Un copil vine din Rusia
E sigur ca a mers pe jos. Aproape o mie de kilometri. Un copilandru de calugar, venind dinspre rasarit, firav, inalt, subtiratic, c-o bocceluta in spate si crucea in mana, iesind pe portile unei manastiri rusesti si pornind prin pustiu, ca sa schimbe lumea. Trecea peste tundrele Niprului, prin tinuturile urgisite ale unei Ucraine din anii 1700, in care credinta ortodoxa era prigonita pana la interzicerea vietii pustnicesti, tot mai departe, peste platourile lungi ale Moldovei mangaiate de-un soare pal si ametitor, cu rasa zdrentuita si picioarele arse de rani, uitandu-se mereu in zari, adulmecand orizontul, cautand cu infrigurare primele siluete
ale muntilor. Muntii! Atata avea in gand. De cata vreme nu ii mai vazuse?… Un cuib de munti indumnezeiti, din Moldovlahia, despre care aflase de la vestiti parinti kieveni (“unul din colturile cele mai infloritoare ale lumii ortodoxe, c-o viata monahala mult mai profunda si intensa decat in Rusia sau Grecia”, dupa cum scriau acestia, in epoca), acolo unde Carpatii se rasucesc fabulos spre apus, o “curbura” mistica, cu puteri teribile, loc in care schimnicia si isihasmul se pastrau vii si neintrerupt inca din veacul al treilea al primilor crestini. Inaintea acestor munti s-a oprit fratiorul Vasilie Bezrucovai, in anul 1708, pe cand avea varsta de numai 16 ani. Flacaul monah ce urma sa fie numit peste timp Sfantul Vasile de la Poiana Marului.
Icoana mutilata Statea aici si privea muntii, dupa lunga pribegie. Si tot aici stau si eu, la cativa kilometri de orasul Focsani, privind spre siluetele acelea fantastice, albastrii, ale coamelor Vrancei si Buzaului, gandindu-ma la ce a vazut el, candva. Intra printre culmile lor ca-ntr-un templu. Muntii romanesti, in care avea sa se zavorasca pentru tot restul vietii. Vasile Carpatinul e cunoscut azi in intreaga ortodoxie mondiala. Rugatorul Carpatilor, i s-a mai zis. Unii cercetatori sustin ca, desi nascut in tinutul slav al Poltavei, provenea dintr-o familie de origine romana, pribegi moldoveni de-ai lui Cantemir, cu nostalgie de pamanturile moldave si ca de aceea a venit aici. Nici nu mai conteaza. A ramas al Vrancei noastre pentru totdeauna, ingropat intre muntii valahi si “continuat in duh” de mii de mari duhovnici si sfinti, care i-au urmat modelul si scoala monahala de isihasm si “rugaciune neintrerupta a inimii”. Astazi, prin faptele sale, e socotit a fi unul din cei mai insemnati sfinti romani din toate veacurile.
Dalhauti. “Pasim peste pasi de sfant…”
Manastiri care nu mai sunt. Traisteni, Poiana Schiopului… Gasesc cu greu chiar si satele care le poarta azi numele, la poalele muntilor dinspre Ramnicu Sarat. Oamenii, nici macar batranii mai credinciosi de pe langa bisericile vechi, nu stiu mare lucru despre acest Sfant, ce-a zabovit la inceputuri prin manastirile lor, care azi oricum nu exista.
Poate mai sus, la Poiana Marului, daca sfantul se numeste asa… Dar e departe, spre culmile Bisocii, o manastire de dincolo de raul Ramnic pe care trebuie sa-l treci cu masina prin apa, caci nu e nici un pod, si apoi sa urci mult pe-un drum de pamant. E departe, dar sigur voi ajunge.
Deocamdata, Dalhauti. O manastire mare, ascunsa in paduri seculare, la radacina muntilor Vrancei. Ctitorita tocmai in… 1464! E nedrept ca se stie azi asa putin despre ea, mai ales ca e atat de frumoasa. Aici a stat Sfantul mai intai, vreme de douazeci de ani, pe pamant romanesc, devenind preot si apoi staret, in fruntea a sute de monahi imbunatatiti, inalti rugatori, care au impanzit cu chiliile lor toate sihastriile din jur. Padurea e intr-adevar uluitoare.
Biserica crapata de cutremure Rezervatie, neatinsa inca de om. Tisa uriasa. Cedri uitati de timp. Stejari batrani de sute de ani. O imensitate verde, deasa, de nepatruns. Toata aceasta padure “l-a vazut” candva. Iar el, Sfantul, a privit-o, la randu-i. Noianul de copaci se opreste rotund imprejurul manastirii, atingandu-i chiar ultimele ziduri albe, ca un imens perete vegetal, dincolo de care ne pandeste, frematand, o simfonie de mistere si soapte. “Padurea asta, da… Va dati seama, cam tot asa era si atunci. Ce loc mai potrivit putea fi pentru o manastire decat poiana asta binecuvantata?”, imi zice maica Rafaela, calauza noastra prin paradisul de la Dalhauti, inca uimita de aceasta splendoare, chiar si dupa noua ani in care nu a parasit manastirea. “Noi am primit bucuria de a trai aici si trebuie sa avem grija de ea. Raspunderea noastra e mult mai mare decat a altor oameni. Pasim, zi de zi, peste pasi de sfant. Este un har al locului, un duh de rugaciune inca viu. Si la sfarsit o sa ni se ceara: “Ce-ai facut cu fericirea asta? Ce-ai facut cu ceea ce ti s-a dat?…”".
Biserica in care a slujit Sfantul e neatinsa Biserica veche din piatra, zisa “Dintre morminte”, este intocmai aceea in care a slujit Sfantul Vasile, acum trei veacuri. Catapeteasma aurita atinsa de degetele sale… Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, inaintea careia s-a inchinat de atatea ori… O icoana celebra in intreaga lume crestina, din care a tasnit sange, atunci cand, la Constantinopol, niste turci au lovit cu sabia chipurile Maicii si Pruncului, si care apoi “a venit singura” inapoi, acasa, plutind miraculos si luminata de ingeri, pe apele Marii Negre, chiar pana la picioarele monahului roman caruia turcii ii luasera si-i pangarisera icoana la Constantinopol. Maica Rafaela atinge prelung taieturile de sabie de pe fetele Fecioarei si Pruncului.
Dalhauti – primul loc sfant romanesc in care a trait Vasile “Uitati-va, e inca proaspata. E trup…”. Imi zice ca acolo a fost carne vie, ca marginile loviturilor adanci s-au vindecat ca orice rana omeneasca. Chipurile cicatrizate ale unei Mame cu Copilul Ei…Te infiori cand le vezi. E dureros, tragic chiar. Mai ales Copilul, lovit pe toata fata, cu o asemenea cruzime… Insa tristetea asta a acestei picturi vii a vindecat mii de oameni. Rafaela, tanara monahie de 36 de ani, a cunoscut bolnavi de cancer, paralizati, oameni neputinciosi de-a avea prunci, toti “chemati” aici de icoana. Pur si simplu, nu mai puteau trai fara a vedea aceste chipuri. Veneau iarasi si iarasi, de la mari distante, cuprinsi de o divina dependenta. Si s-au tamaduit.
Minune in iarba: biserica de la Poiana Marului (Buzau) Unii specialisti in arta zic c-a fost pictata chiar de Apostolul Luca sau de unul dintre ucenicii sai directi. Oricum, atunci cand a venit Sfantul Vasile, icoana era de mult in muntii Vrancei. Sfantul stia unde vine. Simtea chemarea, se zice. Aceeasi pe care a simtit-o si celebrul sau ucenic de la Dalhauti, Paisie Velicikovski, sosit tot din zona Poltavei, cel ce avea sa devina unul din cei mai mari sfinti ai crestinatatii. Aceeasi pe care au simtit-o si multimile de alti schimnici slavi, porniti intr-o adevarata “emigratie monastica ruso-ucraineana, spre locurile sfinte romanesti”, marturisind cu totii ca monahismul romanesc era cu mult mai infloritor decat cel rus si, in acea vreme, mai puternic decat in intreaga ortodoxie.
Un sfant a fost chemat de o icoana. Asa cred azi mai toti batranii localnici dimprejurul Dalhautiului. Ca icoana l-a adus pe Vasile din Rusia. Mainile lui au atins-o. Lacrimile din ochii lui au atins-o.
Paisie. Intalnire intre doi sfinti
Maicile de la Dalhauti sustin ca puterea icoanei si a Sfantului inca ocroteste si azi manastirea. Real, demonstrabil chiar si stiintific.
