Conducătorii nazişti au creionat, înaintea tuturor, construcţia Europei Unite – acesta este unul dintre adevărurile tabu din societatea contemporană. Germania a pierdut atunci războiul, dar acum, la exact 68 de ani distanţă de Ziua Victoriei, e simplu de constatat, urmărind cum gândeau liderii Reichului despre Noua Ordine, că scopurile au fost atinse în bună măsură.
Nici nu mai contează acum dacă e vorba de continuarea unor planuri vizionare, de preluarea acestora de către învingători sau de simple „coincidenţe“.
Herman Göring, feldmareşalul cleptoman, grandoman şi incompetent militar al lui Hitler, rostea în 1943 o propoziţie profetică în privinţa viitoarei Uniuni Europene: „După părerea mea, chiar dacă pierdem războiul, nimic nu va împiedica evoluţia Europei în acest sens“.
Şi nimic n-a împiedicat-o. Altfel spus, „Reichul de 1000 de ani“ n-a murit în 1945. Organism supranaţional unic, fără frontiere Germania a ratat, la începutul anilor 1940, unificarea Europei pe calea armelor. Procesul avea să reînceapă un deceniu mai târziu, pe cale economică. Iar acum putem constata că, dincolo de unele nuanţe de parcurs, staţia finală e cam aceeaşi.
Iată, mai jos, felul în care urma să arate Europa postbelică în concepţia celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Hitler. Despre obiectivele acestui plan nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte public. Se poate specula asupra motivelor pentru care sunt trecute sub tăcere. Cert este că există nişte similitudini frapante.
În 1943, într-una dintre tentativele de pace cu anglo-americanii, Herman Göring îi descria italianului Roberto Farinacci ce dorea Germania pe Bătrânul Continent: > un organism supranaţional unic; > fiecare membru urma să se bucure de autonomie; > frontierele urmau să fie desfiinţate (deoarece, spuneau germanii, condiţia realizării unei sinteze politice europene este unitatea economică); > exercitarea unui control asupra economiei diverselor state componente urma să evite concurenţa între industrii şi supraproducţia.
Joseph Goebbels, ministrul propagandei in Germania nazistă: „Popoarelor străine care se găsesc direct sau indirect sub protecţia Reichului trebuie să li se acorde o autonomie în sens mai larg, în comparaţie cu cea de care au beneficiat grupurile etnice germane în timp de pace, sub dominaţie străină“
Conform planurilor întocmite la Berlin de liderii Germaniei interbelice, din punct de vedere politic, Noua Europă trebuia să apară după realizarea paşilor economici şi să se facă pe bază federativă. Integrarea urma să realizeze gradat: mai întâi, 7 grupe principale – a) statele din Peninsula Iberică; b) Franţa şi Belgia; c) Germania, Danemarca, Polonia, ţările baltice, Slovacia, Boemia (Cehia), Elveţia; d) Italia, Croatia, Albania, Serbia, Grecia; e) Insulele Britanice; f) Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda; g) Ungaria, România, Bulgaria, Ucraina, Crimeea şi Belarus.
A doua etapă spre Europa Unită prevedea comasarea celor 7 grupe în 3 federaţii complementare: grupul latin (în care erau prevăzute Franţa, Belgia, Italia, ţările din Balcanii Occidentali, Grecia, Peninsula Iberică, Insulele Britanice), grupul germanic (Germania, ţările scandinave, ţările baltice) şi grupul slav/oriental. Conform concepţiei pe care o aveau naziştii la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, cel de-al treilea şi ultimul pas spre crearea UE era naşterea unei uniuni politice cu menţinerea autonomiilor regionale şi realizarea unui plan comun de cooperare în Africa de Nord. Dincolo de diferenţele de realizare a planului apărute pe parcurs (evident, pierderea războiului şi ocuparea Europei Răsăritene de către ruşi au însemnat ajustarea strategiei), se poate remarca faptul că, şapte decenii mai târziu, s-a ajuns foarte aproape de scopul final.
