Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii. Povestea aurului pe meleagurile mioritice este una interesantă şi dureroasă, în egală măsură.
Războaie, invazii, trădări, jafuri naţionale, blesteme, peripeţii şi întâmplări de pomină, patimă şi nebunie, toate acestea au răscolit din plin destinul aurului nostru.
De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la vânătorii de comori sau companiile internaţionale atrase de aur precum însetatul de apă, saga metalului galben pare a fi departe de sfârşit.
Istorie în colb de aur
Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică.
Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.
Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.
Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor dacice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a-i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.
Faima minelor de aur ale Daciei a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia. Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale dacilor au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvîrşită de Traian.
Acesta din urmă era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii. Veştile despre aurul din munţii dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei şi instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliaţi cu popoarele iraniene precum sarmaţii, sciţii si roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai târziu Istoria. După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie dacă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!
În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s-a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.
Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit Dacia pentru a consolida economic Imperiul Roman.
În acest scop, romanii au adus în zonă coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.
Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre.
Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre. După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.
Misterele aurului românesc
Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s-au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar. Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.
Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care-i conferă o culoare deschisă. Există, de asemenea, un obiect de aur dintr-un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într-un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.
Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în “Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să-i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur). Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decît celelalte.
Cadrilaterul de Aur
Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul aşa-numitului Cadrilater de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.
Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar. Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, când Ardealul a revenit unde-i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s-a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.
Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor.
Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur; dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decît valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.
Hoţii şi aventurierii aurului
Comorile şi tezaurele vechi rămase îngropate în pământul României sunt ameninţate, azi, de adevărate reţele organizate de infractori înarmaţi cu detectoare de metal de ultimă generaţie.
Aceste reţele nu cuprind doar “cavaleri ai norocului”, care speră să se îmbogăţească peste noapte, ci implică numeroase “persoane grele” din rândul autorităţilor, după cum au demonstrat-o cazuri destul de recente, cum a fost “Scandalul Brăţărilor Dacice”. Subiectul căutătorilor de aur din România include numeroase exemple, multe dintre ele relatate cu lux de amănunte de presă, de-a lungul timpului.
Cert este că se fură în continuare, mulţi vânători de aur colindând în special zona adiacentă cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, în speranţa descoperirii cosonilor, celebrele monede dacice din aur, sau a vaselor şi podoabelor făurite din acelaşi metal preţios.
Dacă ne reîntoarcem la situaţia rezervelor de aur rămase în Apuseni, Maramureş sau Banat, descoperim o întreagă industrie internaţională de exploatare a aurului care se îndreaptă cu paşi mărunţi, dar perseverenţi, spre Munţii Apuseni.
Miza este una deosebit de importantă, dacă ţinem cont de cotaţia tot mai mare pe care o are aurul la burse, la ora actuală. Mai mult de 20 de localităţi din 8 judeţe ale ţării vor fi cercetate amănunţit în căutarea aurului.
Trebuie doar un simplu search pe Internet pentru găsi numele a multe companii care, după informaţiile vehiculate în presă, ar fi primit licenţă să sape după aurul din România – în frunte cu controversata Gabriel Resources.
Nici Barrick Gold Corporation, cel mai mare producător de aur din lume, nu a trecut cu vederea aurul dacilor, acest grup canadian deţinând, la ora actuală, trei permise de prospecţiuni în judeţele Arad şi Caraş-Severin. Între marii jucători în hora aurului României se detaşează European Goldfields din Canada, Dacian Mining din Suedia (sic!), Romaltyn Ltd din Isle of Man, Valhalla Resources din Cipru, Samax România Ltd. din Marea Britanie şi Elisedor Ltd. din Cipru.
Unul dintre cei mai bogaţi şi puternici oligarhi ruşi, Mihail Prokhorov, este de asemenea interesat în expolatarea minereului aurifer de la noi. Conform informaţiilor vehiculate de mari cotidiene din Bucureşti, prosperul afacerist rus ar controla o companie implicată în industria de prelucrare a aurului din zona Baia Mare şi ar deţine trei licenţe de prospectare în judeţele Satu Mare şi Maramureş. Recent, au “transpirat” în presă unele informaţii trecute la capitolul “secret de stat”, conform cărora România ar mai deţine încă, în subsol, cantităţi de aur mult mai mari decăt cele estimate şi acceptate oficial.
În aceste condiţii, orice estimare a viitorului aurului românesc este extrem de nesigură, ţinând cont şi de climatul politic internaţional şi naţional de la ora actuală.
Şi atunci, întrebarea: “Oare aurul din subsolul României va fi exploatat în beneficiul statului şi al cetăţenilor români?”, devine una de al cărei răspuns ne temem cu toţii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu