Planeta X/Nibiru poate fi catalizatorul pentru transformarile prin care va trece planeta noastra in perioada 2016 – 2023

Cunoscutul autor, avocat şi redactor radio Alfred Lambremont Webre a prezentat de curând date despre o situaţie cosmică ce nu este pe deplin necunoscută în rândul celor care studiază subiectul, dar care ne aduce totuși nişte precizări importante. 

„Catastrofobia” provocată de trecerea Planetei X/Nibiru prin apropierea Pământului a generat multă neînţelegere şi a fost alimentată de tot felul de informaţii eronate. Planeta X/Nibiru este asociată cu o stea pitică maro, adică o stea dintr-o categorie specială, aflată la o anumită etapă a evoluţiei sale, ce formează se pare un sistem dublu cu Soarele nostru. Apropierea ei de sistemul nostru solar a fost asociată cu evenimente cataclismice la nivelul planetei noastre, care ar modifica radical suprafaţa Pământului şi ar provoca transformări masive în toate domeniile de activitate.

Cu toate acestea, există se pare posibilitatea ca această apropiere a Planetei X/Nibiru (datele de ultimă oră au indicat că această apropiere va începe în anul 2016) de Pământ să reprezinte chiar catalizatorul de care planeta noastră are nevoie pentru a realiza saltul evolutiv important spre care se îndreaptă cu hotărâre. Una dintre estimări arată că Planeta X/Nibiru a orbitat prin interiorul sistemului nostru solar mai mult de 1,25 milioane ori în decursul celor 4,6 miliarde de ani de când acesta s-a format. Cu alte cuvinte, Pământul se află în interiorul unui sistem cosmic binar format din Soarele nostru (Sol) şi steaua pitică maro ce orbitează în jurul lui Sol pe o orbită eliptică (ce se afla la un anumit unghi faţă de ecliptica sistemului nostru solar) în decurs de 3600 de ani.

Din punct de vedere istoric, se pare că Planeta X/Nibiru a avut un impact diferit asupra Pământului la fiecare dintre cele 1,25 de milioane de treceri prin apropierea sa.

Date astronomice recente, care au fost făcute publice de astronomul Marshall Masters prevăd o posibilă trecere a Planetei X/Nibiru prin apropierea Pământului în anul 2016. Informaţii importante pot fi obţinute din vizionarea atentă a acestui documentar:

 

Concluziile lui Masters, prezentate la sfârşit, indică o trecere în diferite faze ale Planetei X/Nibiru prin apropierea Pământului, începând cu 2016. La momentul actual, steaua pitică maro se afla în apropiere de Saturn, pe orbita ei înclinată faţă de ecliptica sistemului solar.

Foarte important va fi însă, spune Alfred Lambramont Webre, modul în care umanitatea va trata această apariţie pe cerul planetei noastre. Cabala malefică va intenţiona, poate, să determine haos şi panică, folosindu-se de efectele teribile ale unei astfel de apropieri cosmice (în punctul de minimă distanţă), pentru a prelua controlul şi puterea integrală la nivelul planetei. Prin urmare, depinde foarte mult de modul în care populaţia va reacţiona şi va înţelege situaţia. Marile probleme pe care le va genera un astfel de eveniment extraordinar la nivel planetar va determina reconsiderarea valorilor pentru fiinţa umană şi îndreptarea ei către spiritualitate şi către înţelegerea mult mai profundă a vieţii şi realităţii universale.

Alfred Lambremont Webre afirmă în acest sens: „Perioada ce va urma, marcată de acest eveniment, este preludiul unei ere a păcii şi a dezvoltării, a creativităţii, a cooperării şi fericirii fără precedent pe Pământ. Felul în care omul va pătrunde în această eră se află doar la alegerea lui. Cunoaşterea ce îi va permite să se ridice deasupra greutăţilor enorme care îl aşteaptă va izvorî, paradoxal, chiar în mijlocul unei ere limitată şi lipsită aproape complet de raţiune, fiind atunci precum o arcă ce ne va permite să navigăm prin apele tulburi ale Potopului noului mileniu.”

Sursa: http://www.edituradaksha.ro

În timpul ultimei eclipse totale de Soare din Australia, a fost observat un obiect ceresc misterios de 4 ori mai mare decât Pământul!

Pe 13 noiembrie 2012, o eclipă totală de Soare a avut loc în emisfera sudică a Pământului, aceasta fiind vizibilă doar din nordul Australiei; eclipsa totală propriu zisă n-a durat decât vreo 2 minute, dar întreg fenomenul a avut durata de 3 ore, umbra Lunii acoperind circa 0,45% din suprafaţa Pământului. Precum se ştie, văzută de pe Pământ, o eclipsă de Soare apare atunci când Luna se află între Soare şi Pământ şi ea blochează total sau parţial lumina solară. Acest fenomen se întâmplă doar în cazul Lunii noi, atunci când Soarele şi Luna se află în conjuncţie.

Până aici nimic senzaţional. Dar, dacă urmăriţi cu atenţie videoclipul de mai jos, de la secunda 8 şi până la secunda 17, între Lună şi Soare se poate observa un obiect ceresc destul de masiv, care lasă şi el o umbră mare. Ce explicaţii putem da acestui obiect? OZN? Nibiru? Fenomen straniu? Aberaţie video din timpul înregistrării? Ce naiba se întâmplă şi de ce nimeni nu doreşte să ne ofere nicio explicaţie pentru ceea ce se întâmplă? În videoclipul de pe YouTube se susţine că acest obiect ar fi de 4 ori mai mare decât Pământul, ceea ce ar fi cu adevărat masiv.

  

Video streaming by Ustream

sursa

http://www.lovendal.net/wp52/in-timpul-ultimei-eclipse-totale-de-soare-din-australia-a-fost-observat-un-obiect-ceresc-misterios-de-4-ori-mai-mare-decat-soarele/

http://www.ufo-blogger.com/2012/11/watch-live-australia-total-solar.html

http://adevarul2012.blogspot.ro

Neb-Heru (Nibiru) – în căutarea celei de-a zecea planete care a început deja să influenţeze planeta Pământ

În Antichitate, erau cunoscute cel puţin cinci planete din sistemul nostru solar: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, care, împreună cu Soarele şi cu Luna, au dat numele celor şapte zile ale săptămânii. Din secolul al XVI-lea şi până astăzi, mai multe astre au populat sistemul solar cunoscut, iar numărul planetelor a ajuns la 9 după descoperirea lui Pluto, în 1930.

Cu câteva mii de ani în urmă, sumerienii considerau că sistemul nostru solar cuprindea douăsprezece astre, între care şi Soarele şi Luna. Ei susţineau că ar exista încă o planetă, necunoscută astăzi, descriind, sub forma unor „bătălii cosmice“, catastrofele astronomice care au stat la baza creării Pământului şi a venirii zeilor lor. Zecharia Sitchin, în cartea sa „Cea de-a douăsprezecea planetă“, a avut ideea de a traduce într-un mod original o legendă străveche, „Epopeea creaţiei“, descoperită în ruinele Bibliotecii lui Asurbanipal (rege al Asiriei) de la Ninive. Sitchin a decis să interpreteze bătăliile zeilor ca pe nişte evenimente astronomice reale, şi nu ca pe nişte mitice confruntări celeste. Fiecare divinitate reprezenta în interpretarea lui o planetă, el remarcând în felul acesta că apărea şi o planetă necunoscută, sub numele de Tiamat. 

Legenda spunea că un astru înconjurat de mai mulţi sateliţi se apropiase periculos de mult de sistemul nostru solar. Sumerienii numeau acest astru Marduk sau Nibiru (Neb-Heru), cea de-a douăsprezecea planetă, planeta zeilor. Marduk a trecut pe lângă Uranus fragmentându-se, apoi s-a apropiat de Tiamat, atrăgând de la acesta bucăţi de materie care au format mai mulţi sateliţi, dintre care unul enorm, botezat Kingu. Acesta din urmă s-a deplasat către Marduk şi l-a atins. A urmat o formidabilă „bătălie cosmică“ ce a luminat cerul cu focul său. Apoi, Marduk şi-a reluat călătoria pe o nouă orbită la capătul căreia, după mai multe mii de ani, s-a întors pentru a-l atinge pe Tiamat, pe care l-a spart în două, dând naştere centurii de asteroizi şi Pământului. Astfel, planeta noastră a moştenit Luna (Kingu), care nu este nimic altceva decât fostul satelit al lui Tiamat. Ceilalţi sateliţi ai planetei Tiamat (astăzi complet distrusă) au devenit comete. Geneza noastră a început în momentul în care apele lui Tiamat le-au însămânţat pe ale noastre...
După ipoteza lui Sitchin, albia oceanului Pacific ar constitui rana lăsată de acest cataclism nuclear. Povestirea sumeriană s-ar afla astfel în acord cu ultimele descoperiri ştiinţifice şi ar oferi explicaţii pentru diversele anomalii prezente în sistemul nostru solar. Să ne reamintim că, în materie de astronomie, cunoştinţele sumerienilor sunt cu totul şi cu totul extraordinare. 
Cum este posibil ca anumite popoare, care nu dispuneau de niciun fel de instrumente de optică, să cunoască acum câteva mii de ani planeta Uranus, care nu a fost redescoperită decât în 1781, odată cu folosirea unor telescoape mai performante sau planetele Neptun şi Pluto, descoperite de ştiinţa modernă în 1846 şi respectiv în 1930?
Dacă cea de-a douăsprezecea planetă nu a mai reapărut încă de atunci, aceasta se explică prin faptul că elipsa pe care o descrie traiectoria sa în jurul Soarelui este infinit mai mare decât cea a altor astre. Considerând că fazele importante de evoluţie ale planetei s-au realizat pe perioade de 3.600 de ani, Zecharia Sitchin concluzionează că planeta zeilor îşi realiza mişcarea în jurul Soarelui în 3.600 de ani. Cu fiecare întoarcere pe orbită a „Planetei X“ şi cu fiecare încrucişare a acesteia cu celelalte planete se producea o ciocnire de forţe gravitaţionale şi magnetice care provocau o combinaţie de factori cu efecte dramatice asupra Pământului. După el, am putea face rapoarte despre urmele  stricăciunilor produse de astfel de ciocniri din trecut: cutremure, valuri seismice, erupţii vulcanice, inversarea polilor magnetici, suprafeţe de uscat înghiţite de ape, schimbări climatice, dispariţia anumitor specii animale, vegetale, dispariţia unor comunităţi umane... Această „planetă de trecere“ a primit diferite nume de-a lungul timpului. Babilonienii şi acadienii o numeau Marduk, ceea ce în limba acadienilor însemna „mare astru al cerului“ sau chiar „regele cerurilor“. Egiptenii şi vechii evrei o reprezentau sub forma unui disc înaripat, aceasta datorită imensei sale orbite eliptice având forma unor aripi deschise. Profeţii au rebotezat-o „steaua roşie“, „crucea destinului“, „mesagerul arzător“ sau chiar „cometa fatalităţii“. Pentru greci, ea era Nemesis, zeiţa răzbunării. Incaşii au numit-o Hercobulus, iar în „Apocalipsa“ Sfântului Ioan, are numele de „Absint“, care, fiind una dintre denumirile pelinului, înseamnă „amărăciune“.

Sitchin a avut meritul de a atrage atenţia întregii lumi asupra existenţei în sistemul nostru solar a unei planete necunoscute, şi aceasta în ciuda ironiilor comunităţii ştiinţifice. Or, nu de mult s-a dovedit că teoria sa era departe de a fi o prostie. În 1978, doi astronomi de la Observatorul Marinei militare a SUA din Washington, Richard Harrington şi Thomas van Flanders, au stabilit că orbitele lui Neptun şi Uranus suferiseră anumite perturbări generate de atracţia gravitaţională a unui misterios „corp ceresc neidentificat“. Pentru a explica aceste perturbări, a fost avansată ideea existenţei unei planete în afara orbitei lui Pluto, căci prezenţa acestuia nu putea justifica fenomenul. Cu toate acestea, cercetările având ca scop punerea în evidenţă a acestei planete misterioase au rămas fără rezultat; însă în 1992 s-au descoperit doi asteroizi transneptunieni, existenţa acestora fiind atribuită prezenţei unei vaste regiuni în afara orbitei lui Neptun, regiune populată de „planetezimale“ (steroizii şi nuclee de cometă) şi cunoscută sub numele de centura lui Kuiper. 
În ianuarie 1981, un astronom de la Observatorul Naţional al SUA a declarat că s-au constatat neregularităţi în orbita lui Pluto, ceea ce lăsa să se înţeleagă că ar mai exista încă o planetă, deocamdată necunoscută, în sistemul nostru solar. În 1982, NASA a recunoscut posibilitatea existenţei unui astru necunoscut. În 1983, un telescop cu infraroşu îmbarcat la bordul unui satelit american în cadrul programului IRAS (Infra Red Astronomy Satellite) a reperat în spaţiul îndepărtat un obiect necunoscut. După cum a consemnat pe 30 decembrie 1983 Washington Post, în urma intervievării responsabilului IRAS, care a declarat: „cu ajutorul unui telescop a fost descoperit, în direcţia constelaţiei Orion, un corp ceresc, poate la fel de mare ca planeta Jupiter şi probabil orientat către Terra într-o asemenea manieră, încât este posibil să facă parte din sistemul nostru solar... Nu ştim încă ce este.“ 
Cercetătorii de la NASA au numit acest astru „Planeta X“, pentru a arăta în felul acesta caracterul său enigmatic şi, totodată, pentru că ar fi vorba despre cea de-a zecea planetă a sistemului nostru solar. După astronomi, această planetă ar fi o „intrusă“ pe care Soarele ar fi atras-o, ca într-o capcană, pe o orbită excentrică, foarte înclinată pe eliptică. Captată fiind de sistemul nostru solar, ea nu s-a născut în acelaşi timp cu el. Continuându-şi studiile, cercetătorii au declarat că astrul ar trebui să aibă o orbită înclinată la 30° pe eliptică. 
În 1985, printre astronomi a început să circule „teoria Nemesis“, explicând dispariţia anumitor specii prin intermediul existenţei unei „planete ucigaşe“ ce revine periodic printr-un roi de meteori, semănând distrugerea în interiorul sistemului nostru solar. Conform ipotezei Nemesis, Soarele ar fi însoţit de o stea cu slabă luminozitate (un fel de stea ratată) care orbitează la mare distanţă. O dată la aproximativ 80 de milioane de ani, orbita ei traversează o regiune mai densă din norul Oort, perturbând orbita cometelor, care astfel ajung să intre în coliziune cu Pământul şi cu celelalte planete. Aceste stele ratate nu sunt uşor de detectat, deoarece nu emit niciun fel de lumină în infraroşu. Numai începând cu mijlocul anilor 1990 s-a putut stabili existenţa lor. 

În 1987, o diagramă publicată în New Science and Invention Encyclopedia arăta poziţia sondelor Pioneer 10 şi Pioneer 11 faţă de două corpuri cereşti neidentificate oficial, şi anume un soare stins aflat la 50 de miliarde de mile şi o planetă necunoscută situată la 4,7 milioane de mile distanţă faţă de Soarele nostru. În acelaşi an, NASA a recunoscut oficial existenţa acesteia din urmă, informaţie preluată de revista Newsweek din 13.07.1987. În august 1988, un raport al astronomului Richard Harrington, de la Observatorul Marinei militare a SUA, arăta că masa acestui astru părea să fie cam de patru ori mai mare decât cea a Terrei. În 1992, acelaşi Richard Harrington, împreună cu colegul său Thomas van Flanders, a afirmat că există într-adevăr o a zecea planetă „intrusă“ în cadrul sistemului nostru solar. Din păcate, moartea fulgerătoare a lui R. Harrington a pus capăt cercetărilor. 

Pe 7 aprilie 2001, raportul revistei Science News titra: „Orbita neobişnuită a unei comete sugerează prezenţa unei planete ascunse, una în plus faţă de cele nouă planete cunoscute, un corp ceresc la fel de masiv ca şi Marte şi care este posibil să fi făcut cândva parte sau chiar să facă parte în continuare din sistemul nostru solar“. În revista Science et Vie din februarie 2003, astronomul Alessandro Morbidelli, de la observatorul de pe Coasta de Azur, la Nisa, declara: „Centura lui Kuiper pare să se oprească brusc la 50 de unităţi astronomice, ca şi cum ar fi fost retezată. În cazul în care o planetă de talia lui Marte s-ar fi format în această regiune la începutul sistemului solar, ea ar fi putut, pe măsură ce «creştea», să «măture» exteriorul centurii lui Kuiper. Apoi, perturbată de interacţiunea ei cu Neptun, această planetă este posibil să fi fost expulzată pe o orbită foarte mare, a cărei perioadă ar putea fi măsurată în mii de ani. Mă aştept ca într-o zi să descoperim această planetă“. În revistă se mai adăuga: „Gândind că această planetă s-a aflat foarte departe de Soarele nostru timp de mai multe sute de ani, este de la sine înţeles că niciun astronom nu a remarcat-o vreodată. La urma urmelor, luneta astronomică nu a fost inventată decât acum patru sute de ani!“, mergându-se până la a publica o schemă arătând elipsa iniţială a planetei, o schemă foarte apropiată, ca să nu spunem identică, cu cea a lui Sitchin, din 1976! Legenda din josul desenului preciza: „Este posibil să existe o planetă suplimentară, având o traiectorie foarte eliptică, planetă pe care astronomii nu au observat-o vreodată. [...] Mulţi astronomi cred că sistemul nostru solar ascunde o planetă în plus, nereperată până acum.“ Să fie aceasta prea mult? Să vedem continuarea...

Un astru cu numele de Quaoar a fost descoperit, în 2002, de Mike Brown şi Chad Trujillo (Observatorul Gemini) şi David Rabinowitz (Universitatea Yale). Ca şi Pluto, făcea parte din Centura lui Kuiper. Pluto şi Quaoar semănau cu două comete ratate, îngheţate, clasificarea lor ca planete fiind îndelung discutată în cadrul comunităţii ştiinţifice. Până de curând, Pluto a beneficiat de această titulatură în virtutea diametrului său mai mare decât cel al lui Quaoar. Totuşi, pe 24 august 2006, adunarea generală a Uniunii astronomice internaţionale i-a retras acest statut, ajungându-se astfel ca numărul oficial al planetelor din sistemul nostru solar să fie de opt. 
„Planeta X“, denumită Sedna, este aproape la fel de mare ca Pluto. Situată la o distanţă de trei ori mai mare decât distanţa dintre Soare şi Pluto, adică la 13 miliarde de kilometri faţă de Soare, Sedna se află la marginea sistemului nostru solar. Cercetările efectuate au permis să se determine faptul că această planetă are o traiectorie foarte eliptică. Distanţa sa faţă de Soare variază între de 70 şi de 1.000 de ori distanţa dintre Soare şi Pământ. Sedna se deplasa între centura de asteroizi situată dincolo de Pluto (Centura lui Kuiper) şi norul Oort, care este o sferă difuză compusă din asteroizi, roci şi gheaţă. Cu această orbită, Sedna făcea o rotaţie completă în jurul Soarelui în 10.500 de ani. 
Institutul BRI (Binary Research Institute – institut fondat în 2001 pentru cercetarea ipotezei că Soarele ar face parte dintr-un sistem solar dublu) constata faptul că acele caracteristici orbitale pe care le prezintă Sedna evidenţiază posibilitatea ca Soarele nostru să facă parte dintr-un sistem stelar dublu. Este vorba despre ipoteza numită „Nemesis“, despre care am vorbit deja, ipoteză avansată în 1983 de către Richard Müller cu scopul de a explica dispariţia anumitor specii. Această ipoteză se baza pe un articol din 1979 scris de laureatul premiului Nobel pentru fizică Luis Walter Alvarez, care explica dispariţia dinozaurilor acum 65 de milioane de ani, în urma şocului produs de coliziunea cu un asteroid. 
Recenta descoperire a planetei Sedna arată că multe lucruri ne sunt încă necunoscute în acest domeniu şi că sumerienii aveau probabil mult mai multe cunoştinţe decât noi. Să fie Sedna acea planetă pe care sumerienii o numeau Nibiru (Neb-Heru)? Este posibil să fie aşa, pentru că această planetă descrie o eliptică foarte largă în jurul Soarelui (mai apropiată de cea a unei comete, decât de cea a unei planete), revenind periodic în preajma Pământului. Însă Sedna nu are dimensiunile impresionante ale lui Nibiru... Totuşi, echipa lui Frank Bertoldi, de la laboratorul de radioastronomie al Institutului Max Planck, a măsurat radiaţia termică a acestui corp ceresc, ajungând la concluzia că Sedna ar putea fi mai mare decât Pluto! Alte măsurători sunt pe cale de a fi realizate, şi dacă ele confirmă această primă concluzie, Sedna ar fi cea mai mare planetă descoperită în sistemul nostru solar, surclasându-l pe Neptun, descoperit în 1846! Alţii spun că dacă Sedna este într-adevăr aceeaşi cu Nibiru, ar putea fi încă şi mai mare decât giganticul Jupiter! Deocamdată însă, datele ştiinţifice nu permit avansarea unei astfel de ipoteze. 
După cercetătorul Anton Parks, autorul cărţii „Geneza lui Adam“, această planetă ar fi de fapt un soare stins, o stea ratată alăturată unui grup de comete. Şi cum „focul“ i s-a „stins“ de mult timp, această stea ratată nu luminează. Ea însoţeşte Soarele, având o masă ce reprezintă 56% din masa acestuia. Când va începe să se apropie din ce în ce mai mult de sistemul nostru solar, Soarele va începe să îi resimtă gravitaţia. Măsurătorile vor demonstra prezenţa unui uşor efect de clătinare pe care îl va avea asupra Pământului. Culoarea sa de un roşu intens conduce la ipoteza că în compoziţia ei intră foarte mult fier, având astfel un câmp magnetic foarte puternic. Dacă s-ar apropia foarte mult de Pământ, ar afecta câmpul magnetic şi acele procese de fuziune din interiorul Pământului care implică prezenţa fierului. 

Accelerarea unui astfel de fenomen ar avea ca efect sfâşierea scoarţei terestre, provocând seisme de foarte mare amploare. Apropierea Sednei ar produce, de asemenea, o mişcare permanentă a maselor de aer cu o viteză de peste 300 km/h, un decalaj magnetic al polilor, cutremure, erupţii simultane ale mai multor vulcani, provocând astfel o noapte artificială de cel puţin şase luni! Intrarea unui astfel de corp în spaţiul nostru ar produce în mod inevitabil o perturbare electromagnetică la nivelul ionosferei. Echilibrul polilor ar fi perturbat. Se poate produce un dezechilibru. Numeroşi mediumi şi specialişti au stabilit şi data producerii acestui eveniment, şi anume în ... 2012!
O profeţie a indienilor Hopi din America de Nord prezice: „Într-o zi, o sută de stele se vor alinia pe un singur rând, aşa cum s-a mai petrecut acum milioane de ani. Este timpul ca Pământul să se purifice. În acel moment, se pot produce schimbări climatice şi numeroase catastrofe. Însă ceea ce se poate produce nu este ştiut de nimeni cu adevărat“. Aceste „stele pe un singur rând“ amintesc de alinierea tuturor planetelor, aliniere prevăzută pentru 12 decembrie 2012. Pe lângă numeroase stricăciuni şi pierderi de vieţi umane, conform acestei profeţii, aceste evenimente marchează începutul unei noi ere glaciare. Se spune că profeţiile revelate indienilor Hopi au fost făcute de Creatorul Însuşi...
Profeţiile mayaşilor spun că am ajuns la sfârşitul unui ultim ciclu de existenţă al civilizaţiilor de pe Pământ. Datele de început şi de sfârşit al acestui ciclu corespund zilei de 12 august 3.114 î. Hr. şi respectiv zilei de 21 decembrie 2012. La această ultimă dată, pe planeta noastră ar trebui să aibă loc, conform acestor profeţii, cutremure teribile şi devastatoare.
Tradiţiile străvechi au împărţit istoria omenirii în patru mari Vârste sau Epoci, având durate descrescătoare, proporţionale cu numerele din seria 4:3:2:1. Prima epocă, „Vârsta de Aur“ la greci, SATYA YUGA sau KRITA YUGA la hinduşi, a durat o lungă perioadă de timp. În conformitate cu anumite calcule care sunt legate de precesia echinocţiilor şi de simbolismul numeric, intervalul acesta este de 25.920 ani. A doua vârstă, TRETA YUGA „sau Vârsta de Argint“, a fost o vârstă a menţinerii, a „conservării“, durata ei calculată fiind de 19.440 ani. A treia vârstă, „Vârsta de bronz“ sau DVAPARA YUGA, a fost epoca îndoielii şi a incertitudinii şi a durat 12.960 de ani. KALI YUGA, „Vârsta neagră“, „Vârsta de fier“ sau „Vârsta păcatului“, având o durată de 6.480 de ani, este cea de-a patra dintre Vârstele omenirii. Toate tradiţiile o descriu ca fiind o epocă a întunericului şi a violenţei. Acum noi ne aflăm la sfârşitul lui KALI YUGA, sfârşit care coincide cu începutul secolului al XXI-lea şi cu întoarcerea lui Nibiru, care va marca debutul unui nou ciclu. 

Se pare că o lege a ciclicităţii ce guvernează manifestările vieţii face ca orice sistem să intre în declin, după ce va fi atins apogeul şi îşi va fi epuizat toate posibilităţile, pentru ca apoi să atingă punctul cel mai de jos şi apoi să o ia de la capăt, în condiţii noi. La fel stau lucrurile şi pentru culturi, civilizaţii, rase şi astre. Se pare că acum suntem prinşi între zvâcnirile morţii unei lumi ale cărei structuri s-au perimat şi durerile facerii unei noi ere ce ne va aduce posibilităţi uluitoare. Trecerea de la o eră la alta nu este în sine o catastrofă, însă acumulările de sfârşit de ciclu pot deveni catastrofale. După unele interpretări, însuşi celebrul Nostradamus a prevăzut evenimentul, după cum urmează:

„Steaua cea mare şi înfricoşătoare va arde timp de şapte zile,
Prezenţa simultană a doi sori va face atunci să apară un nor gros de fum ce va învălui tot Pământul, 
Câinii vor urla îngroziţi toată noaptea,
Atunci marele pontif îşi va muta reşedinţa sa.“ 

America cheltuieşte acum sume enorme de bani pentru a pune în funcţiune imensul telescop de la Polul Sud în Antarctica. Instalaţia finală va avea mărimea unui mini-mall şi va necesita efortul unui avion C-130 pentru a transporta modulele preasamblate şi o mare echipă în cea mai dezolantă, neospitalieră şi inaccesibilă regiune a lumii. De ce? Deoarece „Planeta X“/Nibiru a fost prima dată văzută în 1983. Această descoperire a impulsionat America să construiască SPT – noul observator al umanităţii pentru „Planeta X“. Printre cercetătorii independenţi, observarea IRAS din 1983 a „Planetei X“ / Nibiru a fost întotdeauna un subiect fierbinte. Totuşi, dată fiind absenţa confirmării, nu se putea publica o ştire care ar fi putut fi uşor catalogată drept zvon. Acum există confirmarea care a lipsit ani de zile, telescopul de la Polul Sud (SPT). Mult mai puternic şi mai rezistent decât satelitul IRAS din 1983 şi decât telescopul spaţial Hubble puse la un loc, acest observator va începe în curând să urmărească activitatea „Planetei X“ / Nibiru de pe cerul imaculat al Antarcticii.

Sursa: www.yogaesoteric.net

SOSESTE NIBIRU IN SEPTEMBRIE IMPREUNA CU COMETA ELENIN?

,Cu aproprierea  Cometei Elenin de pământ, controversata a  zecea planeta se încălzeşte. O scoala de stat gnostică din Washington  si-a avertizat  elevii  să fie pregătiţi până la 15 septembrie.  Este Cometa  o ameninţare ascunsă mai mare pentru Pământ?

 Zecharia Sitchin a fost primul, un savant care a studiat vechile legende sumeriene, ca aluzie la existenţa unei a zecea planete  din sistemul nostru solar. Potrivit legendei, şi diverselor sale interpretări, Pământul a fost populat de un popor de pe planeta Nibiru, care a sosit pe nave spatiale pentru a cauta  minele de aur.  De ce aur?  Pentru că este un ingredient pentru un elixir al nemuririi, care a făcut aceste fiinţe zeii care au fost. Rasa umană a aparut prin  modificare genetică, clonand maimuţe şi zei materili pentru a lucra ca sclavi şi să se   închine creatorii lor şi semi-zei, care au fost numiţi aşa  ca să păstorească sclavii. Acea parte este cea evidentă.

Potrivit conspiraţie teoreticieni NASA, Guvernul SUA şi alţii care ştiu despre Nibiru  că intră în  sistemul nostru solar la fiecare 3600 ani, dar acoperă asta pentru  a preveni panica sau pentru alte motive ulterioare. Nibiru se spune că ar avea de aproximativ 2-5 ori dimensiunea de pământ, cu sateliţii săi proprii şi o atracţie gravitaţională puternică, un mini sistem solar.  Cu alte cuvinte, aceasta ar putea crea haos cu axa Pământului, provoca valuri enorme maree, erupţii vulcanice şi cutremure, şi toate catastrofele care le-aţi văzut în filmul 2012. Tsunami din 2005, cutremurul din Chile, şi recentul cutremurul-tsunami în Japonia, sunt atribuite alinieri planetare care a tulburat echilibrul gravitaţională în sistemul solar.

3600 ani se vor împlini până în 2012, dacă nu mai devreme. Teoria este sustinuta de profeţii vechi Mayaşi, Egipteni si Ameriindieni, care prezic sfârşitul lumii în 2012.  Profeţia indienilor Hopi şi ştiinţa din spatele aceasta este explicat în detaliu de către Marshall Masters din Phoenix, Arizona, gazda emisiunii de radio Propria Ta Lume Radio. Masters spune ca elita mondială şi bogaţii  Americii se pregatesc pentru un cataclism la nivel mondial prin construirea adaposturi subterane, şi vă puteţi pregăti, de asemenea, in felul vostru.  Dacă te uiţi la ceea ce se întâmplă în  lume, spune el, e doar prudent să facă asta. (Vezi video de mai jos al doilea)

Potrivit RSE, o şcoală gnostică ce studiază fenomenelor paranormale din Yelm, Washington,  Cometa Elenin ascunde un secret întunecat, a zecea planeta Nibiru , care, când va porni, cândva in acest  septembrie ameninţă pe pământ  să deranjează în orbita sa, Pământului în jurul Soarelui. Şcoala i-a sfătuit pe elevii săi din întreaga lume, să fie pregătiţi şi să caute un loc sigur de la 15 septembrie.  Directorul  şcolii JZ Knight, spune că ei spera să nu aibă dreptate, dar ar fi bine să fie o eroare pe partea de precauţie.

 Comet Elenin a fost descoperite anul trecut de Leonard Elenin, un astronom rus, dar chiar şi constatări lui  sunt un subiect de controverse.

Vom vedea în curând dacă există o budinca mare în cer.

Sursa: digitaljournal.com
Sursa: youtube.com

Planeta X, locul de unde au venit zeii

Existenţa celei de-a zecea planete de la Soare, Nibiru, este un mister ascuns între calcule ştiinţifice şi legendele Genezei.

Miturile nu sunt simple poveşti, ci mai degrabă reportaje despre lucruri petrecute cu mult timp în urmă. Cel puţin aceasta este părerea unor cercetători ai trecutului, care încearcă să descifreze tainele istoriei îndepărtate a omenirii, printre care şi veşnic controversata problemă: cine suntem şi de unde venim?
În ultimele decenii, mulţi savanţi şi-au îndreptat atenţia asupra fascinantelor mituri sumeriene, ale caror legende privind geneza rasei umane conţin o mulţime de date ştiinţifice pe care omenirea nu le-a descoperit decât în cursul ultimului secol.
Altele sunt încă în curs de cercetare, cum ar fi misterioasa planetă X, o a zecea planetă a sistemului
solar, despre a cărei existenţă nu avem decât deducţii realizate pe baza unor complicate date ştiinţifice. Sumerienii erau însă convinşi că rasa umană este rodul unor experimente genetice, opera unor “zei” veniţi de pe planeta Nibiru.
Termenul de Nibiru apare în tăbliţe cuneiforme şi alte scrieri sumeriene vechi de 6.000 de ani şi înseamnă “Planeta trecerii sau a încrucişării”.
Sumer – leagănul civilizaţiei
Civilizaţia sumeriană este considerată a fi cea mai veche de pe Pământ, deşi vestigii ale unor aşezări umane s-au mai găsit şi în alte locuri (de exemplu la Tărtăria, în România). Chiar şi astăzi mai folosim sistemul matematic, calendarul sau modul de măsurare a timpului inventate de sumerieni sau, dacă ţinem cont de miturile acestora, de “zeii” veniţi din ceruri.
De la aparitia sa în jur de 5.000 i.Hr., sub forma unui lanţ de sate, şi până la cucerirea sa de către Saragon din Agada, civilizaţia sumeriană a dat naştere unei religii şi unui sistem social care a influenţat atât populaţiile vecine, cât şi pe cei care au cucerit acest teritoriu, dintre Tigru şi Eufrat, zonă ce corespunde în prezent sudului Irakului. Ecouri ale literaturii, cosmogoniei şi ritualurilor sumeriene pot fi întâlnite şi astăzi în tradiţia iudeo-creştino-islamică.
Terra, născută din coliziunea între Nibiru şi Tiamat
Sumerienii considerau că sistemul nostru solar este alcătuit din 12 planete, printre care figurau cele nouă cunoscute în prezent, la care se adăugau Luna, Soarele precum şi o misterioasă a 12-a planetă, numită Nibiru. Aceasta avea o importanţă deosebită deoarece ei credeau că, într-un moment foarte îndepărtat, un satelit al acestei planete se ciocnise cu Tiamat, aşa cum se numea Pământul pe vremuri. Din această coliziune, o parte din Tiamat a fost spulberată, devenind centura de asteroizi, iar restul a devenit actuala Terra.
Concepţia lor este ilustrată perfect de o tabliţă, aflată în prezent într-un muzeu din Berlin, pe care se poate vedea o stea de mari dimensiuni emiţînd raze luminoase, înconjurată de 11 corpuri cereşti. Acestea din urmă se sprijină pe un lanţ de 24 de globuri mai mici. Să fie oare o simplă coincindenţă faptul că numărul sateliţilor cunoscuţi ai planetelor din sistemul nostru solar (dintre care astronomii ii exclud pe cei cu diametrul mai mic de 15 kilometri) este fix 24?
Vizibilă cu ochiul liber
Popoarele antice aşteptau apariţia regulată a celei de-a 12-a planete şi erau capabili să calculeze poziţia ei faţă de Pământ, lucru uimitor ţinând cont de faptul că Nibiru ar fi, în cea mai mare parte a timpului, invizibilă de pe planeta noastră. Nibiru are o orbită foarte lungă, o rotaţie completă în jurul Soarelui durând 3.600 de ani, adică “un şar”.
Trebuie menţionat faptul că numărul 3.600 era scris ca un mare cerc, ce semnifica totodată “planetă” sau “orbită completă”. Semnul folosit pentru a desemna aceasta planetă a încrucişării era o cruce, care simboliza în limba cuneiformă şi “divin”. Pe numeroase sigilii sumeriene este descrisă orbita planetei care ajunge foarte departe chiar şi faţă de Pluto.
Când se întoarce spre Pământ, ea vine dinspre sud, mişcându-se în sensul acelor de ceasornic. În momentul în care devenea vizibilă, sumerienii spuneau că avea o strălucire extraordinară. Uneori, Nibiru este descrisă ca având culoarea de un roşu întunecat, iar într-un text sumerian se spune că este “vizibil la răsărit, dar dispare la apus”.
O tăbliţă găsită la Nippur înfăţişează un grup de ţărani la muncă pe câmp privind cu respect la cea de-a 12-a planetă, reprezentată printr-o cruce. Atitudinea uşor temătoare a ţăranilor este explicata de faptul că, aşa cum reiese din textele antice, apropierea planetei prevestea ploi şi inundaţii, cauzate probabil de puternicul câmp gravitational al planetei de mari dimensiuni.
Apariţia periodică a planetei Nibiru este o dovadă a faptului că aceasta rămâne în permanenţă în sistemul nostru solar, purtându-se similar unei comete.
Unii cercetători afirmă că în Vechiul Testament există mai multe pasaje care se referă la trecerea planetei. La fel ca şi mesopotamiemii, profeţii evrei considerau apropierea misterioasei planete de Pământ semnalul unor mari schimbări. Un exemplu ar fi pasajul din profetul Isaia: “Dintr-un ţinut îndepărtat au venit, de la marginea Cerului, Domnul cu armele mâniei sale a venit să distrugă întreg Pământul”.
Annunaki, poporul venit din cer
Popularizarea misterelor sumeriene i se datoreaza în mare parte lingvistului Zecharia Sitchin, care a scris mai multe volume având la bază date descifrate de el însuşi de pe mii
de tăbliţe cuneiforme. Potrivit lui Sitchin, rasa umană a fost creata prin inginerie genetică de locuitorii de pe Nibiru, zişi şi annunaki sau nefilim (nephilim) în Biblie (limba ebraica), termen care ar însemna “cei care vin de sus”.
Ce spun tăbliţele sumeriene? În urmă cu 450.000 de ani, atmosfera de pe Nibiru începuse să se deteriorizeze, iar o expediţie plecata de acolo ajunge pe Pământ, unde descoperă faptul că aurul de aici poate fi utilizat pentru remedierea situatiei de pe Planeta X.
Cinci mii de ani mai târziu, adică foarte puţin pentru locuitorii de pe Nibiru, un grup de annunaki conduşi de Enki (avand formatie stiintifica) vin pe Pământ şi aterizeaza în sudul Irakului de azi, construind Eridu – Staţia pământeana 1, cu scopul de extrage aurul din zona Golfului Persic. Ceva mai tirziu, annunaki decid să înceapă să scoată aur din regiunea Africii de Sud, iar lucrurile merg bine până în momentul în care, cei care munceau efectiv în mine se revoltă.
Din aceasta cauză, cam cu 300.000 de ani înaintea erei noastre, medicul-şef al coloniei annunaki, o anume Ninhursag (femeie), realizează prin inginerie genetică o rasă de oameni primitivi, prin încrucişarea genelor extraterestre cu cele ale hominidelor care populau Terra la acea data (Homo Erectus).
Împerecherea zeilor cu oamenii
Acum 100.000 de ani, bărbaţii annunaki încep să se căsătoreasca cu fiicele pământenilor, spre indignarea lui Enlil, fratele lui Enki, ajuns la conducerea coloniei terestre pe cale politică. În momentul în care copiii realizaţi din astfel de încrucişări ajung să fie primiţi în Consiliul de Conducere (acum 49.000 de ani), Enlil îşi pierde complet răbdarea şi decide pieirea rasei acestora.
Cum apropierea planetei Nibiru, urma să aducă o monstruoasă inundaţie, Enlil hotărăşte (acum 13.000 de ani) să le ascundă pământenilor acest lucru, lăsându-i practic să moară înecaţi. Cu toate acestea, Enki nu poate asista indiferent la această tragedie, astfel că îl învaţă (acum 11.000 de ani) pe Ziusudra (Noe) să-şi construiască un submarin.
Supravieţuitorilor potopului li se permite (acum 10.500 de ani) să se aşeze în trei regiuni: Ninurta, fiul lui Enlil, primeşte bazinul Mesopotamiei, Enki revendică valea Nilului, în timp ce urmaşii celorlalţi annunaki îşi refac o staţie spaţiala în Peninsula Sinai şi un centru de control
pe Muntele Moriah (viitorul Ierusalim).
“Zeii” se dovedesc mărinimoşi cu pământenii, le domesticesc animale, le dau seminţe de diferite plante
, şi seacă mai multe rîuri astfel încât ei să-şi poată construi aşezări. Urmează o perioadă extrem de tulbure, marcată de conflicte între zei.
În primul război se înfruntă cei care aveau sa devină zeii egiptenilor: Ra, fiul lui Enki, împarte Egiptul între Osiris şi Seth (7780 i.Hr.), dar primul este ucis de celălalt, care îi anexează regatul (7330 i.Hr.). Fiul lui Osiris, Horus, declanşează primul război al Piramidelor (6970 i.Hr.) pentru a-şi răzbuna tatăl, dar Seth scapă şi se retrage spre est, cucerind Peninsula Sinai şi Canaanul.
Al doilea război al Piramidelor (6670 i.Hr.) este declanşat de Ninurta, nemulţumit că toate facilităţile spaţiale erau în mâna descendenţilor lui Enki; victorioşi, urmaşii lui Enlil golesc Marea Piramidă de tot echipamentul, Ninhursag organizează o conferinţă de pace (6600 i.Hr.), care reafirmă împărţirea Pământului; în Egipt, dinastia lui Ra e înlocuită cu cea a lui Thoth.
Pământenii se ridică
Pacea care a urmat după 5.400 i.Hr. permite evoluţia rasei umane, în neolitic, în timp ce asupra Egiptului domnesc “semi-zeii”, şi permite apariţia civilizaţiei sumeriene, pământenii câştigând tot mai multă putere pe fondul persistenţei rivalităţii dintre diferitele tabere de annunaki, iar in 3760 i.Hr. începe domnia oamenilor, în Mesopotamia.
După numai zece ani, Ra încearcă aici o contralovitură, amestecând limbile oamenilor în “incidentul Turnului Babel”, dar puciul eşuează, iar Ra revine în Egipt, unde îl detronează pe Thoth, care este închis de viu în Marea Piramidă. Eliberat printr-un tunel secret, Thoth pleacă în exil, împreună cu susţinătorii săi, tocmai în America Latină, unde avea să devină Tohil sau Quetzalcoatl.
Quetzalcoatl, zeul exilat
În mitologia precolumbiană, Quetzalcoatl, “şarpele cu pene” al aztecilor, e un zeu civilizator pentru toate popoarele Americii Centrale, fiind cunoscut ca Viracocha de către incaşi şi ca Kukulkan de către mayaşi. Trebuie subliniat că mitul “şarpelui cu pene” este însă departe de a fi contemporan cu evenimentele descrise de mai sus, el existând şi la sosirea conchistadorilor, adică după mai bine de 5.000 de ani.
Presupunând că legenda ar fi rezistat atâta vreme, intrigă descrierea făcuta lui Quetzalcoatl: un bărbat cu trăsături caucaziene, cu pielea albă şi cu barbă. La fel ca în reprezentările sumeriene ale zeilor annunaki. Şi un alt mister care şochează – dimensiunile piramidei lui Quetzalcoatl (Piramida Soarelui) din Teotihuacan (Mexic) prezintă asemănări izbitoare cu cele ale Marii Piramide a lui Kheops: în afară de faptul că bazele lor sunt aproape egale (în raport de 1 la 1,03), iar proporţiile dintre dimensiunile lor incluzind constante ca numărul pi (3,14…) şi “numărul de aur” (1,618…), astfel că ele par
construite după aceleaşi principii, pe care poate că un annunaki exilat le-a adus din Egipt…
Război nuclear între annunaki
În anul 2024 i.Hr., conflictele dintre “zei” ajung la apogeu, când Ra îşi conduce oştile din Egipt în Mesopotamia şi se încoronează la Babilon, iar fiul sau, Nabu, încearcă ocuparea astroportului din Canaan. Denuntând anexarea brutală a instalaţiilor spaţiale de către urmaşii lui Enki, facţiunea Enlil obţine aprobarea Marelui Annunaki de pe Nibiru de a folosi soluţia capitală, şi utilizează armele nucleare pentru a distruge staţia spaţială căzută în mâinile rivalilor şi oraşele rebele din Canaan.
Norul radioactiv aduce moarte în intreg Sumerul, oameni şi animale pier pe capete, pământul devine sterp şi apa otrăvită. Moştenirea marii civilizaţii distruse rămâne pe mâinile lui Isaac, fiul lui Abraham, care se născuse cu 100 de ani mai devreme, la Nippur.
Goana după a zecea planetă
Lucrurile care pentru sumerieni erau limpezi ca lumina zilei, omenirea modernă abia încearcă să le descifreze. În 1841, John Couch Adams începe să studieze anomaliile orbitei planetei Uranus, ajungând la concluzia că acestea ar putea fi determinate de atracţia gravitaţională exercitată de o planetă necunoscută. În septembrie 1846, la o săptămână după descoperirea planetei Neptun, Urban Le Verrier afirmă că ar mai putea exista o altă planetă necunoscută. Cercetările au demonstrat că masa lui Neptun era prea mică pentru a determina oscilaţiile orbitei lui Uranus.
Goana continuă. Un alt astronom, Percival Lowell, şi-a construit un observator particular în căutarea planetei necunoscute. Ironia soartei face ca acest observator să fi înregistrat, în 1915, două imagini şterse ale planetei Pluto, fără ca el să-şi fi dat seama de importanţa acestei descoperiri. Aşa se face că Pluto a fost descoperita abia în 1930. Astfel s-a ajuns la cele nouă planete recunoscute astăzi unanim.
Cu toate acestea, cercetările continuă. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că anomaliile orbitale nu se pot explica în actualul sistem solar. Problema existenţei unei a zecea planete este studiată la mai multe instituţii, inclusiv NASA. Iată ce scria în 1982 prestigiosul cotidian american Washington Post: “NASA a recunoscut oficial că existenţa unei a zecea planete este posibilă, anunţând că un misterios obiect există undeva dincolo de cele mai îndepărtate planete”.
La rândul său, New York Times relata în vara aceluiaşi an: “La extremitatea sistemului solar pare să existe ceva care trage de Uranus şi Neptun. O forţă gravitaţională continuă să perturbe cele două planete determinând iregularităţi ale orbitelor lor. Această forţă sugerează prezenţa, îndepărtată şi nevazută, a unui obiect de mari dimensiuni ce ar putea fi mult-cautata Planetă X”.
Poarta Stelara din Irak
Mai mulţi autori afirmă ca interesul manifestat de conducerea americană pentru Irak îşi are originea tocmai în faptul că această zonă a fost cândva ocupată de annunaki. Scopul instalării acestora în Irak ar fi capturarea tehnologiilor lăsate în urmă de “zeii” de pe Nibiru.
Mai mult decât atât, într-o lucrare scrisă de William Henry se afirmă că în Irak s-ar găsi o Poartă Stelară care asigură trecerea spre cele mai îndepărtate colţuri ale Universului. Această idee se bazează pe o relatare a lui Sitchin privind o imagine de pe o tăbliţă sumeriană. Aceasta înfăţişa o poartă marcată de Luna şi Soare, flancată de două gărzi, în timp ce o persoană intra pe poartă şi dispare.
O altă teorie interesantă este aceea că Saddam Hussein a scăpat cu viaţă în timpul primului razboi din Golf deoarece s-a ascuns într-o piramidă construită de annunaki, iar americanii nu au îndrăznit să o bombardeze, de teamă să nu stârnească mânia celor de pe Nibiru, sau de frică să nu distrugă ceva ce le-ar putea folosi. Unii spun chiar că în acelaşi fel se explică şi supravieţuirea sa şi în recent încheiatul conflict.
107
Sursa: piatza.net

BIBLIA SI PLANETA X

Mergeti la :Cuprinsul Blogului !
Daca doriti sa va abonati la blogul nostru,trimiteti un mail la adresa secretele.sistemului@yahoo.com.Deasemenea in cazul in care doriti sa faceti o orice tip de observatie sau comentariu pe marginea continutului acestui blog,o puteti face la aceeasi adresa de mail.Va multumim!
În sute, chiar mii de versete, Biblia vorbeşte despre Planeta Zeilor şi locuitorii ei: Elohimi/ Anunnaki/dumnezei. Nu sânt omise nici efectele apropierii Planetei Crucii de Pământ – trecerea printre Marte şi Jupiter. Câteva exemple despre acest ultim aspect:
1) Acum 3.600 de ani, în timpul şi după Exodul evreilor din Egipt (perioada lui Moise şi Iosua) Pământul a suferit mari cataclisme – Immanuel Velikovsky, Ciocnirea lumilor (Ed. Lucman, Bucureşti):
“La mijlocul mileniului al doilea, î.Ch., Pământul a suferit… mari cataclisme. Un corp ceresc, recent pătruns în sistemul solar – o noua cometă -, s-a apropiat foarte mult de Pământ… dispariţia ulterioară a stratului glaciar”.
1) “Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul (Yahweh/Anu – n.a) pe Amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel: ,,Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, Şi tu, lună, asupra văii Aialonului!
Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul s-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului, şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă.” (Iosua 10: 12-13).
2) “Doamne, cînd ai ieşit din Seir, Cînd ai plecat din câmpiile Edomului, Pămîntul s-a cutremurat, cerurile au picurat, Şi norii au turnat ape cu găleata;
Munţii s-au clătinat înaintea Domnului, Sinaiul acela s-a clătinat înaintea Domnului, Dumnezeului lui Israel”. (Judecători 5:4-5).
3) “El mută deodată munţii, şi-i răstoarnă în mânia Sa.
Zguduie pământul din temelia lui, de i se clatină stâlpii.
Porunceşte soarelui, şi soarele nu mai răsare; şi ţine stelele supt pecetea Lui.
Numai El întinde cerurile, şi umblă pe înălţimile mării.
El a făcut Ursul mare, luceafărul de seară şi Raliţele, şi stelele din ţinuturile de miazăzi.” (Iov 9:5-9).
4) “Când Te-au văzut apele, Dumnezeule, când Te-au văzut apele, s-au cutremurat, şi adâncurile s-au mişcat.
Norii au turnat apa cu găleata, tunetul a răsunat în nori, şi săgeţile Tale au sburat în toate părţile. Tunetul Tău a isbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pămîntul s-a mişcat şi s-a cutremurat.” (Psalmi 77:16-18).
5) “Norii şi negura îl înconjoară, dreptatea şi judecata sânt temelia scaunului Său de domnie.
Înaintea Lui merge focul, şi arde de jur împrejur pe protivnicii Lui.
Fulgerele Lui luminează lumea: pămîntul Îl vede şi se cutremură.
Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea Domnului întregului pămînt.” ( Psalmi 97:2-5).
6) “Oamenii vor intra în peşterile stîncilor şi în crăpăturile pămîntului (bunkerele din Norvegia, de exemplu – n.a), de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, cînd Se va scula să îngrozească pămîntul.
În ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur (lemnele pictate şi statuile falselor religii – n.a) pe cari şi-i făcuseră, că să se închine la ei, îi vor aruncă la şobolani şi la lilieci;
şi vor intră în găurile stîncilor, şi în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, cînd Se va scula să îngrozească pămîntul.” (Isaia 2:19-21).
7) “Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de minie şi urgie aprinsă, care va preface tot pămîntul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.
Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina.
Voi pedepsi-zice Domnul-lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mîndria celor trufaşi, şi voi doborî semeţia celor asupritori.
Voi face pe oameni mai rari decît aurul curat, şi mai scumpi decît aurul din Ofir.
Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pămîntul se va zgudui din temelia lui, de mînia Domnului oştirilor, în ziua mîniei Lui aprinse.” (Isaia 13:9-13).
“Mă uit la munţi, şi iată că sînt zguduiţi; şi toate dealurile se clatina!” (Ieremia 4:24).
9) “Peştii mării şi păsările cerului vor tremura de Mine, şi fiarele cîmpului şi toate tîrîtoarele cari se tîrăsc pe pămînt, şi toţi oamenii cari sînt pe faţă pămîntului; munţii se vor răsturna, pereţii stincilor se vor prăbuşi, şi toate zidurile vor cădea la pămînt.” (Ezechiel 38:20).
10) “Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum;
soarele se va preface în întunerec, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare.
Atunci oricine va chema Numele Domnului fi mîntuit. Căci mîntuirea va fi pe muntele Sionului si la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, si pentru cei ramasi, pe cari-i ii va chema Domnul.” (Ioel 2:30-32).
11) “El a făcut Pleiadele si Orionul, El preface întunerecul in zori, iar ziua in noapte neagra; El cheama apele marii si le varsa pe fata pămîntului. Domnul este Numele Lui.
El aduce prapadul ca fulgerul peste cei puternici, aşa ca nimicirea vine peste cetăţui.” (Amos 5:8-9).
12) “Căci iată că Domnul iese din locuinţa Lui, Se pogoară, şi umblă pe înălţimile pămîntului!
Supt El se topesc munţii, văile crapă, ca ceara înaintea focului, ca apa care curge prin rîpi.” (Mica 1:3-4).
13) “Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vîrtej, şi norii sînt praful picioarelor Lui.
El mustră marea şi o usucă, face să sece toate rîurile; Basanul şi Carmelul tînjesc, şi floarea Libanului se vestejeşte.
Se clatină munţii înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se cutremură pămîntul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei.
Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţinea piept mîniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsă ca focul, şi se prăbuşesc stîncile înaintea Lui.” (Naum 1:3-6).
14) “Măreţia Lui acopere cerurile, şi slava Lui umple pămîntul.
STRALUCIREA LUI ESTE CA LUMINA SOARELUI, din mîna Lui pornesc raze, şi acolo este ascunsă tăria Lui.
Înaintea Lui merge ciuma, şi molima calcă pe urmele lui.
Se opreşte, şi măsoară pămîntul cu ochiul; priveşte, şi face pe neamuri să tremure; munţii cei vecinici se sfărîmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări vecinice.” (Habacuc 3:3-6).
15) “Îndată după acele zile de necaz, ,soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.`
Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului (Planeta X = Planeta Crucii), toate seminţiile pămîntului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului (navele Elohimilor/Anunnakilor – n.a) cu putere şi cu o mare slavă.
El va trimete pe îngerii Săi cu trîmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui (levitarea/rapirea in nave – n.a) din cele patru vînturi, dela o margine a cerurilor pînă la cealaltă.” (Matei 24:29-31).

Sursa: Secretele Sistemului