Catapeteasma bisericii vechi de la Poiana Marului Cercetarile asupra terenului spun ca acesta aluneca atat de puternic, incat cladirile n-ar fi trebuit sa mai stea de mult in picioare. In plus, cutremurele sunt aici “la ordinea zilei”, dupa cum imi spune maica Rafaela, care nici macar nu mai tresare atunci cand chilia ei e adesea zgaltaita de miscarile pamantului. O a treia biserica, mai noua, ridicata pe la 1850, are zidurile crapate pana la radacina de aceste dese si violente cutremure. N-a rezistat, fiindca a fost “mai slaba in duh”. Din cea straveche, in care-a slujit Sfantul Vasile, nu s-a miscat nicicand vreo caramida.
Iesim, si Maica Rafaela priveste iar padurile. Imi zice ca, pe mari departari, in codrii astia, inca se mai gasesc ramasite din chiliile vechilor pustnici. Cei apropiati ai lui Vasile au fost patruzeci. Preoti. Unul si unul. Adevarata oaste calugareasca de elita. Dar imprejurul asezamantului traiau si altii, sute de schimnici atrasi de harul marelui duhovnic. Si azi, maicile gasesc adesea caramizi, barne seculare, obiecte de cult stravechi, chiar oseminte. Ies din pamant, an dupa an. In spatele bisericii crapate, e o pajiste inflorita in forma de amfiteatru.
Aici, deasupra acestei “aule naturale”, cam pe unde e banca pe care sed eu alaturi de maica Rafaela, statea candva Sfantul Vasile si le vorbea multimilor de ucenici. Apoi, tot aici, alti si alti egumeni straluciti care i-au urmat. O scoala de monahism a dainuit fara intrerupere pana nu de mult, inainte de comunism, cand un ieromonah numit Nazarie Sapunaru inca mai tinea un seminar teologic pe amfiteatrul inverzit, predicand si povatuind in duhul Sfantului Vasile. De peste saptesprezece secole, aici, calugaria nu s-a oprit niciodata.
Si tot la Dalhauti l-a cunoscut staretul Vasile si pe tanarul sau ucenic, Paisie Velicikovski, venit tot din Poltava, zeci de ani mai tarziu. O intalnire epocala, intre doi mari sfinti, care in manastire este evocata si azi de parca s-ar fi petrecut ieri. Din relatarile inaintasilor, maica Rafaela aproape si-l poate inchipui: un tanar timid, firav, cu sanatatea slaba, care muncea la bucatarie, dar nu se prea pricepea, caci “avea mintea in alta parte”, plangand ca un copil de fiecare data cand ardea painea in cuptor, desi staretul nu il certa niciodata.
Gata sa-si ia zborul Aceasta ucenicie a lui Paisie in muntii Vrancei avea sa fie hotaratoare pentru destinul viitorului sfant valah. Si nu e de mirare ca, dupa patru ani de la plecarea lui in Athos, staretul Vasile a venit el insusi pe pamant grecesc, special ca sa isi vada invatacelul, de care ii era atat de dor, tunzandu-l in monahism si imbracandu-l in “schima mica”, in primavara anului 1750. Ilustrul staret n-a mai ramas nici el multa vreme la Dalhauti. Agitatia devenise prea mare, erau deja calugari multi si buni. I-a luat pe cei mai vrednici, doisprezece, asemeni unor apostoli, si a plecat cu ei inspre munte. Tot mai departe, spre munte… Se intampla in anul 1730, si-n iarna aceea au dormit cu totii in bordeie, sub pamant, prin paduri. Noua manastire avea sa se numeasca Poiana Marului. La inceput au fost treisprezece impreuna cu Sfantul.
Poiana Marului. Al doilea Athos
Ctitorie certa a Sfantului Vasile, anul 1730… E seara deja si raul e prea umflat, nu se poate trece. Ramnicul, apa ce aproape inconjoara muntele manastirii, ca un hotar spre lumi inalte, lasandu-te sa razbati doar atunci cand iti e harazit.
O catedrala din lemn A doua zi suntem iarasi in Jitia, la magazinul satesc de pe mal, cautand un tigan carutas care ne promisese c-o sa ne treaca prin vad. Valurile ajung pana la burta bietilor caluti, care se opintesc din toate puterile, abia sprijinindu-se pe pietrele alunecoase. Iar apoi se avanta pe drumeagul acela desfundat, zgaltaindu-ne si zgranganind caruta asurzitor, un drum hotarat si abrupt, ce se infige parca direct in cer.
E de necrezut ce distante parcurgeau atunci, pe jos, calugarii lui Vasile. Manastirile Dalhauti si Poiana Marului erau considerate aproape ca una singura, o singura obste, sub un singur staret, iar Sfantul facea de sute si sute de ori drumul asta, pe care azi iti ia ore sa-l strabati anevoios, cu masina. Tot el pleca adesea si spre celelalte manastiri ale sale din munti, toate intemeiate si ridicate de el, ca sa le verifice randuielile aspre si sa-si instruiasca monahii. O frematare de calugari era aici, in veacul al XVIII-lea, in jurul renumitei Poiana Marului. Cel putin unsprezece manastiri a condus si supravegheat spiritual egumenul Vasile, in muntii Vrancei si ai Buzaului. Doar el – singur! -, fapt rar intalnit, in intreaga traditie isihasta: Dalhauti, Ciolanu, Ratesti, Rogoz, Bontasti, Traisteni, Gavanu, Fundatura, Carnu, Valea Neagra, azi manastiri renumite, toate au fost “opera” lui, umplute doar cu ucenici formati de el, romani si rusi, unite intr-o vatra de sihastrie celebra oriunde in lume, in acea vreme, sub numele de “al doilea Athos”.
Adevarata fortareata uriasa din lemn este manastirea Poiana Marului. Lemn! Lemn mult, lemn innegrit, inchegat in niste constructii fabuloase, nepamantene. Biserica este cea mai mare si mai sofisticata plasmuire din lemn din cate am vazut. O complicata alcatuire ruseasca, de barne prelungi, c-o bogatie de imense turle deasupra, asemeni unei fantasmagorice nave spatiale de scandura, coborate in mijlocul unei pajisti cu flori galbene. Manastirea e azi cam pustie. Asa e de luni de zile. Doar un calugar tanar si patru maici stau aici, insa credinciosii nu prea mai vin. Asta, de cand Episcopia Buzaului si Vrancei l-a exilat din manastire pe un parinte, numit Macarie Besliu, cel care a refacut manastirea dupa comunisti si care era iubit enorm de mii de oameni. Au fost conflicte multe, violente, s-a vorbit chiar de un blestem, de-o incalcare a “Testamentului” scris al Sfantului Vasile din anul 1764, care ameninta cu anatema peste veacuri pe oricine va incerca sa strice randuielile athonite ale manastirii sale, aducand aici calugarite, in locul monahilor. Asa s-a intamplat, acum nici un an. Macarie a fost trimis abuziv la un schit indepartat, Muntioru, iar in locul sau au fost aduse sarmanele astea patru maici si tanarul preot Dionisie de la Ciolanu, monahi care nu au nici o vina. Parintele ma intampina tacut, cu ochii in pamant, abia intr-un tarziu ma intreaba daca-s venit tot “in legatura cu scandalul”, resemnat, pregatit sa-mi spuna si mie, ca atatora altii, ca el n-are ce face, c-a fost trimis cu ascultare de Inaltul, iar un calugar trebuie sa asculte… Si chiar se mira cand aude ca nu pentru asta am venit. Desigur, imi va arata manastirea, imi va zice atata cat stie si el despre Sfant, caci e venit de putin timp si trebuie sa-l inteleg… El, unul, poate chiar ca ar fi dorit sa plece, data fiind aceasta stare conflictuala, in care i-e greu sa traiasca unui calugar. Da, poate ar fi plecat. Daca acum un an, cand a venit prima oara aici, n-ar fi vazut o icoana a Sfantului Vasile.
Sfantul Paisie Velicikovski “Icoana aceea mi-a schimbat viata. Un sfant cu palmele pe piept, in pozitia de “rugaciunea inimii”. Nu stiu ce a fost atunci. Simpla vedere a icoanei?… Faptul ca acea icoana se afla intr-un loc atat de binecuvantat?… Nu stiu. Dar din august, cand am vazut-o, si pana in noiembrie, cand am venit aici, tot icoana aia o vedeam in minte, pe oriunde mergeam. Mereu, mereu. Ma obseda, ma chema, am inceput sa citesc despre Sfantul acesta, veneam aici si intrebam despre el, daca se stie mai mult, ce carti a scris, daca are moaste… Eu am fost hirotonit pe 15 noiembrie, de ziua Sfantului Paisie, ucenicul lui Vasile de la Poiana Marului. Si tot de 15 noiembrie, dupa un an, am fost chemat aici.”
