Asupra religiei daco-geţilor, informaţiile cele mai ample le-a lãsat Herodot.
“Iatã în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este cã ei nu mor, ci cã cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncã sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare datã toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagãnã de câteva ori şi apoi, fãcându-i vânt, îl aruncã peste vârfurile suliţelor. Dacã, în cãdere, omul moare strãpuns, rãmân încredinţaţi cã zeul le este binevoitor; dacã nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l cã este un om rãu; dupã ce aruncã vina pe el trimit dupã un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţã. Când tunã şi fulgerã, tracii despre care este vorba trag cu sãgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţã zeul, cãci ei nu recunosc vreun alt zeu afarã de al lor”.
Dupã descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeşte despre Zamolxis:
“Dupã câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trãit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multã şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţã de sãrãcie cruntã şi erau lipsiţi de învãţãturã, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţã ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trãise printre eleni şi mai ales alãturi de omul cel mai înţelept al Elladei, lângã Pythagoras, a pus sã i se clãdeascã o salã de primire unde-i gãzduia şi îi ospãta pe cetãţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învãţa cã nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãţile. În tot timpul cãt îşi ospãta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese sã i se facã o locuinţã sub pãmânt. Când locuinţa fu gata se fãcu nevãzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încãperilor subpãmântene, unde stãtu ascuns vreme de trei ani. Tracii furã cuprinşi de pãrere de rãu dupã el şi-l jelirã ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însã iarãşi în faţa tracilor şi aşa îi fãcu Zamolxis sã creadã în toate spusele lui”.
Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completãri şi rectificãri.
Cã Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilã. Diodor din Sicilia îl situeazã alãturi de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Cã ar fi fost un sclav al lui Pitagora – este însã o legendã naivã, repetatã şi de Strabon (VII, 3, 5) şi respinsã chiar de Herodot, care era convins cã “acest Zamolxis a trãit cu multã vreme înaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Pârvan, respingând aceastã legendã, considerã total greşitã ideea grecilor cã daco-geţii ar fi fost adepţii teoriei pitagoreice a tempsihozei.
Dar o asemenea legendã s-a putut naşte tocmai pentru cã anticii greci credeau cã au sesizat asemãnarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atât în ce priveşte doctrina, cât şi practicile cultului. Daco-geţii credeau într-o existenţã fericitã dupã moarte; nu, propriu-zis, în “nemurirea sufletului”, cãci nimic nu ne îndreptãţeşte sã presupunem cã ar fi cunoscut ideea de “suflet”, în sens spiritual. “Nu poate fi vorba de o concepţie superioarã de prelungire ori transformare a vieţii, în formã spiritualã, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o trãire fãrã de sfârşit, deplin conştientã şi identicã celei pãmânteşti, cu deosebirea cã se adãugau fericirile unei îndestulãri desãvârşite, cu toate bunãtãţile” (I. I. Russu).
Privitã sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiaticã şi mistericã. Pentru aceastã religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltã
lume”, şi anume, într-o locuinţã subteranã sau într-o grotã. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasã şi practicile cultice geto-dacice – şi din nou confirmate de Herodot – erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunãrii.
Aşadar, daco-geţii credeau cã atât cei iniţiaţi cât şi uraşii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospãţul ritual), “nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãţile”. Aceastã credinţã într-o post-existenţã în forme materiale analoage vieţii terestre – credinţã pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase a daco-geţilor.
Religia lor era politeistã, – la fel ca religia tuturor popoarelor indo-europene. Era adorat în Dacia şi un zeu al rãzboiului (echivalentul lui Ares sau Marte), cãruia – dupã mãrturia lui Iordanes – geţii îi jertfeau prizonieri prinşi în rãzboi, “socotind cã zeul rãzboaielor trebuie împãcat prin vãrsare de sânge omenesc”. De asemenea, acestui zeu – întocmai ca la celţi – i se jertfeau primele prãzi de rãzboi: “lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prãzile de rãzboi cele dintâi”.
Ca divinitãţi feminine, se pare cã daco-geţii aveau şi o zeiţã a focului vetrei, a focului sacru, – deci învestitã cu atribute asemãnãtoare celor ale Vestei la romani. Mai certã pare existenţa la daci a unei zeiţe Bendis, zeiţa Lunii, a pãdurilor şi farmecelor, a vrãjilor,menţionatã şi de Herodot şi Strabon, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor; imaginea ei (presupusã) apare în mai multe reprezentãri plastice descoperite pânã în prezent. Lexiconul grec dintr-o epocã târzie menţioneazã printre zeiţe şi pe soţia lui Zamolxis, cu nume identic celui al soţului ei.
O singurã datã numit de autorii antici (şi anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii şi al fulgerului. Probabil cã la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninţa” pe Gebeleizis, ci desigur cã pentru a speria puterile demonice – Pânã la urmã, printr-un sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sã fie confundat (la o datã imprecizabilã) cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele.
Zamolxis însã, divinitatea chtonianã, a rãmas – cel puţin, începând din secolul lui Herodot – divinitatea supremã a daco-geţilor. Dupã unii autori, “Gebeleizis îi disputa domnia asupra împãrãţiei umbrelor. În virtutea anumitor schimbãri survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuserã sã creadã cã la Gebeleizis şi nu la Zamolxis merg cei care pãrãsesc lumea pãmânteascã”. Alţi autori admit cã “cele douã divinitãţi, iniţial distincte, sã se fi contopit; dar nimic nu ne îndreptãţeşte sã-l transformãm pe Zamolxis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solarã”.
Concluzia cea mai plauzibilã este bazatã pe însãşi etimologia (în general acceptatã) numelui divinitãţii: în limba tracã cuvântul zamol înseamnã “pãmânt”. Zamolxis era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pãmântului, domnia lui se extindea şi asupra împãrãţiei morţilor, rãmânând totodatã iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul iniţiatic. “Din noţiunea de pãmânt dãtãtor de viaţã şi belşug a fost plãsmuitã figura unei zeitãţi cu trãsãturi şi facultãţi umane.
La aceste elemente ale religiei daco-geţilor se mai adaugã şi strãvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese din tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de şerpi, cerbi, ţapi de munte, un grifon în luptã cu un leu, cu un cerb, cu o pasãre, ş.a.m.d. – “imagini împrumutate poate, la origine, din iconografia şi mitologia iranianã”. – Pornitã de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-geţilor a ajuns în scurt timp “la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, şi cu trãsãturi de o accentuatã eticã”.
Sursa:
Identitate Nationala
