miercuri, 17 aprilie 2013

Au simţit cum o mână IMENSĂ pune stăpânire pe ei. Există ÎNGERI printre noi? /VIDEO


Oameni din toate colţurile lumii, aparţinând diferitelor religii şi culte, au vorbit de-a lungul timpului despre experienţele lor legate de îngeri.
Oricât ar suna de incredibil, relatările unor cosmonauţi arată că îngerii există cu adevărat, deşi specialiştii NASA afirmă că „OZN-urile, îngerii şi alte fenomene supranaturale nu sunt decat rezultatul unor halucinaţii!”.

Un gaz straniu

Chiar dacă sunt creditate drept adevăruri, relatările unor piloţi sau astronauţi în această privinţă au fost clasificate, după cum nota Pravda. Un bun exemplu este cel al echipajului de şase oameni de la bordul staţiei spaţiale ruseşti Salyut-7. Se întâmpla în anul 1985.


Cosmonautii Leonid Kizim, Oleg Atkov, Vladimir Solovyov, Svetlana Savitskaya, Igor Volk şi Vladimir Jannibekov efectuau experimente de laborator. Dintr-o dată, un gaz straniu, de culoare portocalie, a învăluit staţia spaţială.
Timp de câteva momente a apărut o lumină puternică din cauza căreia cei de la bord nu au mai putut vedea nimic. După alte câteva momente, ei au vazut şapte siluete în spaţiu. Erau asemenea oamenilor, dar aveau o statură mai înaltă, iar cosmonauţii susţin că aveau aripi şi semănau cu îngerii.

Repede  ascuns

După ce întâmplarea a fost raportată pe Pământ, totul a fost repede ascuns. Echipajul a fost supus unor teste amănunţite, care au aratat că era perfect sănătos. La un moent dat, presa occidentală a făcut publice imagini obţinute de telescopul Hubble, în care puteau fi văzute forme umane care aveau aripi.
Pe orbita Pământului au putut fi fotografiate, astfel, şapte siluete asemănătoare unor îngeri. John Pratchett, inginer Hubble, a spus ca el însuşi a văzut asemenea entităţi, afirmând că înălţimea fiecăreia era de 20 de metri.
Pe 26 decembrie 1994, telescopul Hubble a facut fotografii în care apăreau din nou îngeri deasupra unor oraşe. Nu au fost făcute publice...Unii dintre piloţii din forţele aeriene americane au povestit cum, în timpul zborurilor, au simţit cum o mână imensă pune stăpânire pe aparatul pilotat de ei. Conform cercetărilor, 15% dintre piloţi au avut o astfel de experienţă...


Sursa: www.evz.ro

Razboiul secret pentru distrugerea Romaniei - Documentar

Sursa: www.youtube.ro

În România, un bărbat dispare de sub ochii propriei familii şi se întoarce în timp cu 200 de ani