În Uniunea Europeană, „cotele“ naţionale de producţie în diferite sectoare sunt clar stabilite, pentru a se evita supraproducţia. Frontierele au dispărut, integrarea economică s-a realizat înaintea celei politice, proiectul UE are baze federative, iar criza mondială a fost ocazia ideală pentru a face încă un pas către reducerea atribuţiilor naţionale în favoarea celor unionale. Rusia a fost deja împinsă către „frontiera de pe Nipru“ pe care şi-o propuneau germanii. Ţările baltice au fost integrate Uniunii Europene, problema Ucrainei şi a Belarusului e mai complicată, dar remarcăm că mai ales Ucraina este puternic susţinută şi vizată de liderii UE. Aici, lupta cu Rusia pentru controlul celor două ţări e foarte dură.
Cât priveşte Africa de Nord, drumul este deschis după „revolutiile“ din 2011, soldate cu îndepărtarea vechilor dictatori şi instalarea unor noi guverne sprijinite de puterile europene. „Nu egalitate formală, ci ierarhie ordonată între popoare“ Absolut remarcabilă este însă respectarea tacită a principiilor rasiale – ajustate, bineînţeles, condiţiilor contemporane.
În acest moment, în UE există, aşa cum preconizau liderii Germaniei, cetăţeni de rangul I şi cetăţeni de rangul II, cu drepturi teoretic egale, practic diferite.
Iată ce spunea ministrul propagandei din Germania, Joseph Goebbels, acum exact 70 de ani: „(…) Caracteristica Reichului nu este o egalitate formală, ci o ierarhie ordonată între popoare… Limitele autonomiei acordate ţărilor Reichului în care trăiesc alte popoare decât germani sunt hotărâte şi fixate de conducătorii statului german, a căror funcţie este, în acelaşi timp, să conducă Reichul. Forma pe care o ia autonomia acordată ţărilor Reichului care nu fac parte din statul german depinde, de asemenea, de caracterul rasial al acestor ţări şi de interesele generale ale Reichului“.
Adolf Hitler, cancelarul Germaniei naziste, despre Noua Europă: „Unica datorie a popoarelor din Estul Europei este să ne servească pe plan economic“
Goebbels anticipa, la începutul lui 1943, ceea ce avea să se petreacă decenii mai târziu: „Noua Europă va fi construită cu acordul voluntar al tuturor ţărilor care îşi dau seama că numai în acest cadru vor putea trăi. Dacă astăzi trebuie să luăm măsuri severe privind Olanda, Belgia, nordul Franţei şi zona coastei mediteraneene, acestea sunt provizorii. În Germania, nimeni nu se gândeşte să menţină Europa sub bici“.
Ba, mai mult, Goebbels a iniţiat chiar un proiect al unei Constituţii Europene, numită „Carta Europei“. Aceasta iniţiativă a generat o dispută dură cu ministrul de externe, Joachim Ribbentrop. Când diplomatul i-a spus că „n-avem nevoie de aşa ceva“, Goebbels s-a enervat şi a părăsit camera trântind uşa, nu înainte de a-i striga: „Într-o bună zi, veţi vedea că avem nevoie de aşa ceva!“. Acea „bună zi“ a venit, iar liderii UE fac eforturi, de câţiva ani, pentru a impune o „Cartă“ numită Constituţia Europei…
Iată, pe scurt, Europa postbelică, aşa cum o vedea Hitler: în centru, Marele Reich – Germania. În jur, popoare prietene cu autonomie limitată (scandinavii, olandezii, ţările baltice) şi sateliţi (italienii, francezii, spaniolii). La răsărit, alte popoare-satelit: croaţii, românii, ungurii, grecii. Ţările din Estul Europei urmau să fie „ţinute la cel mai scăzut nivel cultural şi să fie private de orice organizare statală. Unica lor datorie va fi să ne servească pe plan economic“.
Pierre Laval, prim-ministrul Franţei cu capitala la Vichy, după înfrângerea din 1940, către Hitler, într-o sugestie care acum, la 7 decenii distanţă, pare premonitorie: „Vreţi să câştigaţi războiul pentru a crea o nouă Europă. De ce nu creaţi atunci Europa pentru a câştiga războiul?“
Până la urmă, faţă de planul iniţial, Germania s-a aliat cu Franţa în această hegemonie asupra Europei. În rest, rămâne cum s-a stabilit.
Niciun plan nu s-a apropiat atât de tare precum cel al Germaniei naziste de realitatea actualei Uniuni Europene.
Acest articol a apărut pe blogul mateiudrea.wordpress.com
Sursa: http://www.2012en.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu