Fragmente esenţiale dintr-un discurs al fostului premier elen Giorgios Andreas Papandreou cu ocazia unei conferințe TED:
“Acesta nu va fi un discurs ca oricare altul pe care l-am ţinut. Astăzi vă voi vorbi despre conducerea defectuoasă din politica globală şi din economia în curs de globalizare. Nu voi oferi nişte soluţii ideale, servite pe tavă, dar vă voi forţa să regândiţi, să riscați şi să vă implicaţi în ceea ce eu numesc o evoluţie globală a democraţiei.
Conducerea defectuoasă. Ce înseamnă astăzi conducere defectuoasă şi de ce democraţia noastră nu funcţionează? Ei bine, conceptul de conducere defectuoasă înseamnă că v-am exclus pe voi din proces. Permiteţi-mi să vă prezint, din experienţă personală o perspectivă, pentru ca voi să faceţi un pas înapoi şi să înţelegeţi de ce e atât de dificil să faci faţă provocărilor actuale şi de ce politica se-ndreaptă către o situaţie fără ieşire.
Să o luăm cu începutul. Să începem cu democraţia. Pentru grecii antici a fost o revelaţie, o descoperire faptul că aveam împreună potenţialul de ne stăpâni propria soartă, de a putea examina, învăţa, imagina şi crea apoi o viaţă mai bună. Democraţia a fost inovaţia politică în scopul protejării aceastei libertăți, deoarece am fost eliberaţi de temeri, astfel ca minţile noastre, fie ele despoţi sau dogme, să poată fi protagoniştii. Democraţia a fost inovaţia politică ce ne-a permis să limităm puterea tiranilor, sau a marilor preoţi, tendinţa lor naturală de a-şi maximiza puterea şi bogăţia.
Am început să înţeleg asta pentru prima oară când aveam 14 ani. Încercam să scap de teme, şi mă strecuram în sufragerie pentru a-i asculta pe părinţii mei şi prietenii lor, discutând aprins. Grecia era condusă de un guvern puternic care sugruma ţara. Tatăl meu conducea o mişcare promiţătoare pentru reimaginarea Greciei, pentru a imagina o ţară, unde ar fi domnit libertatea şi unde oamenii, cetăţenii ar fi fost la conducerea propriei ţări.
Obişnuiam să-l însoţesc în multe campanii politice şi mă puteţi vedea aici, alături de el. Eu sunt cel tânăr de la margine. Poate nu mă recunoaşteţi din cauza tunsorii diferite de atunci.
În 1967, se apropiau alegerile, campaniile mergeau bine, iar toţi cei din casă erau tensionaţi. Simţeam că va urma o schimbare majoră progresivă în Grecia.
Într-o noapte, nişte camioane militare au oprit în dreptul casei, soldaţii au dărâmat uşa şi m-au găsit sus pe terasă. Un sergent s-a apropiat de mine, mi-a pus o armă la cap şi a spus: „Dacă nu-mi spui unde e tatăl tău, te omor”. Tatăl meu care se ascundea în apropiere, a ieşit şi a fost luat la închisoare.
Noi am supravieţuit, dar nu şi democraţia. Au urmat 7 ani brutali de dictatură, pe care i-am petrecut în exil.
Astăzi, democraţiile noastre se confruntă din nou cu un moment de adevăr. Să vă spun o poveste. În aprilie 2010, într-o duminică seara, la Bruxelles, stăteam cu colegii într-o instituţie europeană. Numai ce fusesem ales prim-ministru, şi am avut sarcina nefericită de a expune adevărul, conform căruia deficitul nostru nu era de 6%, aşa cum fusese raportat oficial cu câteva zile înainte de alegeri de către guvernul precedent, ci de 15,6%. Deficitul era însă, numai simptomul unor probleme mult mai grave cu care se confrunta Grecia. Eu fusesem ales pe un mandat, cu misiunea de a combate aceste probleme, fie că era vorba de lipsă de transparenţă şi răspundere în guvernare, fie de un stat clientelar, care îi favoriza pe cei puternici- îi scutea de taxe, instigat şi ajutat de un sistem global de evaziune fiscală, politică şi mass-media, preocupate de interese speciale. În ciuda mandatului electoral, pieţele nu aveau încredere în noi. Costurile de împrumut erau colosale şi ne confruntam cu posibilitatea de a nu plăti la timp împrumuturile.
M-am dus la Bruxelles cu misiunea de a găsi un răspuns european unit, unul care ar fi calmat pieţele şi ne-ar fi dat timp să facem reformele necesare. Dar nu am câştigat mai mult timp. Imaginaţi-vă în jurul mesei de la Bruxelles. Negocierile sunt dificile, tensiunile sunt mari, progresul e lent şi apoi la ora 2 fără 10 minute, un prim-ministru strigă: „Trebuie să terminăm în 10 minute”.
Am întrebat: „De ce? Acestea sunt decizii importante. Să ne consultăm puţin mai mult”.
Alt prim-ministru intervine şi spune: „Nu, trebuie să ajungem la o înţelegere acum, pentru că peste 10 minute, se deschid pieţele bursiere în Japonia şi va fi prăpăd în economia globală”.
Am luat repede o decizie în acele 10 minute. De data aceasta, nu militarii, ci pieţele bursiere erau cele care ne puneau arma la cap. Au urmat cele mai dificile decizii din viaţa mea, dureroase atât pentru mine, cât şi pentru conaţionalii mei, decizii care impuneau reduceri salariale, austeritate celor care nu erau vinovaţi de criză. Cu aceste sacrificii, Grecia a evitat falimentul, iar zona euro a evitat colapsul.
E adevărat că Grecia a cauzat criza europeană, iar unii mă consideră pe mine vinovat de asta. Totuşi, astăzi cred că majoritatea oamenilor ar fi de acord cu faptul că Grecia era doar simptomul unor probleme structurale mult mai profunde din zona euro şi a unor vulnerabilităţi în sistemul economic global, vulnerabilităţi ale democraţiilor noastre. Democraţiile noastre sunt captive în sisteme prea mari pentru a se prăbuşi, sau mai precis, prea mari pentru a fi controlate. Democraţiile noastre sunt slăbite în economia globală de jucători care pot să se sustragă legilor şi plăţii taxelor, standardelor de mediu şi muncă. Democraţiile noastre sunt compromise de inegalitatea crescândă şi concentrarea crescândă a puterii şi bogăţiei, grupuri de interese, corupţie, viteza pieţelor sau de simplul fapt că uneori ne temem de un dezastru iminent, au constrâns democraţiile noastre şi ele au constrâns capacitatea noastră de a ne imagina şi a folosi potenţialul, potenţialul vostru în găsirea soluţiilor.
Grecia era doar o previzualizare a ceea ce avea să urmeze. Eu am sperat în mod optimist, că această criză va fi o oportunitate pentru Grecia, pentru Europa şi pentru întreaga lume de a face schimbări democratice radicale în instituţiile noastre. În schimb, am avut parte de o experienţă foarte umilitoare. În Bruxelles, când încercam disperaţi iar şi iar să găsim soluţii comune, am realizat că niciunul dintre noi nu a avut de a face cu o criză similară. Mai rău, eram captivi în ignoranţa noastră colectivă. Eram conduşi de fricile noastre, iar acele frici ne conduceau către o credinţa oarbă în ortodoxia austerităţii. În loc să apelăm la înţelepciunea colectivă din societăţile noastre, să investim în ea pentru a găsi soluţii mai creative, ne-am întors la configuraţiile politice. Apoi am fost surprinşi când oricare măsură ad-hoc nu punea sfârşit crizei, ceea ce a dus la căutarea unui vinovat de eşecul european colectiv şi acela a fost, desigur, Grecia. Acei greci risipitori, inutili, care beau ouzo şi dansează zorba sunt problema. Pedepsiţi-i! Un stereotip convenabil, dar nefondat poate durea, uneori mai mult decât austeritatea însăşi.
Permiteţi-mi să vă avertizez. Nu e vorba numai despre Grecia. Acesta ar putea fi tiparul pe care liderii îl urmează la nesfârşit atunci când avem de-a face cu aceste probleme transfrontaliere complexe, fie că e vorba de schimbări climatice, migraţii sau de sistemul financiar. Acest tipar e abandonarea puterii colective de a ne imagina potenţialul, căzând victime fricilor, stereotipurilor, dogmelor, excluzându-i pe cetăţeni din proces, în loc să-i implicăm în el. Procedând aşa, vom testa mai mult încrederea cetăţenilor, oamenilor noştri în procesul democratic.
Nu e suprinzător că mulţi lideri politici, şi nu mă exclud, au pierdut încrederea oamenilor. Când forţele de ordine trebuie să protejeze parlamentele, scenă din ce în ce mai frecventă în lume, înseamnă că ceva nu e în regulă cu democraţiile noastre. De aceea am organizat un referendum, pentru ca grecii să posede şi să decidă asupra termenilor pachetului de salvare. Colegii mei din UE, cel puţin unii dintre ei, au spus: „Nu poţi face asta. Va fi haos pe pieţele bursiere din nou”. Am spus: „Trebuie ca înainte de a recâştiga încrederea în aceste pieţe, să recâştigăm încrederea oamenilor noştri”.
De la încheierea mandatului, am avut timp să reflectez. Am rezistat furtunii din Grecia şi Europa, dar unele provocări au rămas. Dacă politica e puterea de a ne imagina şi folosi potenţialul, atunci şomajul de 60% în rândul tinerilor din Grecia şi din alte ţări, e cu siguranţă o lipsă de imaginaţie, dacă nu de compasiune. Până acum, am încercat să rezolvăm problema economic, cu austeritate şi cu siguranţă am fi putut găsi alternative, o strategie diferită, stimuli economici pentru locuri de muncă ecologice, datorie mutuală, legături europene care ar fi susţinut ţările care au nevoie de presiune pe piaţă, acestea ar fi fost alternative mult mai viabile. Dar am ajuns să cred că problema nu e una economică, ci una care ţine de democraţie.
Să încercăm altceva. Să vedem cum putem include din nou oamenii în proces. Să rezolvăm problema din punct de vedere democratic. Grecii antici, cu toate neajunsurile lor, credeau în înţelepciunea mulţimii în momentele lor cele mai bune. Credem în oameni. Democraţia nu ar putea funcţiona fără ca cetăţenii să delibereze, să debată, să-şi asume reponsabilităţi publice pentru afaceri publice. Cetăţeni obişnuiţi erau des aleşi în jurii pentru a decide asupra problemelor critice ale zilei. Ştiinţă, teatru, cercetare, filozofie, jocuri pentru minte şi corp, erau exerciţii zilnice. Ele erau, de fapt, educare pentru participare, pentru potenţial, pentru a creşte potenţialul cetăţenilor noştri.
Cei care evitau politica, erau nişte idioţi. Acest termen a apărut în Grecia Antică, la Atena. „Idiot” vine de la rădăcina „idio”, sine- o persoană egocentrică, retrasă, exclusă, care nu participă şi nu examinează afacerile publice. Participarea avea loc în agora, care are două înţelesuri: agora e atât o piaţă, cât şi spaţiul unde aveau loc deliberările politice. Piaţa şi politica erau atunci unite, accesibile, transparente, pentru că dădeau puterea poporului. Ele servesc „demosul”, democraţia. Mai presus de administraţie şi pieţe, era guvernarea directă de către oameni.
Astăzi am globalizat pieţele, dar nu şi instituţiile noastre democratice. Politicienii noştri se limitează la politica locală, în timp ce cetăţenii noştri, deşi văd un mare potenţial, sunt victimele unor forţe peste puterile lor.
Cum reunim atunci cele două jumătăţi ale agorei? Cum democratizăm globalizarea? Nu mă refer la reformele necesare ale Naţiunilor Unite sau ale G20, ci la cum securizăm „demosul”, platforma de valori, ca să putem avea acces la potenţialul vostru.
Cred că aici Europa se potriveşte perfect. În ciuda nereuşitelor ei recente, este cel mai de succes experiment transfrontalier de pace din lume. Să vedem dacă poate fi un experiment în democraţia globală, un nou tip de democraţie. Să vedem dacă putem crea o agora europeană, nu numai pentru bunuri şi servicii, dar şi pentru cetăţenii noştri, unde pot lucra împreună, delibera, învăţa unul de la altul şi unde pot face schimb de artă şi cultură, unde pot veni cu soluţii creative. Să ne imaginăm că cetăţenii europeni au puterea de a vota direct pentru un preşedinte european, sau că jurii de cetăţeni, alese prin tragere la sorţi, pot delibera cu privire la probleme controversate, un referendum european, unde cetăţenii noştri vor vota pentru tratate viitoare ca legislatori. De ce să nu avem primii cetăţeni europeni adevăraţi, acordându-le imigranţilor noştri, nu cetăţenie greacă, germană sau suedeză, ci o cetăţenie europeană? Şi să ne asigurăm că îi vom împuternici pe şomeri, acordându-le vouchere de bursă pentru a putea alege să studieze oriunde în Europa, unde identitatea noastră comună e democraţia, unde educarea se face prin participare şi unde participarea generează încredere şi solidaritate, mai degrabă decât excludere şi xenofobie. O Europă condusă de popoare, un experiment despre aprofundarea şi extinderea democraţiei peste graniţe.
Unii m-ar putea acuza de naivitate, de faptul că-mi pun încrederea în puterea şi înţelepciunea poporului. După decenii de făcut politică, sunt şi pragmatic. Credeţi-mă, am făcut şi fac parte din sistemul politic actual şi ştiu că lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să facem politica să redevină puterea de a imagina, reinventa şi restructura pentru o lume mai bună.
Dar mai ştiu că forţa distrugătoare a schimbării nu va fi condusă de politica actuală. Reinventarea politicii democratice va fi făcută de voi şi mă refer la voi toţi. Toţi cei care participă în acest schimb global de idei, fie că sunt aici în sală, în afara ei, online, la nivel local, toţi cei care se împotrivesc nedreptăţii şi inegalităţii, celor care răspândesc rasismul, nu empatia, dogma, nu gândirea critică, tehnocraţia, nu democraţia. Toţi cei care se împotrivesc puterii necontrolate, fie că e vorba de lideri autoritari, de plutocraţi care-şi ascund averile în paradise fiscale, sau de grupuri de interese care îi protejează pe cei puternici.
E în interesul lor ca toţi să fim idioţi. Hai să nu fim!”
Seismul din Creta, soldat cu pagube materiale
Potrivit Institutului american de geofizică /USGS/, seismul a atins magnitudinea de 6,4 , dar Observatorul din Atena l-a evaluat la 6,2.