Domnul D.C. s-a născut la Sibiu în anul 1937. Inginer de profesie, are, după cum a afirmat „un adevărat cult pentru tot ceea ce este exact şi concret”. Numai că ceea ce i s-a întâmplat în 1992 depăşeşte, după părerea sa, orice logică a realităţii. „Am ezitat destul de mult până să vin să vă povestesc totul, mai ales că, de multe ori, mă întreb dacă nu cumva a fost un vis, o închipuire… Dacă nevastă-mea şi copiii nu ar fi «participat» într-un fel la toată povestea asta, cred că aş fi tăcut din gură, de teamă să nu mă ia lumea drept nebun”, a spus D.C.
„Era în august 1992”, îşi începe D.C. relatarea, „şi mă aflam cu familia la Mediaş. Mai aveam două zile de concediu şi, după ce vizitasem mănăstirile din Nordul Moldovei, hotărâsem să ne întoarcem acasă la Sibiu, făcând un ocol. Am parcat maşina lângă parcul oraşului, iar nevastă-mea şi puştii, că puşti le zic eu, dar unul are 22 şi celălalt 24 de ani, au intrat pe o alee şi s-au aşezat pe o bancă. Eu rămăsesem să încui maşina, aveam de gând să mă duc să cumpăr nişte vederi, ca să le scriem rudelor. De unde eram, îi vedeam foarte clar stând acolo, pe bancă. Am încuiat, am verificat toate uşile şi portbagajul şi i-am făcut semn cu mâna nevesti-mii că mă duc. Am făcut doi paşi, căutându-mă prin buzunare, dar n-aveam niciun fel de mărunt; m-am gândit să mă întorc şi să-i cer Doinei, soţia mea, ba chiar m-am răsucit în loc, dar n-aş putea să vă spun de ce am renunţat la idee. Am pornit-o pe strada pe care venisem, văzusem eu acolo din maşină o librărie, numai că nu mai recunoşteam nimic… Era o străduţă îngustă, atât de îngustă încât eram sigur că nu putusem să trec cu maşina pe acolo… M-am întors şi m-am uitat, dar în spatele meu, cam la zece de metri mi-am văzut maşina… Era clar că pe acolo ajunsesem la parc… N-am dat atenţie, mi-am zis că e o simplă iluzie optică, şi am început să mă uit în jur… Îmi plăcea străduţa aia, avea un aer vechi, medieval, cu case cu pereţi de lemn… Vedeam chiar, trecând pe lângă mine, femei cu rochii şi şorţuri lungi, cu bonete pe cap, ca într-un film… Bărbaţii aveau pantaloni până sub genunchi şi haine lungi cu fireturi… Nu ştiu de ce am avut în cap că probabil se toarnă vreun film şi că eu trebuie să fiu cel puţin ciudat cu hainele mele moderne, mai ales că, pe căldurile alea, eram şi în pantaloni scurţi şi în maiou… Îmi plăcea atmosfera aia veche, chiar zâmbeam în sinea mea, întrebându-mă ce film ar reuşi să redea exact acea idee a vieţii de acum două sute de ani. Pe la jumătatea străduţei am văzut ceva ce semăna cu o prăvălie unde se vând de toate, şi cârnaţi, şi căni masive de argint şi peşte şi cerneală, cam cum îmi imaginasem deja că va fi, văzând totul în jurul meu. Înăuntru era doar un băieţaş de vreo 11 ani, cu o şapcă mare pe cap, un şorţ soios, cu mâinile înroşite şi pline de bătături… L-am întrebat de vederi, deşi îmi dădeam seama, oarecum râzând în mine că nu aveau ce căuta acolo, în decorul acela de film… Puştiul s-a uitat la mine de parcă i-aş fi vorbit de navele spaţiale şi, când i-am mimat gestul de a scrie, a scos dintr-un raft nişte fâşii de hârtie foarte subţiri, un fel de pergament şi mi le-a întins… I-am dat o sută de lei, am observat că se uită foarte atent la ea, de parcă nu mai văzuse niciodată aşa ceva, apoi a băgat-o în sertar… M-am întors pe aceeaşi străduţă, de această dată pustie, şi de-abia aşteptam să-i povestesc nevesti-mii… I-am găsit pe toţi extrem de îngrijoraţi, plângând…”

Ne-a făcut cu mâna, a mers cred că vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela
Soţia domnului D.C. se înfioară şi acum amintindu-şi strania întâmplare: „Îl urmăream cu privirea pe soţul meu, de acolo de pe banca unde mă aşezasem cu copiii. L-am văzut încuind maşina, a mers cred, vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela… Am simţit că înnebunim de spaimă, am alergat şi eu şi băieţii să vedem ce s-a întâmplat, dar acolo unde îl văzusem noi ultima oară, pe asfalt nu era decât un cerc gălbui cu diametrul cam de trei metri, de parcă un abur de culoarea aia ciudată se ridicase din asfalt!... Nu mai ştiam ce să facem, eu începusem să plâng şi să-l strig pe soţul meu şi îmi dădeam seama că deşi erau şi ei îngrijoraţi, băieţii se străduiau să-şi menţină calmul ca să mă liniştească pe mine… Am vrut să anunţ poliţia, dar cel mai mare mi-a spus că mai bine să aşteptăm puţin, să vedem ce se întâmplă, că ce-or să zică poliţiştii când o să le spunem că un om în toată firea a dispărut brusc de sub ochii noştri, de parcă l-au răpit extratereştrii! Să nu mă întrebaţi ce-a fost în sufletul meu în acea jumătate de oră până s-a întors bărbată-meu, ce griji şi gânduri mi-am făcut, iar el, când a apărut părea aşa de vesel că nu mai ştiam ce să cred…”

„Asemenea hârtie se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e o moştenire de familie?”