Vad si eu icoana aceea, in dreapta altarului. Parintele Dionisie accepta sa fie fotografiat langa ea. Vasile e, intr-adevar, in putina iconografie, unul din cei mai “spiritualizati” sfinti romani din cati am vazut. Subtire, doar piele si os. Destul de inalt, probabil. Privirea coborata peste pometii proeminenti, privindu-te c-o blandete inlacrimata si-o mila ce vine parca dintr-o mila de sine insusi. A murit in anul 1767, in manastirea asta, dar din smerenie, n-a vrut sa i se stie locul de ingropaciune, trecand aceasta dorinta chiar in testamentul sau. Si totusi, dintr-o anumita cruce straveche infipta in iarba inapoia altarului, calugarii au vazut iesind, in unele nopti, o lumina nefireasca…
Academia din iarba
A devenit deja un “tabiet” al locului: in unele seri de vara, parintele Dionisie sta cu maicile sale pe iarba si privesc impreuna cum razele sidefii ale lunii scalda halucinanta constructie intunecata a bisericii.
Tanarul Dionisie, langa icoana care i-a schimbat viata Ireala, tenebroasa, parca de pe alta lume… Se uita cu totii si-si inchipuie ce-a fost demult. E-atata istorie si sfintenie in locul asta, incat tanarul preot se infioara povestind. Abia zabovind un timp aici si-a dat seama. Imi arata intr-o carte recenta, a unui teolog italian, Dario Raccanello, elogiile aduse de carturari si traitori crestini acestei manastiri, staretului Vasile, spiritualitatii romanesti din veacul al XVIII-lea. Sunt sute de pagini de admiratie, doar despre Vrancea, Buzau si Poiana Marului. “Aici exista o straveche traditie isihasta care isi afunda radacinile in insesi radacinile crestinismului si care e inca vie si in zilele noastre”… “Un puternic curent filocalic romanesc de rugaciune care a iradiat in intreaga lume ortodoxa”… “Sfantul Vasile, cel mai profund cunoscator al literaturii ascetice si mistice bizantine pana in vremea sa”… “Nici un alt schit romanesc nu a exercitat in campul culturii spirituale o influenta asemanatoare celei de la Poiana Marului”… Si altele si altele. Strainii au scris. Noi, injust de putin. Italianul insusi e revoltat uneori, citand ca “pana astazi, in literatura teologica romaneasca, figura lui Vasile nu a facut obiectul nici unui studiu (…), iar in manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Romane numele “staretului” nostru de la Poiana Marului e amintit doar in treacat…”.
Vasile si Paisie Toti strainii ne elogiaza istoria, “certandu-ne” ca astazi nu izbutim a ne pretui indeajuns comorile. Vorbesc despre aceasta manastire ca de “un mare centru cultural european”, “un fenomen unic”, afirmand ca “rar s-a intalnit un schit ca acela de la Poiana Marului, care in doar o suta de ani de viata sa fi lasat urme atat de profunde in literatura religioasa”. Aici, in pustietatea muntilor vranceni, se afla in vremea lui Vasile o prestigioasa biblioteca si un “scriptorium”, din care au iesit o multime de copii si manuscrise nepretuite, executate de scribi copisti faimosi, ce lucrau zi si noapte, dupa o adevarata gramatica a transcrierii expresiilor straine. Calugari carturari, instruiti la nivel european, oameni de spirit senzationali traiau in codrii astia, candva. Iar deasupra tuturor a vegheat neintrerupt, vreme de 37 de ani, acelasi si acelasi Vasile Carpatinul…
Tanarul Dionisie sta aici, pe iarba, si priveste biserica innegrita. Si langa el ii simte adesea pe calugarii de odinioara, adunati imprejurul duhovnicului lor, care “avea obiceiul sa se aseze pe iarba verde de langa biserica, sub pomii care se aflau in jurul lacasului, si atunci fratii veneau sa sada alaturi de staret, care incepea sa le vorbeasca si sa le raspunda la intrebari…”. Ucenicul Paisie Velicikovski aminteste ca la aceste reuniuni – numite “convorbiri de suflet folositoare” – participau sute de monahi, sezand pe iarba si “indestulandu-se cu miere duhovniceasca, care picura pe buzele povatuitorului Vasile”… O adevarata Academie teologica in aer liber era la Poiana Marului, c-un duh de rugaciune extraordinar de puternic, in aceasta obste numita “minunata”, de cronicile bisericesti ale vremii, in care monahii traiau in desavarsita armonie si ascultare, iubind tacerea, smerenia si saracia celor materiale, urmand cu sfintenie regulile staretului lor: fara carne, fara nici un pahar de vin. In post, cu exceptia sambetei si duminicii, fara branza si lapte. Citirea zilnica a Sfintei Scripturi. Dar mai ales practicarea neincetata a rugaciunii inimii, rostirea ei continua in minte, prin anumite “tehnici” care au creat “un adevarat curent de innoire al monahismului isihast din intreaga lume”. Vasile era socotit “cel mai faimos isihast din Romania… Primul dascal din Rasaritul ortodox al rugaciunii mintii in timpurile moderne, din moment ce, din punct de vedere cronologic, Paisie Velicikovski si Nicodim Aghioritul s-au distins dupa el”, asa cum precizeaza un vestit cronicar grec, Paisios Tachiaos. Prin asta e celebru si azi in istorie Vasile de la Poiana Marului: prin “stiinta” de a rosti cinci vorbe. Doamne. Iisuse. Hristoase. Miluieste-ma. Pe mine. La el, numai cinci. Fara “Fiul lui Dumnezeu”. Fara “pacatosul”. Doar atat. Iar dupa aceea e doar Raiul…
Macarie de la Muntioru. Harul merge inainte
Aveam sa-l cunosc si eu pe acel Macarie Besliu, cel numit de multi credinciosi “un al doilea Vasile de la Poiana Marului”, la schitul sau din varful muntelui in care a fost exilat, Muntioru, urcand tot cu o caruta trasa de cai, insa pe-un drum mult mai anevoios si acoperit de noroaie adanci, pana la genunchi, printr-o ploaie torentiala, urcus de aproape doua ore in care de vreo doua ori am crezut c-as putea sa imi pierd viata.
Parintele Macarie Macarie, duhovnicul taran, hatru, cu plete albe si fruntea plesuva, caruia insusi parintele Cleopa i-a sarutat mana, zicandu-i ca “e bucuros sa vada pe cel pe care Cuviosul Vasile l-a ales staret la manastirea lui”. Cel care a pus la cale, intr-un timp miraculos de scurt, canonizarea Sfantului, din anul 2003, la care au slujit 15 arhierei si 150 de preoti. Calugarul care a vazut cu martori, la Poiana Marului, dupa o miezonoptica de vara, “la doispe jumate-unu noaptea, o lumina iesind din crucea de langa biserica, nici de foc, dar nici sa zici ca-i de aur, ci o lumina blanda care iradia cam la trei-patru metri, asa, imprejurul crucii…”. E crucea din iarba dindaratul altarului, sub care multi oameni cred ca ar fi moastele Sfantului vrancean. Dar tanarul Dionisie nu poate sti. Nici inaintasul sau, Macarie, nu poate spune asta. Oricum, nu s-ar putea sapa acolo, caci sfantul insusi nu a dorit-o, in testamentul sau, deci deshumarea n-ar avea nici un temei.
Manastirea Muntioru, la care a fost exilat parintele Macarie Si totusi, tanarul Dionisie il simte pe Sfant mereu langa el. Cum? N-ar putea spune. Printr-un anumit “duh” ce pluteste peste gradina asta plina de meri, din soiuri ce nu mai traiesc nicaieri in tara, la atat de mari inaltimi… Prin icoana aceea aurita din dreapta catapetesmei, destul de noua altminteri, dar care i-a schimbat, candva, destinul… Prin cele cinci cuvinte pe care le rosteste mereu, in creierul sau, caznindu-se sa nu le piarda, sa nu le strice cadenta respiratiei, chiar si atunci cand vorbeste cu mine, cu maicile sale, tinere si speriate de o misiune asa de mare, cand munceste la gradina sau cand paseste printre flori, asteptand duminicile, la biserica, oameni care incep sa vina iarasi, din ce in ce mai multi, inapoi, in locul acesta binecuvantat, pe care n-au cum sa-l uite. Mereu, aceleasi cinci cuvinte. Rasunand in gand, ca un clopot indepartat: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine.”
Cinci vorbe. Atat. Dupa aceea, e doar Raiul.
Fotografii de DAN TRASNAI
E sigur ca a mers pe jos. Aproape o mie de kilometri. Un copilandru de calugar, venind dinspre rasarit, firav, inalt, subtiratic, c-o bocceluta in spate si crucea in mana, iesind pe portile unei manastiri rusesti si pornind prin pustiu, ca sa schimbe lumea. Trecea peste tundrele Niprului, prin tinuturile urgisite ale unei Ucraine din anii 1700, in care credinta ortodoxa era prigonita pana la interzicerea vietii pustnicesti, tot mai departe, peste platourile lungi ale Moldovei mangaiate de-un soare pal si ametitor, cu rasa zdrentuita si picioarele arse de rani, uitandu-se mereu in zari, adulmecand orizontul, cautand cu infrigurare primele siluete
Icoana mutilata �
Dalhauti. “Pasim peste pasi de sfant…”
Manastiri care nu mai sunt. Traisteni, Poiana Schiopului… Gasesc cu greu chiar si satele care le poarta azi numele, la poalele muntilor dinspre Ramnicu Sarat. Oamenii, nici macar batranii mai credinciosi de pe langa bisericile vechi, nu stiu mare lucru despre acest Sfant, ce-a zabovit la inceputuri prin manastirile lor, care azi oricum nu exista.
�
Deocamdata, Dalhauti. O manastire mare, ascunsa in paduri seculare, la radacina muntilor Vrancei. Ctitorita tocmai in… 1464! E nedrept ca se stie azi asa putin despre ea, mai ales ca e atat de frumoasa. Aici a stat Sfantul mai intai, vreme de douazeci de ani, pe pamant romanesc, devenind preot si apoi staret, in fruntea a sute de monahi imbunatatiti, inalti rugatori, care au impanzit cu chiliile lor toate sihastriile din jur. Padurea e intr-adevar uluitoare.
Biserica crapata de cutremure �
Biserica in care a slujit Sfantul e neatinsa �
Dalhauti – primul loc sfant romanesc in care a trait Vasile �
Minune in iarba: biserica de la Poiana Marului (Buzau) �
Un sfant a fost chemat de o icoana. Asa cred azi mai toti batranii localnici dimprejurul Dalhautiului. Ca icoana l-a adus pe Vasile din Rusia. Mainile lui au atins-o. Lacrimile din ochii lui au atins-o.
Paisie. Intalnire intre doi sfinti
Maicile de la Dalhauti sustin ca puterea icoanei si a Sfantului inca ocroteste si azi manastirea. Real, demonstrabil chiar si stiintific.
Catapeteasma bisericii vechi de la Poiana Marului �
Iesim, si Maica Rafaela priveste iar padurile. Imi zice ca, pe mari departari, in codrii astia, inca se mai gasesc ramasite din chiliile vechilor pustnici. Cei apropiati ai lui Vasile au fost patruzeci. Preoti. Unul si unul. Adevarata oaste calugareasca de elita. Dar imprejurul asezamantului traiau si altii, sute de schimnici atrasi de harul marelui duhovnic. Si azi, maicile gasesc adesea caramizi, barne seculare, obiecte de cult stravechi, chiar oseminte. Ies din pamant, an dupa an. In spatele bisericii crapate, e o pajiste inflorita in forma de amfiteatru.
�
Si tot la Dalhauti l-a cunoscut staretul Vasile si pe tanarul sau ucenic, Paisie Velicikovski, venit tot din Poltava, zeci de ani mai tarziu. O intalnire epocala, intre doi mari sfinti, care in manastire este evocata si azi de parca s-ar fi petrecut ieri. Din relatarile inaintasilor, maica Rafaela aproape si-l poate inchipui: un tanar timid, firav, cu sanatatea slaba, care muncea la bucatarie, dar nu se prea pricepea, caci “avea mintea in alta parte”, plangand ca un copil de fiecare data cand ardea painea in cuptor, desi staretul nu il certa niciodata.
Gata sa-si ia zborul �
Poiana Marului. Al doilea Athos
Ctitorie certa a Sfantului Vasile, anul 1730… E seara deja si raul e prea umflat, nu se poate trece. Ramnicul, apa ce aproape inconjoara muntele manastirii, ca un hotar spre lumi inalte, lasandu-te sa razbati doar atunci cand iti e harazit.
O catedrala din lemn �
E de necrezut ce distante parcurgeau atunci, pe jos, calugarii lui Vasile. Manastirile Dalhauti si Poiana Marului erau considerate aproape ca una singura, o singura obste, sub un singur staret, iar Sfantul facea de sute si sute de ori drumul asta, pe care azi iti ia ore sa-l strabati anevoios, cu masina. Tot el pleca adesea si spre celelalte manastiri ale sale din munti, toate intemeiate si ridicate de el, ca sa le verifice randuielile aspre si sa-si instruiasca monahii. O frematare de calugari era aici, in veacul al XVIII-lea, in jurul renumitei Poiana Marului. Cel putin unsprezece manastiri a condus si supravegheat spiritual egumenul Vasile, in muntii Vrancei si ai Buzaului. Doar el – singur! -, fapt rar intalnit, in intreaga traditie isihasta: Dalhauti, Ciolanu, Ratesti, Rogoz, Bontasti, Traisteni, Gavanu, Fundatura, Carnu, Valea Neagra, azi manastiri renumite, toate au fost “opera” lui, umplute doar cu ucenici formati de el, romani si rusi, unite intr-o vatra de sihastrie celebra oriunde in lume, in acea vreme, sub numele de “al doilea Athos”.
�
Sfantul Paisie Velicikovski �
Vad si eu icoana aceea, in dreapta altarului. Parintele Dionisie accepta sa fie fotografiat langa ea. Vasile e, intr-adevar, in putina iconografie, unul din cei mai “spiritualizati” sfinti romani din cati am vazut. Subtire, doar piele si os. Destul de inalt, probabil. Privirea coborata peste pometii proeminenti, privindu-te c-o blandete inlacrimata si-o mila ce vine parca dintr-o mila de sine insusi. A murit in anul 1767, in manastirea asta, dar din smerenie, n-a vrut sa i se stie locul de ingropaciune, trecand aceasta dorinta chiar in testamentul sau. Si totusi, dintr-o anumita cruce straveche infipta in iarba inapoia altarului, calugarii au vazut iesind, in unele nopti, o lumina nefireasca…
Academia din iarba
A devenit deja un “tabiet” al locului: in unele seri de vara, parintele Dionisie sta cu maicile sale pe iarba si privesc impreuna cum razele sidefii ale lunii scalda halucinanta constructie intunecata a bisericii.
Tanarul Dionisie, langa icoana care i-a schimbat viata �
Vasile si Paisie �
Tanarul Dionisie sta aici, pe iarba, si priveste biserica innegrita. Si langa el ii simte adesea pe calugarii de odinioara, adunati imprejurul duhovnicului lor, care “avea obiceiul sa se aseze pe iarba verde de langa biserica, sub pomii care se aflau in jurul lacasului, si atunci fratii veneau sa sada alaturi de staret, care incepea sa le vorbeasca si sa le raspunda la intrebari…”. Ucenicul Paisie Velicikovski aminteste ca la aceste reuniuni – numite “convorbiri de suflet folositoare” – participau sute de monahi, sezand pe iarba si “indestulandu-se cu miere duhovniceasca, care picura pe buzele povatuitorului Vasile”… O adevarata Academie teologica in aer liber era la Poiana Marului, c-un duh de rugaciune extraordinar de puternic, in aceasta obste numita “minunata”, de cronicile bisericesti ale vremii, in care monahii traiau in desavarsita armonie si ascultare, iubind tacerea, smerenia si saracia celor materiale, urmand cu sfintenie regulile staretului lor: fara carne, fara nici un pahar de vin. In post, cu exceptia sambetei si duminicii, fara branza si lapte. Citirea zilnica a Sfintei Scripturi. Dar mai ales practicarea neincetata a rugaciunii inimii, rostirea ei continua in minte, prin anumite “tehnici” care au creat “un adevarat curent de innoire al monahismului isihast din intreaga lume”. Vasile era socotit “cel mai faimos isihast din Romania… Primul dascal din Rasaritul ortodox al rugaciunii mintii in timpurile moderne, din moment ce, din punct de vedere cronologic, Paisie Velicikovski si Nicodim Aghioritul s-au distins dupa el”, asa cum precizeaza un vestit cronicar grec, Paisios Tachiaos. Prin asta e celebru si azi in istorie Vasile de la Poiana Marului: prin “stiinta” de a rosti cinci vorbe. Doamne. Iisuse. Hristoase. Miluieste-ma. Pe mine. La el, numai cinci. Fara “Fiul lui Dumnezeu”. Fara “pacatosul”. Doar atat. Iar dupa aceea e doar Raiul…
Macarie de la Muntioru. Harul merge inainte
Aveam sa-l cunosc si eu pe acel Macarie Besliu, cel numit de multi credinciosi “un al doilea Vasile de la Poiana Marului”, la schitul sau din varful muntelui in care a fost exilat, Muntioru, urcand tot cu o caruta trasa de cai, insa pe-un drum mult mai anevoios si acoperit de noroaie adanci, pana la genunchi, printr-o ploaie torentiala, urcus de aproape doua ore in care de vreo doua ori am crezut c-as putea sa imi pierd viata.
Parintele Macarie �
Manastirea Muntioru, la care a fost exilat parintele Macarie �
Cinci vorbe. Atat. Dupa aceea, e doar Raiul.
Fotografii de DAN TRASNAI
Sursa: Formula As
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu