Ce ştim despre serviciile secrete din România? Ştim că nu ştim şi problema politică rezidă în această prea mare ignoranţă.“Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat?”, a fost răspunsul dat de Băsescu atunci când a fost întrebat de un jurnalist din ce ţară a fost preluat sirianul Hayssam.
Cazul Hayssam ne arată care sunt sursele de mândrie ale statului român: nu e vorba de mari construcţii publice, nu e vorba de performanţa sistemului şcolar, a celui de asistenţă medicală sau de asistenţă socială, ci de activităţile obscure ale serviciilor secrete. O ţară fără autostrăzi, cu căile ferate în faliment, cu şcoli şi spitale în criză se laudă cu „acţiuni neautorizate” pe teritoriul altor state. Serviciile secrete îşi au rostul lor, dar în România asistăm la un grav dezechilibru: ceea ce se vede este mai puţin important decât ceea ce nu se vede, România ascunsă şi nedivulgabilă pare mai glorioasă decât România vizibilă şi promovabilă prin acţiuni transparente.
Ce ştim despre serviciile secrete din România? Ştim că nu ştim. Numărul de angajaţi este necontrolabil şi nu există posibilitatea reală ca reprezentanţii partidelor aleşi democratic să discute despre eficacitatea efectivelor mobilizate şi despre corecta lor dimensionare. De asemenea bugetele adopate în Paralament sunt doar o parte a fondurilor de care dispun serviciile, restul sustrăgându-se oricărui control public. Comisiile parlamentare de control ale serviciilor secrete nu reuşesc să-şi îndeplinească misiunea pentru care au fost create. A fost vizibil încă din momentul instituirii unui control civil formal asupra acestor instituţii că asistăm la o inversare a raporturilor: serviciile erau acelea care controlau comisiile transformându-le în rampe de lansare pentru o legislaţie favorabilă sau în mijloace de blocare a legilor nedorite. Un şef de servicii nu are emoţii înaintea unei audieri la o comisie parlamentară, dimpotrivă el este acela care o provoacă cu scopul de a comunica ceva, la un momentat dat, opiniei publice.
În fine, cine beneficiază cel mai mult de imaginea proastă a politicienilor şi membrilor parlamentului? Serviciile secrete, cu siguranţă, căci în acest fel ele pot argumenta că nu se pot lăsa verificate de o adunare „iresponsabilă” şi „coruptă”. Preşedintele Traian Băsescu care pozează în şef glorios al serviciilor secrete a fost agentul cel mai important al discreditării parlamentului.
Dar poate aspectul cel mai problematic care este readus în discuţie doar sporadic este dreptul serviciilor de a deţine societăţi comerciale. Acest drept a fost obţinut prin lege în legislatura 1992-1996 şi a rămas de atunci inviolabil. În campania electorală din 1996 care avea să ducă la victoria CDR şi a preşedintelui Emil Constantinescu s-a vorbit pentru ultima data foarte mult despre acest subiect. Dar după alegeri noul director SRI evita subiectul vizibil încurcat şi de atunci a fost scos pur şi simplu de pe agenda preocupărilor publice.
Cum au utilizat serviciile avantajul extraordinar pe care îl dobândiseră exact în perioada liberalizării economiei şi în anul marilor privatizări? Nu ştim. Dar putem să ne întrebăm dacă nu am asistat la o vastă concurenţă neloială pe o piaţă şi aşa legată prea strâns de vechile relaţii de influenţă. Serviciile secrete şi-au schimbat cu siguranţă obiectivele după admiterea în NATO, dar au rămas stăpâne pe reţeaua economică pe care au construit-o beneficiind de informaţii privilegiate.
Dar o economie care nu funcţionează la vedere nu poate fi decât o economie speculativă (asemenea afacerilor imobiliare care pot prin natura lor profita cel mai mult de pe urma informaţiilor confidenţiale) sau una de drenare a resurselor. De fapt nu ştim nimic cu certitudine şi problema politică rezidă în chiar această ignoranţă.
Statistica economică pune cu regularitate în evidenţă dimensiunea neobişnuit de mare a economiei subterane. Există cu siguranţă o prosperitate privată în aparenţă inexplicabilă care se opune imaginii oficiale a sărăciei şi subdezvoltării. Ambele imagini sunt adevărate, dar ele se revelează prin instrumente diferite de observaţie. Situaţia devine cu adevărat problematică atunci când resursele optimismului social încetează să mai fie legate de partea luminată a economiei şi se îndreaptă către penumbre.
În cazul statului lucrurile stau în mod analog. Dacă aparatul de stat tinde să se legitimeze în ochii societăţii mai curând prin activităţile sale ascunse decât prin efortul expus privirii, mai curând prin izbânzile (de altfel supradimensionate şi neverificabile) ale serviciilor secrete decât ale ministerelor civile atunci ne aflăm în faţa unor dezechilibre serioase.
Autoare: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Sursa: http://gandeste.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu