că mereu am fost, că acel dumnezeu indepărtat a fost aici tot timpul, doar că nu l-am putut simţi din pricina jocului cosmic pe care l-am jucat cu mine însumi. Mântuitorul exterior devine un mîntuitor interior, iar Adevărul redevine complet. Este nivelul la care apare vederea spirituală, sau în altă terminologie, deschiderea celui de-al treilea ochi, sau vederea în duh. Cunoaşterea nu mai este mentală, logică, cauză-efect, ci apare cunoaşterea spirituală, prin revelaţie, prin intuiţie. Este nivelul păcii şi al conştienţei că există ceva care ne uneşte pe toţi, dincolo de aparenţe. Este nivelul în care, uneori, poate fi experimentată toată durerea experienţei umane, în toată istoria ei, dar şi o imensă compasiune pentru Sine, căci El este acela care a trăit întreaga experienţă umană.
Mai există un singur nivel al experienţei umane, cel de-al şaptelea, pe care eu îl numesc nivelul lui Unu, căci este nivelul judecat”, „a condamnat la suferinţă”, acum vine să „ia asupra sa păcatele lumii”. La acelaşi nivel al realităţii, cei care au ales a simţi, a accepta, a avea încredere, vor avea marea revelaţie a conştientizării

Sinelui. Este nivelul descoperirii Cristosului Interior, a uluitoarei aventuri a fiinţei, a faptului că Eu Sunt Acela pe care l-am căutat dintotdeauna, că mereu am fost, că acel dumnezeu indepărtat a fost aici tot timpul, doar că nu l-am putut simţi din pricina jocului cosmic pe care l-am jucat cu mine însumi. Mântuitorul exterior devine un mîntuitor interior, iar Adevărul redevine complet. Este nivelul la care apare vederea spirituală, sau în altă terminologie, deschiderea celui de-al treilea ochi, sau vederea în duh. Cunoaşterea nu mai este mentală, logică, cauză-efect, ci apare cunoaşterea spirituală, prin revelaţie, prin intuiţie. Este nivelul păcii şi al conştienţei că există ceva care ne uneşte pe toţi, dincolo de aparenţe. Este nivelul în care, uneori, poate fi experimentată toată durerea experienţei umane, în toată istoria ei, dar şi o imensă compasiune pentru Sine, căci El este acela care a trăit întreaga experienţă umană la care Sinele se reuneşte cu partea sa umană, cu acea parte care a trecut prin toate experienţele tuturor încarnărilor şi care are conştienţa totală, deschisă şi clară a apartenenţei la Întreg. Ceea ce pentru unii, care au rămas pe calea gândirii, judecăţii şi analizei, pare un dumnezeu îndepărtat şi străin, pentru ceilalţi, care au ales altfel la nivelul inimii, devine propria lor fiinţă, propria lor esenţă. Este nivelul la care experimentăm realitatea uluitoare de a fi identici cu alti oameni, dar în acelaşi timp de a ne păstra propria identitate, foarte largă. Este nivelul Maestrului Interior despre care am mai scris aici undeva, este nivelul în care îi putem vedea pe ceilalţi, pierduţi în rolurile lor, în iluzie, şi putem simţi enorma compasiune care ne ne uneşte cu experienţele lor, ca şi cum ar fi ale noastre. Şi chiar sunt. Este nivelul ultim al experienţei umane încarnate, căci dincolo de acest nivel experienţa umană nu că este irelevantă, dar devine transparentă. Prezenţa „mea” este una cu prezenţa imanentă a tot ceea ce există într-o singură clipă, un singur moment, Acum. Este trăirea Christosului Interior.

Identificare şi eliberare

Privită în ansamblu, întreaga experienţă umană poate fi văzută sub aspectul identificării cu diferitele niveluri ale experienţei, şi, pe măsura dezvoltării capacităţii de a simţi din nou Adevărul, de eliberare din iluzie (sau „păcat” cum îl numesc unii J ) Acest extraordinar parcurs, această splendidă aventură a rătăcirii de Sine, pentru a ne regăsi
transformaţi de experienţa umană conţine în sine toate poveştile umanităţii în ansamblu. Ei bine, umanitatea a parcurs acest drum. Timpurile transformării de conştiinţă despre care vorbeau misticii tuturor tradiţiilor a sosit. Umanitatea în ansamblul său este pregătită să descopere Adevărul, Iubirea, Libertatea interioară, cele adevărate, cele proprii Fiinţei, şi să depăşească vechea paradigmă marcată fundamental de polarităţile energiei. Nu mai este nevoie să creem realitate din jocul dinamic, din lupta contrariilor, căci am început să percepem unitatea lor. Încet încet, din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc experienţa acestei unificări pe toate nivelurile. Materie-spirit, feminin-masculin, lumină-întuneric, interior-exterior,sus-jos,  a simţi-a gândi…. toate acestea devin din contrarii pereche, una. Este semnul conştiinţei lui Christos. Un Christos interior, viu, experimentabil, nu o imagine îngheţată în vechi ideologii. Nu Realitatea se modifică deci, ci percepţia ei, conştienţa asupra acelei Realităţi. Experienţa face evidente unitatea polarităţilor care au articulat un timp atât de îndelungat paradigma umană. În starea de conştiinţă christică devine experimentabilă direct apartenenţa dualităţilor la o singură realitate. Devine evident faptul că masculinul şi femininul, spiritul şi materia, lumina şi întunericul nu sunt decât polarităţi diferite ale ACELEIAŞI energii. În plus, apare clar modul în care noi înşine suntem aceia care au creat aceste niveluri de experiementare a realităţii. Odată cu conştienţa noastră dobândim capacitatea de A ALEGE modul de articulare a propriei noastre realităţi. Este redescoperirea atributului divin al Creatorului conştient.

Atâta vreme cât rămânem în paradigma bi-polară, realitatea noastră se va articula conform acesteia, iar noi ne vom identifica cu una sau cucealaltă dintre polarităţi, pentru a „lupta” împotriva celeilalte. Asta s-a întâmplat. Am luptat împotriva unor aspecte pe care le vânam „în exterior”, fără să ne dăm seama că ceea ce vânăm de fapt sunt aspecte ale propriei noastre fiinţe, ale propriei noastre creaţii. Ne vânam pe noi înşine, într-o luptă interioară, schizoidă, din care provine întreaga noastră suferinţă lăuntrică. Momentul eliberării din această iluzie, este o eliberare de sub aripa suferinţei, căci orice luptă încetează.

În Respiraţia Inimii, procesul eliberării de perspectiva bi-polară asupra realităţii experimentabile, urmează cele şapte niveluri fundamentale de experienţă umană. Este un parcurs pe care noi l-am numit „ruperea sigiliilor” sau „eliberarea de cele 7 tabu+uri”. De remarcat aici că „cele 7 sigilii ale iluziei” sunt cunoscute în mai multe tradiţii mistice ale lumii, dar cele mai importante sunt cea egipteană şi iudeo-creştină, moştenite de şcolile de mistere europene de-a lungul timpului. Numele şi reprezentările acestui proces au fost diferite, dar toate vorbesc despre aceeaşi realitate. Important este un singur lucru: experienţa directă a acestor niveluri şi reunificarea Fiinţei în ceea ce, aici, numesc starea de conştiinţă a Christosului Interior.

Ruperea sigiliilor şi eliberarea de tabu-uri

Primul nivel este, spuneam cel al identificării totale cu corpul. Tabu-ul care intervine este cel al separării totale faţă de marele rest. Prăbuşirea acestui tabu ne conduce către experimentarea directă a unităţii cu tot ceea ce există. Descoperim că n-am fost, de fapt, niciodată separaţi de Spirit, că a fost o iluzie. Baza acestei trăiri se articulează în jurul evidenţei experimentate direct, că partea cea mai densă a Fiinţei noastre este CORPUL şi că acesta face parte integrantă din realitatea spirituală, că este propria noastră Creaţie. Dacă vreme de milenii umanitatea a negat corpul crezând că este o piedică în calea „spirituală” către îndepărtatul dumnezeu-spirit, acum devine evident pentru cel care experimentează, faptul că realitatea corporală este o experienţă spirituală. Nu am fost alungaţi dintr-un rai spiritual pentru a fi condamnaţi la experienţa corpului, ci am ales această experienţă. Mitul paradisului pierdut se spulberă. Un tabu s-a prăbuşit.

Al doilea nivel, la care realitatea se experimentează din perspectiva energiilor vitale, este nivelul multiplelor roluri pe care le-am creat de-a lungul lungii noastre experienţe. Ne-am întrebat cine suntem de fapt, iar căutarea identităţii noastre a creat aceste nenumărate identităţi pe care le-a luat Sinele aflat în experienţa umană. Aceste personalităţi succesive le putem numi „sine” cu s mic. Nu ne mai aducem aminte Cine suntem, ci atunci devenim mereu „cineva”. Mitul care se prăbuşeşte aici este acela că suntem „cineva”. Experimentând acest nivel înţelegem dintr-o dată că toate formele pe care le-am luat vreodată, toate personalităţile pe care le-am jucat, n-au fost decât roluri, iar ceea ce suntem este mai curând Ceva, decât Cineva. Mitul că suntem cineva anume se spulberă. Un alt tabu s-a prăbuşit.

Al treilea nivel de separare, cel al emoţiilor fundamentale, al fricii, al întunericului, al curajului şi al puterii. Vasăzică am fost rupţi din paradis, din marele Unu, şi aruncaţi în corp, am fost condamnaţi să devenim „cineva” anume. Aceasta este mitul. „Cu siguranţă există un vinovat pentru asta, căci bunul dumnezeu n-ar fi făcut această faptă abominabilă. Cineva ne-a ispitit! (Observaţi cum se naşte frica.) Şarpele, diavolul, Satan. Cel Rău! (Polaritate: celui bun i se opune cel rău. Luminii, întunericul.)” Nivelul marilor emoţii umane este experimentarea realităţii din perspectiva fricii şi a înfrângerii frici. Puterea personală este capacitatea de a trece dincolo de frică. Mitul care se prăbuşeşte aici este cel al Diavolului. Am crezut că cineva anume, un principiu contrar sursei – care e bună! – ne-a făcut să cădem în această experienţă a umanului. După ce am descoperit că de fapt, nu a existat niciodată o separare, după cum nu au existat cu adevărat nici rolurile pe care le-am jucat, căci nu au fost decât roluri, nici vinovatul, diavolul, nu a existat cu adevărat. Mitul că există un alt întuneric, cel rău, undeva, în afara noastră, se spulberă. Noi suntem aceia care am creat această iluzie. Un alt tabu s-a prăbuşit.

Al patrulea nivel este unul foarte rafinat. Este nivelul minţii şi al judecăţii. Este nivelul pe care, de fapt, ne judecm pe noi înşine. „Dacă toate acestea s-au petrecut, dacă am fost lungaţi din rai în experienţa umană, dacă bunul dumnezeu ne-a lăsat pe mâna celui rău şi al ispitei, înseamnă că ne.am lăsat ispitiţi, că suntem vinovaţi! Căci dumnezeu nu greşeşte niciodată.” Acesta este mitul şi realitatea pe care a experimentat-o umanitatea la acest nivel al experienţei. Este Păcatul! Judecata. Este nivelul în care ne judecăm pe noi înşine şi, de fapt, judecăm întreaga realitate. A judeca, aici, înseamnă a despărţi în polarităţi cu ajutorul instrumentului gândirii. La acest nivel, al minţii logice, al minţii care discriminează, se crează toate polarităţile, ale tuturor nivelurilor. Întreaga realitate devine una a judecăţii. La acest nivel se referă isus când spune „să nu judeci”. Adică să nu desparţi în bine-rău etc. Atunci când ajungem să experimentăm adevărul acestui nivel de experienţă, descoperim alternativa la „a judeca”: a simţi. Este realitatea inimii, versus realitatea minţii. Este punctul în care ne dăm seama nu numai că nu am fost niciodată despărţiţi de Unu cu adevărat, nu numai că nu suntem cineva anume ci mai curând Ceva, nu numai că există vreo ispită care să fi provocat toate acestea, dar, mai mult decât atât, că noi suntem aceia care, prin „judecarea” realităţii şi a experienţei, am creat experienţa. Un alt tabu s-a prăbuşit.

Nivelul al cincilea al iluziei este cel al ispăşirii vinovăţiei prin suferinţă. Mitul continuă: „am fost izgoniţi, am fost condamnaţi la cădere în stara umană, pentru că am fost ispitiţi de cel rău. Suntem vinovaţi şi întreaga lume este vinovată, starea umanităţii este păcatul. (judecata) Trebuie să ispăşim această vină, prin suferinţă. De aceea întreaga umanitate trăieşte în suferinţă, pentru ca să ne putem mântui.” Tabu-ul este cel al suferinţei şi implică faptul că suferinţa este inerentă stării noastre. Trăirea experienţei de conştiinţă extinsă a acestui nivel conduce la descoperirea faptului că nu suntem condamnaţi la suferinţă. Ba dimpotrivă, descoperind că nu am fost niciodată separaţi, că dansul rolurilor noastre nu a fost decât o experienţă, descoperind că nu există un „cel rău” şi că judecata nu a fost decât propriul nostru mod de a crea realitate, creşte din noi o bucurie imensă. Este bucuria eliberării de toate aceste trepte ale unei mitologii care ne-a închis în noi înşine. Eliberarea implică bucuria de ane descoperi pe noi înşine, în adevărata noastră natură. Iar bucuria este intrinsecă exprimării libere a ceea ce suntem, dincolo de orice tabu-uri. De aceea, acest nivel îl mai numim „al creaţiei” sau „al bucuriei”. Este bucuria de a fi, în sfârşit, noi înşine, fiinţe eliberate din labirinturile stricte ale minţii, ale judecăţii de sine, ale căutării veşnice în exterior. Nu mai suntem „cei condamnaţi” la experienţa umană, ci aceia care descoperă bucuria de a fi umani, de a trăi în corp, nebunia recunoaşterii că noi înşine ne-am oferit această uluitoare şi transformatoare experienţă. Un alt tabu s-a prăbuşit.

Nivelul al şaselea al iluziei este cel al ieşirii din suferinţă prin Mântuitor. Un Mântuitor exterior desigur, care este diferit de noi şi care va veni, în bunătatea lui şi ne va salva. Nu, nu ne vom salva singuri, căci suntem prea mici, prea slabi, prea supuşi stării noastre nefericite, marcate de separare, roluri, diavol, de judecată şi de suferinţă, pentru a nu avea nevoie de cineva din afara noastră, de un trimis al domnului, pentru a ne salva. Acesta este mitul, tabu-ul. La nivelul experienţei de conştiinţă extinsă, după ce am integrat bucuria de a deveni noi înşine, după revelaţia naturii noastre de fiinţe spirituale care şi-au oferit experienţa umană, exersând capacităţile noastre de creaţie directă a realităţii, trăim revelaţia imensă că noi înşine suntem Acela pe care l-am aşteptat dintotdeauna săvină să ne salveze. Mântuitorul este un nivel al propriei noastre conştiinţe, un nivel colectiv deja, în care întrezărim faptul că există un singur Mântuitor cumva, pentru noi toţi, care este, în acelaşi timp, personal şi transpersonal. Deja cuvintele devin impotente în a descrie cu acurateţe acest nivel al trăirii interioare. Este nivelul vederii spirituale, al vederii în duh, sau al vederii celui de-al treilea ochi, în altă terminologie. Un alt tabu s-a prăbuşit, pentru a face loc unei experienţe care depăşeşte orice imaginaţie a personalităţii noastre ordinare.

Al şaptelea nivel, din perspectiva mitului, este nivelul lui dumnezeu exterior, care ne primeşte înapoi în împărăţia lui, pe noi, cei care am fost alungaţi în urma păcatului, am trecut prin incercări, am fost ispitiţi, judecaţi şi în cele din urmă mântuiţi prin intervenţia norocoasă a fiului lui dumnezeu, cel care a luat formă umană şi s-a sacrificat pe sine ca să ne salveze. Noi nu trebuie să facem nimic în această mitologie, procesul salvării şi întoarcerii la divinitate este unul care nu depinde de noi. N-avem decât să ne lăsăm salvaţi. Asa cum am fost aruncati din paradis fara ca noi sa avem vreo contribuţie la aceasta, tot aşa com fi primiţi înapoi, prin mila nesfârşită a domnului.  Diferite mitologii spirituale au oferit diferite imagerii ataşate acestei reîntoarceri în paradis. Fiecare tradiţie îşi imaginează reuniunea cu dumnezeu, după mântuire, cum poate. Toate aceste imagerii reflectă cultura şi identificările din care provin. Musulmanii văd acolo lanuri de fecioare despletite, orientalii văd doar nirvana, adică o retrăire a supei primordiale a conştiinţei, nediferenţiate, fără nici o identitate. Despre viziunea creştină asupra raiului nu e cazul să mai insist. Important aici este faptul că fiecare dintre aceste imagerii nu sunt decât proiecţii mentale. Fiecare îşi imaginează că acolo va primi ceea ce n-are aici. Unii cunoaştere, alţii fecioare despletite. Creem divinitatea dupa chipul şi asemănarea noastră. Aceste proiecţii izvorâte din spaţiul mental nu au nici o legătură cu natura reală a fiinţei, şi sunt posibile doar în lipsa trăirii autentice a stării de conştiinţă extinsă. Când trăim acest nivel al experienţei, toată această imagerie se prăbuşeşte în faţa Adevărului trăit. Nu este nimeni acolo, doar noi înşine, în toată splendoarea realizată a propriei Fiinţe, a propriului Sine. Este starea Christică, sau, cu alte cuvinte trăirea Christosului interior. Ultimul tabu, cel al dumnezeului exterior se prăbuşeşte. Noi înşine suntem aceia care au creat toate acestea, întreaga experienţă a încarnării, timp de mii şi mii de cicluri de viaţă, de la prima separare şi până în acest moment fabulos al Realizării.

Realizarea Adevărului şi eliberarea de identitate

Timp de milenii, oamenii care au trăit această realizare asupra propriului Sine nu au fost mulţi. Dar au fost suficienţi pentru ca trăirea de către ei a Adevărului să deschidă, încetul cu încetul, porţile conştiinţei întregii umanităţi. Până la Jeshua, sau Isus, aşa cum îl numeşte tradiţia ordodoxă, această trăire a putut fi realizată numai în unele momente de graţie. Au exista mari maeştrii care au avut, în întreaga lor viaţă încarnată, o singură trăire de acest fel. Un moment de iluminare. De foarte multe ori, întregi sisteme mistice au fost clădite pe un singur asemenea moment de iluminare. Umanitatea căuta căi şi strategii pentru ca şi alţi oameni să poată trăi Adevărul. Se întâmpla rar ca acest adevăr să poată fi trăit şi de discipolii acestor mari maeştri, şi atunci părea că trăirea nu are legătură cu practicile propriu-zise. Jeshua sau Isus a marcat o cotitură excepţională în istoria spirituală a umanităţii. Pentru el, experienţa acestei stări de realizare a Sinelui, de uniune cu cele mai rafinate niveluri ale conştiinţei, nu a durat doar o clipă. Starea de completitudine a survenit de multe ori în timpul vieţii sale încarnate. A fost un moment e cotitură extraordinar, căci trăirea acestui nivel al conştiinţei în stare încarnată devenea pentru prima dată posibilă, în întreaga Creaţie, la acest nivel de densitate a experienţei. Divinitatea care cobora în adâncimea celei mai dense zone a Creaţiei, devenea conştientă de Sine, de adevărata sa identitate, dincolo de orice identitate. Pentru prima dată, un om aflat în corp putea menţine conştienţa identităţii cu „Tatăl”. Şi asta a schimbat totul. Din acel moment, de fapt, numărătoare inversă a început pentru întreaga umanitate. O numărătoare inversă care a durat 2000 de ani. Ceea ce se petrece în zilele noastre, marea transformare de conştiinţă, este posibilă pentru că Jeshua omul a trăit natura sa de Christos, de uniune cu tot ceea ce există. Şi acest lucru a deschis calea întregii umanităţi. În acest sens, Jeshua-Isus a fost acela care plantat seminţele acestei transformări interioare extraordinare care se petrece acum în conştiinţa umanităţii.

Realizarea Adevărului interior este depăşirea tuturor identificărilor, tuturor rolurilor pe care le-am jucat vreodată, în lunga istorie a experienţei noastre umane, şi care, toate, locuiesc în stare latentă în interiorul nostru, sub forma unor conţinututuri ale conştiinţei. Aceste personaje interioare nu au murit nicicând. Ba dimpotrivă, ele se hrănesc cu energia creatorilor care suntem, atâta vreme cât conştienţa noastră rătăceşte în spaţiul interior, necentrată. Singura cale de a le aduce acasă este conştienţa armonică, a stării pe care, în Respiraţia Inimii o numim Zero sau Acasa.

Aceasta este marea poartă interioară care conduce către trăirea stării de uniune interioară în care toate aspectele fiinţei noastre se dizolvă în conştienţa unitară a Fiinţei complete care suntem. Această Fiinţă completă are conştienţa identităţii sale unice şi în acelaşi timp conştienţa apartenenţei la Întregul Creaţiei. “Eu şi Tatăl, una suntem”. Uman şi divin, trup, minte şi spirit.

Un fel de Epilog

Călătoria Inimii este călătoria Sufletului aflat în experienţa umană, călătoria de la conştienţa separării de Întreg, la cea a identităţii cu Întregul. Pare o călătorie lungă, dar în Zero, timpul liniar nu există. Totul se petrece ACUM. Această percepţie schimbă totul. Modul în care ne privim pe noi înşine şi lumea în care trăim. Această transformare interioară de  identitate şi de percepţie o puteţi numi Înviere. Trecerea conştienţei în altă dimensiune. Se petrece, desigur, la nivelul Inimii, aşa cum spunea Jeshua, căci Inima este spaţiul de interferenţă a diferitelor niveluri de conştiinţă, densitate şi experienţă ale Fiinţei. Fiecare dintre voi poartă cu sine această mare poartă şi fiecare poate trece prin ea, în clipa în care face alegerea conştientă de a judeca mai puţin realitatea şi mai curând de a o simţi. În acest fel, fiecare fiinţă umană îl poartă în interiorul său pe Christos, ca stare de conştiinţă şi conştienţă. Christos este fiecare dintre noi, căci fiecare poartă în sine potenţialul marii transformări pe care unii o numesc iluminare, dar al cărei nume originar a fost Înviere. A Învia înseamnă a recupera conştienţa fiinţei divine, a îngerului care a ales cândva experienţa densităţii şi care acum, în aceste vremuri, se trezeşte din iluzie.

Aceasta este prima parte a articolului despre Christosul Interior. Se dedică tuturor exploratorilor conştiinţei care simt că dincolo de ritualismul obosit al sărbătorilor pascale, dincolo de imaginea plină de suferinţă a lui Isus pe cruce, dincolo de toate textele pline de explicaţii teologice savante, Adevărul despre Christos poate fi trăit în mod direct. Isus este Omul care a descoperit despre el însuşi că este Calea, Adevărul şi Viaţa ştiind că fiecare om de pe această planetă va descoperi acest lucru într-o bună zi. “Dacă vrei să Mă găseşti”, zicea, “caută-Mă în inima ta şi voi fi acolo”. Despre asta e vorba.

Horia Turcanu

      Horia Turcanu la Codul lui Oreste - Christosul launtric 

Horia Turcanu - Aseaza-te si mergi  

Horia Turcanu - Conferinta