Oftând domnul D.C. îşi continuă relatarea: „Mi-au povestit şi mie ce se întâmplase, adică ce văzuseră ei, cum dispărusem eu chiar de sub ochii lor şi de-abia atunci mi-a venit în cap că poate am înnebunit… Când le-am spus ce păţisem, pe unde fusesem, s-au uitat foarte ciudat la mine, de parcă ei, propria mea familie, credeau că nu mai sunt în toate minţile… De-abia când le-am arătat şi lor hârtia pe care o cumpărasem m-am uitat şi eu mai atent la ea… Era atât de subţire de parcă stătea să-mi pocnească între degete… Ca să-i conving le-am zis să vină cu mine să le arăt şi lor… Numai că, culmea culmilor, aceeaşi stradă arăta cu totul altfel acum! Era o stradă obişnuită din zilele noastre, cu blocuri, cu alimentare, ba chiar şi librăria unde vrusesem iniţial să ajung… Am intrat, ai mei se uitau la mine parcă înfricoşaţi, am încercat să nu-i iau în seamă şi m-am apropiat de vânzătoare, o tinerică… Când i-am arătat hârtia şi am întrebat-o dacă au aşa ceva de vânzare, s-a strâmbat la mine şi m-a luat peste picior: «Asemenea hârtie cred că se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e moştenire de familie?» Nu mai ştiu ce a fost, am leşinat acolo… M-au dus ai mei la maşină, mi-au dat un Rudotel şi, până la Sibiu am dormit neîntors… Când m-am trezit, m-am gândit că visasem, dar dacă n-aş fi avut hârtia aia…”

Din arhivele oraşului Mediaş a aflat că strada pe care păşise în 1992 existase în 1780

Nu vă mai spun că am fost ca nebun… De atunci m-am dus cred că de cinci ori la Mediaş, l-am bătut în lung şi în lat, am ajuns să cunosc oraşul acela mai bine decât Sibiul unde m-am născut şi locuiesc, dar n-am dat de strada cu pricina… De curând am răscolit toate hârţoagele din biblioteca oraşului şi am dat de o schiţă a unei străzi care arăta exact ca cea pe care trecusem eu… Numai că strada respectivă existase până în anul 1780, când fusese mistuită de un incendiu!... Tot în documentele acelea scria că nu scăpaseră cu viaţă decât trei dintre locuitorii străzii respective!... Spuneţi-mi sunt eu nebun? Cum aş fi putut eu să trec, în 1992, pe o stradă care nu mai exista din 1780? Cum se poate explica asta?...”

Dl. Radu F., medic, membru al Societăţii Române de Parapsihologie, a avut amabilitatea să încerce o explicaţie a ciudatului fenomen.

„Asemenea lucruri s-au mai întâmplat, se cunosc chiar câteva cazuri celebre de oameni care s-au întors în timp… În terminologia noastră, astfel de treceri se numesc «capcanele timpului». De altfel, explicaţii logice nu există pentru asta, singurul lucru pe care mi-aş permite să-l afirm ar fi că subiecţii unor astfel de întâmplări, au o predispoziţie naturală pentru asemenea întoarceri în timp, predispoziţii existente şi palpabile numai la nivelul subconştientului… Chiar dacă pare o întâmplare, hai să-i zic de domeniul science-fiction-ului, şi aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi refuzăm să credem că Natura ne-ar permite să păşim în alt timp, în alte epoci, eu continui să cred că acest lucru este cu putinţă… Într-o zi, cred că ştiinţa va fi capabilă să ofere o explicaţie pentru asemenea fenomene sau cel puţin va încerca, oferindu-le un nume adecvat, o categorie… De îndată ce botezi ceva într-un anumit fel, acest «botez» devine un substitut pentru fenomenul în sine… Se va ajunge, cu certitudine, într-o zi la cunoaşterea reală a tuturor secretelor timpului şi la înţelegerea lor.”

Fragment din lucrarea „Spaţiu, timp şi dincolo de ele prin yoga”

[Text preluat de la http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=5899]


Sursa: http://roaim.de.vu

VIDEO: Cazuri uluitoare de teleportare


de Lidia Teodorescu

Teleportarea este numele dat de către oamenii de ştiinţă fenomenului prin care un obiect sau o persoană dispare brusc dintr-un anumit loc pentru a apare aproape simultan în cu totul alt loc. Ştiinţa modernă nu poate explica fenomenele de teleportare instantanee; aceasta însă nu împiedică producerea lor. De multe ori, asemenea fenomene nu sunt doar miraculoase, dar pot crea situaţii amuzante.

Fricosul care se teleportează instantaneu

Primele fenomene de teleportare spontană a lui Brian Jones, cercetător la NASA, au apărut în anul 1974, cu ocazia testării unor avioane supersofisticate. În primăvara acelui an, Brian Jones trebuia să urce la bordul acelor avioane pentru a testa câteva dispozitive inventate de el. Se ştia de multă vreme că Jones era foarte fricos, dar nimeni nu credea că va fi nevoie de ameninţarea cu şomajul pentru a-l obliga să se urce în avion. După săptămâni de încercări, în care tot personalul NASA care lucra cu el a dus o îndelungată muncă de convingere, Brian Jones s-a urcat în avion în martie 1974. Dar degeaba.

Încă din primele zile ale experimentului, s-au petrecut fenomene extrem de ciudate. În fiecare dimineaţă, după tergiversări care durau ore întregi, până la urmă Jones se suia la bordul avionului. După ce se instala în scaun, închidea ochii şi îşi astupa urechile. În câteva momente incredibilul se petrecea: colegii lui se trezeau cu Brian Jones în birou. Acesta avea o puternică stare emoţională cauzată de frică şi era într-o poziţie chircită. Imediat în monitoare se auzea vocea speriată a pilotului: „ Domnul Jones a dispărut din avion”. Lucrurile s-au repetat de mai multe ori într-un mod absolut identic.

De fiecare dată când revenea în birou, Brian prezenta stări grave de ameţeală şi nu putea explica ce se petrecea: „Închid ochii, mă cuprinde o frică de moarte, aud un vâjâit şi apoi mă trezesc aici. De fiecare dată mi-e cam rău.” Evidenţa fenomenelor de teleportare nu a mai putut fi negată de oamenii de ştiinţă, iar explicaţia cea mai plauzibilă pe care au găsit-o era legată de puternica frică de zbor a cercetătorului. Aceasta ar fi activat anumiţi centri nervoşi de pe creier şi ar fi condus la teleportarea lui Jones înapoi în biroul său.

Teleportat de dorul soţiei

Brick Dealon era un individ absolut obişnuit, care a trăit nebăgat în seamă până la vârsta de 27 de ani, când s-a căsătorit. El locuia în Los Angeles şi era şofer de taxi. În luna mai a anului 1982 a cunoscut-o pe Luise Brandeville, o fată de care s-a îndrăgostit nebuneşte. După trei luni, cei doi s-au căsătorit şi ciudăţenile au început să se manifeste. Astfel, el apare brusc alături de soţia sa în momentul în care ar fi trebuit să se afle la serviciu. De fiecare dată, la aceste bruşte întâlniri, singurul lucru pe care-l putea spune Brick era: „Mi s-a făcut dor de tine şi am apărut aici”.

La început, soţia a bănuit că el o urmăreşte, dar s-a convins repede că lucrurile nu stăteau chiar aşa, atunci când a observat că soţul său nu-şi găsea maşina. Prima dată când s-a petrecut acest lucru, au găsit maşina la o distanţă de peste 20 de minute de mers faţă de locul în care se întâlniseră. Clientul din taxi era leşinat. Întrebat ulterior ce s-a întâmplat, pasagerul a spus: „Eram la un stop. Şoferul a început brusc să plângă şi să-mi spună că-i este foarte dor de soţia sa. Apoi a dispărut brusc. Atunci cred că am leşinat.”

Fenomenul s-a petrecut de mai multe ori şi, din cauza reclamaţiilor făcute de clienţi, firma a fost nevoită să-l concedieze pe Brick. Speriaţi, soţii Dealon s-au prezentat la un medic psihiatru. S-a descoperit că Brick Dealon nu putea să stea departe de soţia sa, deoarece la un moment dat avea stări de prăbuşire sufletească nejustificate şi i se făcea brusc dor de Luise. În acele momente îl apuca plânsul şi dispărea brusc, ca peste câteva zecimi de secundă să apară lângă soţia sa, indiferent de locul în care se afla aceasta.

Există şi alte relatări despre asemenea teleportări miraculoase. Se pare că acest fenomen a fost consemnat şi în secolele trecute şi chiar au existat cazuri de oameni care erau consideraţi vrăjitori de către Inchiziţie şi arşi pe rug din cauza inexplicabilelor teleportări.

O călugăriţă printre indieni 

La începutul secolului al XVII-lea, Maria, o călugăriţă spaniolă, a povestit superiorilor săi în timpul unei adunări din oraşul Agreda că zburase deasupra Americii Centrale. Cât timp ea se aflase acolo, convertise la creştinism un trib numit Jumano. Spusele Mariei păreau a fi erezii curate, de aceea superiorii i-au cerut să retracteze tot ceea ce afirmase, lucru pe care călugăriţa l-a refuzat categoric.

În anul 1622, Papa Urban al VIII-lea şi Regele Filip al IV-lea al Spaniei au primit o serie de scrisori pline de indignare din partea Părintelui Alonzo de Benavides, un misionar trimis în Mexic pentru a-i creştina pe localnici. El dorea să afle de ce fusese trimis să facă un lucru deja înfăptuit. Indienii aveau rozarii şi cruci şi ştiau tot ceea ce era necesar de la o femeie în albastru, spuneau ei.

În anul 1630, Părintele de Benavides s-a întors în Europa şi, auzind despre călătoriile Surorii Maria, s-a deplasat la Agreda pentru a vorbi cu tânara călugăriţă. Incredibil, ea a descris cu lux de amănunte locurile, oamenii şi obiceiurile pe care el le întâlnise în Mexic. Ea i-a povestit Părintelui uluit întâmplări pe care foarte puţini le-ar fi putut cunoaşte. Iar când misionarul a scos o icoană pe care o foloseau indienii, superiorii Surorii Maria au recunoscut-o ca fiind una dintre cele dispărute de la adunarea din urmă cu câţiva ani.

Dar trebuie remarcat că asemenea fenomene nu sunt întotdeauna necontrolate. În data de 7 noiembrie 1975, doi doctori din Olanada, Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson au înregistrat pe peliculă, în cadrul unui experiment televizat, teleportarea unui yoghin indian pe nume Dadaja a fost declarată veritabilă de către Institutul de Ştiinţe Oculte din Paris. Fenomenele de teleportare nu mai pot fi trecute cu vederea de către oamenii de ştiinţă.

Ce spune ştiinţa?

Orice acţiune care se desfăşoară în timpul real este, conform fizicii moderne, o secvenţă indefinită de procese de materializare şi de dematerializare ce se manifestă la nivel cuantic. Aceste materializări şi dematerializări succesive au întotdeauna loc cu o viteză care este mai mare decât viteza luminii şi ele se produc într-un număr atât de mare, încât percepţia acestui proces de către fiinţa umană obişnuită este atunci aproape continuă, la fel ca în cazul fotogramelor care alcătuiesc un film la cinematograf. Însă atunci când intervin energii adecvate foarte mari, se poate produce o deplasare instantanee la distanţe extraordinar de mari, printr-un salt cuantic gigantic. Acest misterios fenomen poartă numele de teleportare.

Fizica cuantică explică teleportarea particulelor

Până nu demult, teleportarea era un fenomen negat de fizica clasică, dar în 1993, un grup de şase oameni de ştiinţă au demonstrat pentru prima oară că fenomenul este perfect posibil din perspectiva fizicii cuantice. Ei nu au putut explica încă fenomenele de teleportare instantanee care se produc cu o viteză mai mare decât viteza luminii şi nici procesul de teleportare a unei fiinţe vii. Până în prezent, ei au descoperit doar modalitatea creării unei copii fidele a unei anumite particule, care va putea fi apoi teleportată oriunde se doreşte. În explicaţia lor, ei au utilizat ceea ce se numeşte în fizică „perechea EPR”. În anumite condiţii un atom excitat îşi degaja surplusul de energie emiţând simultan doi fotoni (foton=particulă, cuantă de lumină). Aceşti fotoni, fiind atunci creaţi împreună, vor avea absolut toate proprietăţile perfect corelate; chiar după ce sunt separaţi, ei rămân pentru totdeauna într-o intimă legătură, aşa încât proprietăţile unuia se transmit şi asupra celuilalt, indiferent de distanţa care-i separă. Aceste experimente sunt un punct de plecare pentru o posibilă viitoare explicaţie completă a teleportării.


Filmul artistic Jumper este centrat pe această idee a teleportării naturale a omului, abilitate pe care eroul principal o descoperă întâmplător în condiţii extreme... Rezultate Google pentru filmul Jumper, online, subtitrat. Filmul aminteşte de faptul că asemenea teleportări naturale s-au petrecut de multe secole, iar Inchiziţia îi vâna pe cei care aveau aceasta abilitate, şi îi considera vrăjitori.

La final iată un scurt videoclip ce prezintă în mod artistic teleportarea, dar aici este explicată prin folosirea unui mic dispozitiv special:

marți, 16 aprilie 2013

CANONUL LACRIMILOR: Miercuri seara - o SLUJBĂ UNICĂ a Bisericii Ortodoxe (VIDEO)


Pe 17 aprilie 2013, seara, în săptămâna a V-a din Postul Mare va fi oficiată în toate bisericile Denia Canonului cel Mare, zis şi "Canonul lacrimilor", creație excepțională a Sfântului Andrei Criteanul.
Deniile, slujbe specifice Postului Mare, sunt utrenii care se săvârşesc în seara zilei precedente. Astfel, Denia Canonului cel Mare este utrenia zilei de joi, 18 aprilie, oficiată miercuri seara. Cunoscută drept "Canonul lacrimilor", această creaţie în versuri a Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii Ortodoxe şi este citit integral miercuri în săptămâna a V-a a Postului.


Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări. Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de "Canonul Mare“, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. 

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este citit în patru părţi în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari, pentru a fi reluat în întregime, în săptămâna a V-a a Postului.

Monument al imnografiei creştine răsăritene

Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul, este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. 
Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta - Grecia. În anul 712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.

Sfântul Andrei Criteanul a fost un remarcabil orator şi poet. Opera sa clasică este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. 

Cântecul de lebădă al omului păcătos

Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: "(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.

Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii."

Text preluat de la basilica.ro

Sursa: www.evz.ro

CUTREMUR de 7,8 grade în Orientul Mijlociu. Cel puţin 34 de persoane au murit în Pakistan | VIDEO


Seismul s-a produs în sud-estul Iranului, aproape de granița cu Pakistanul, dar s-a resimțit și în Orientul Mijlociu și chiar și în capitala Indiei, New Delhi, potrivit BBC. Dacă un prim bilanț al presei locale iraniene vorbea despre 56 de morți, dintre care 16 din Pakistan, un oficial de la Teheran a menţionat că nu au fost înregistrate victime în Iran. Cel puţin 34 de persoane şi-au pierdut viaţa în Pakistan.
Clădiri avariate în Iran, în urma cutremurului din 9 aprilie 

Sursa: Reuters

Un responsabil al Centrului Iranian de Criză a declarat că nu s-au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti în urma cutremurului produs în Iran. Oficialul iranian a explicat că epicentrul seismului este situat în deşert, iar în jurul său nu există centre populate. Anterior, televiziunea publică iraniană anunţa cel puţin 40 de morţi.

Sistemele de energie şi comunicaţii nu mai funcţionează în provincia Sistan şi Baluchistan din sud-estul Iranului. Cutremurul a avariat peste 1.000 de clădiri în oraşul Mashkail, situat în provincia pakistaneză Balucistan.


"Este cel mai mare cutremur din ultimii 40 de ani. Ne așteptam să fie sute de victime", susține un oficial iranian, adăugând că în regiune a fost declarată starea de urgență. 
Potrivit televiziunii iraniene, alte cel puțin 16 persoane au murit și 100 au fost rănite în provinciile Balochistan și Panjgur din Pakistan.
Echipe de salvare trimise în regiune
Cinci echipe de salvare au fost trimise în satele din regiunea Saravan, pentru a evalua

pagubele produse și a acorda ajutor, a spus șeful Semilunii Roșii iraniene, Mahmoud Mozafar, citat de AFP.
Potrivit Institutului American de Geologie, magnitudinea cutremurului a fost de 7,8 pe scara Richter. 
Cutremurul s-a produs, la 12.44 (ora României), în sud-estul țării, într-o zonă muntoasă și deșertică, la 86 de km de orașul Khash, lângă granița cu Pakistanul, precizează BBC.
Unda de șoc s-a propagat până la New Delhi
Trepidațiile s-au simțit în Golf și Orientul Mijlociu și s-au mișcat și clădirile înalte din New Delhi, potrivit sursei citate. Oamenii au ieșit din case și au fugit pe străzi, potrivit martorilor citați de Reuters. De asemenea, au fost evacuați locatarii din clădirile care s-au zguduit în Qatar și Dubai.
Majoritatea instalațiilor nucleare iraniene sunt localizate în centrul Iranului și în vestul țării, inclusiv centrala nucleară de la Bushehr, de pe coasta Golfului. O hartă a Institutului american pentru Știință și Securitate Internațională nu arată că ar exista vreo clădire sau centrală nucleară în sud-estul Iranului, aproape de Pakistan.
Cutremurul de astăzi survine la doar o săptămână după ce sudul Iranului a fost zguduit de un alt seism grav, cu magnitudinea de 6,3 pe scara Richter. Seismul de marțea trecută a ucis cel puțin 37 de persoane și a rănit alte 850.



Terapia SALVATOARE. Cum ne putem VINDECA prin RUGĂCIUNE /VIDEO


În SUA, rugăciunea a devenit de ceva vreme procedeul complementar medicinei, specialiştii subliniind că este mult mai popular chiar decât terapia naturistă, ori exerciţiile terapeutice.
Tot specialiştii sunt cei care subliniază, prin intermediul diverselor studii, că rugăciunea poate considerată “un secret al longevităţii, pentru că acţionează asupra normalizării tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac”.

Controverse în lumea medicală
După cum preciza howstuffworks.com., oamenii care sunt credincioşi, păstrează posturile şi au zile special dedicate rugaciunilor sunt mai sănătoşi, şi nu cad prada viciilor. “Poate fi considerată o terapie salvatoare, atâta timp cât oamenii aplică lucruri care par simple, dar de fapt sunt complexe”.

În anul 1988, fizicianul Randolph Byrd avea să iniţieze un studiu (cu o durată de cinci ani), cu privire la influenţa rugăciunii asupra cardiacilor. Rezultatele studiului au stârnit controverse în lumea medicală, deoarece s-a dovedit că 85% dintre persoanele care au folosit rugaciunea ca terapie alternativă au răspuns mult mai repede la tratament. Ca un fapt inedit, studiile ulterioare au contrazis concluzia lui Byrd, scoţând în evidenţă înrăutăţirea stării de sănătate a cardiacilor care au optat pentru rugăciune ca terapie complementară.
“Rugăciunea pentru însănătoşirea altei persoane ar putea să ajute, mai ales dacă cel care se roagă este fizic aproape de cel pentru care este rugaciunea”, mai subliniază oamenii de ştiinţă.


Îmbunătăţiri surprinzătoare
Candy Gunther Brown, un profesor asociat al Departamentului pentru Studii Religioase de la Universitatea Indiana Bloomington, este cel care a condus studiul pentru "rugăciunea de mijlocire prin proximitate" de vindecare, potrivit Times of India . Studiul a descoperit îmbunătăţiri surprinzatoare in ceea ce priveşte vederea şi auzul la persoanele din zone dezavantajate economic, unde ochelarii sau aparatele auditive nu sunt disponibile uşor.
"Am ales să investigam rugăciunea de proximitate pentru că aşa se spun multe rugăciuni de către penticostali şi creştini", a subliniat Brown, care a adăugat că “acest studiu a făcut parte dintr-o cercetare mai amplă despre semnificaţiile culturale şi experienţa vindecării spirituale”.
Cercetătorii mai subliniază că rugăciunea nu poate fi măsurată, “pentru a vedea în ce doză se recomandă pentru anumite afecţiuni, nu poate fi cuantificată şi nici divizată pentru a vedea exact mecanismul de acţiune al acestui proces asupra mentalului şi implicit al metabolismului”.



Sursa: www.evz.ro