Dan Puric : Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii

"Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui. Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor, ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota - nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama. Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui, ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul, mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu. Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila. M-am gandit, instantaneu, ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta. Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”. Oare, astfel de mame nu sunt, in fond, niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei? Si, de ce oare m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman? Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune, pentru ca nu au mama”. Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad.Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului, ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit. Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic. Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau. Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica. - Tu, cine mai esti?, rasuna vocea - o voce inspaimantatoare, coborata ca un trasnet, din neantul Infernului. Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse: - Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis - s-au deschis pentru intaia oara, iar mama a intrat acolo, ca sa-si salveze fiul. Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie! De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat: -“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!” Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati, pentru o clipa, de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii - si realiza ca nu putea. Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau, necrutator, fiinta. O asiguram, instinctiv, ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata imi cerea sa nu imi ascund inima - si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o. Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera. Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa, avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune. - Lasa, dragul mamei, ca trece si asta! Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri. N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati. Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!” Dar, ce cumplit ca acest “totul” a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup. “Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange, prin care curge viata. Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca. Dar eu simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima … cea a mamei. Iar cand aceasta nu mai bate… esti singur!

Dan Puric

Sursa: eulinterior.blogspot.ro

INVIDIA - Dan Puric

Într-o zi, vecinul nostru de bloc și-a luat un aparat de aer condiționat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiționat și nici bani ca să ne cumpăram unul. Sufeream de căldură și de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea și am scos cugetările lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine și sensul vieții și, deși tot ne era cald, nu l-am mai invidiat pe vecin.

Ceva mai târziu, vecinul și-a deschis un butic și a început să umble îmbrăcat în costum la patru ace. Noi - tot cu blugi. Nu-i nimic - ne-am zis liniștiți, citind un capitol din Etica lui Spinoza.
Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am disprețuit citind din Phaidon al lui Platon. 

Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merțan. Nu ne-a păsat, caci și noi îl schimbaserăm deja pe Platon cu Aristotel.

Și-a luat și un 4x4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a făcut să zâmbim împăcați.

A mai trecut o vreme și vecinul și-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia după Ioan.

Vecinul și-a îmbrăcat soața cu o garderobă întreagă și cu blănuri, bașca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul, citind din Eclesiast.

In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi și piscina. Am rezistat și de data aceasta eroic, citind Richard III.

A urmat o a doua vilă - la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu Macbeth.

O a treia - la mare: am recurs la Învierea lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu Ghilgameș, Ghandi și Declarația de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simțit cu mult mai bine.

L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoția cu o porție de Caragiale.

L-au dat a doua oară, cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov și Cazul Wagner al lui Nietzsche.

Așa a trecut mai mult timp... Vecinul își lua case, mașini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.

În sfârșit, într-o zi l-au arătat cu cătușe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiți Apocalipsa.

Dar, peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat și chiar și-a anunțat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scârbiți, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem! Pentru a treia oară, ne-am uitat cu atenție. Același rezultat: citiserăm toate cărțile. Și atunci, ne-a cuprins invidia...

Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului și să fii condus de toți tâmpiții?

Sursa: frumoasaverde.blogspot.ro

Dan Puric – Invidia

“ Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.
Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram dejape Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4×4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.
A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila – la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.
L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.
Asa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar.
Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.
Si atunci ne-a cuprins invidia…
Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?“

Acest articol apartine blogului Romania-Dacia
Sursa: dacialibera.com

Dan Puric – Cum vede prezentul si ce ne asteapta

România nu poate fi salvată de clasa politică. În primul rând clasa politică nu trebuie salvată. Clasa politică trebuie să îşi trăiască decesul. E ca şi cum ai salva un virus de la moarte. Ceea ce se poate salva e poporul român, iar poporul român se poate salva prin atitudine, iar această atitudine vine de la nişte oameni care sunt conştienţi… Într-un fel poate şi criza este bună pentru că lovind puţin aşa poate mai conştientizează, iar o populaţie conştientizată devine popor. Nu mai e masă de manevră. Dacă nu se va întâmpla asta avem toate şansele să dispărem. Nu ne salvează azi în România nici Fondul Monetar Internaţional, nici Banca Mondială. Ne salvează o atitudine demnă la nivel de popor. Ăştia fac experienţe pe noi.
Ordinul, la momentul ăsta, este SUSPICIUNEA. Ordinul este să se creeze haos. Haos economic, distrugerea liderilor spirituali. Înainte era cooperativizarea, acum e privatizarea forţată care a dus la pauperizare, distrugerea învăţământului şi a culturii. Astea sunt făcute pe un program. Şi dacă la asta adaugi chestia asta şi le distrugi oamenilor intimitatea, posiblitatea de a-şi crea o lume intimă, nu e decât finalul… Ei pot să asculte telefonul, dar nu pot să asculte inima oamenilor. Când o să-l asculte şi pe Dumnezeu atunci mă predau. Când gândurile unui om faţă de Dumnezeu vor fi ascultate atunci eu vin şi mă predau şi zic că pentru poporul ăsta nu se mai poate face nimic. Până atunci rămân pe baricade.”

Acest articol apartine blogului Masofantasma - 17 Aprilie, 2011
Sursa: Ai grija ce visezi-Se indeplineste!