Acest articol apartine blogului Mario Balint
INTRODUCERE
Mai multe ştiri mi-au atras atenţia într-o dimineaţă. Nu ştiu dacă evenimentele se precipită, jurnaliştii sînt mai atenţi la chestiuni fundamentale, am citit eu doar ce m-a interesat, sau e, pur şi simplu, vorba de hazard. Indiferent de răspuns, după lecturarea celor cîtorva articole, informaţii şi interviuri, poţi să ai o imagine despre ce ne aşteaptă. În timp ce Iulian Chifu enunţa imaginea vulnerabilităţilor cu care se confruntă Orientul şi ameninţările la adresa securităţii acestui spaţiu, ştirea potrivit căreia preşedintele sirian Bashar Al-Assad se temea că şi ţara sa va trece printr-o experienţă similară cu Egiptul completa tabloul enunţat de excelentul analist bucureştean! În România, Ţinutul Secuiesc doreşte autonomie, în Europa Kosovo a obţinut independenţa, iar comunitatea internaţională nu se opune independenţei Sudanului de Sud. NATO se teme ca Europa să nu fie invadată de emigranţii din Orient şi Africa, în timp ce “frontieriştii” români sînt săltaţi pe sus, la propriu, pentru contrabandă şi şpagă, iar Uniunea Europeană ne avertizează că nu avem un control alimentar şi veterinar la frontiere, deci, sîntem un pericol pentru sănătatea cetăţenilor UE. Nici CNN nu se lasă şi spune că România este placa turnantă a traficului de persoane în Europa.
Noua Lume care se naşte sub ochii noştri are nevoie de o Nouă Securitate. Pentru că, în ciuda intenselor “eforturi” de pace, războiul continuă să se desfăşoare, pe regiuni, cu punctualitate, în formele sale cele mai brutale. Trăim momentul conflictelor regionale, limitate, asimetrice şi, de multe ori, urbane! Secolul XXI este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă. Tranziţia nu e ceva trecător, existenţa personală e percepută la limita hazardului, iar singurele certitudini sînt schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate.
Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenţi, iar probleme ca terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate şi vor trebui găsite cele mai bune căi de combatere a acestor ameninţări majore. „Accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare”, spunea candidatul republican la funcţia de vice-preşedinte al SUA, guvernatorul statului Alaska, Sarrah Pallin. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări, condiţiilor economice precare (Atenţie România!), tulburărilor sociale etc., răspîndirea conflictelor de tip etnico-religios, precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămîn o realitate a mediului de securitate actual.
Într-o lume ce pare a fi a INSECURITĂŢII DOBÎNDITE, securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sînt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane. În concluzie, securitatea individului presupune controlul adecvat al pericolelor, nu absenţa lor totală, ea antrenînd cu sine o senzaţie de bunăstare, de linişte şi fără teama zilei de mîine. Securitatea individului ar trebui asigurată de către Stat, care, din păcate, este tot mai vulnerabil la schimbările societale, economice, militare şi de interacţiune cu actori non-statali. Actorii statali şi non-statali joacă un rol semnificativ în realizarea securităţii economice, atît la nivel naţional, cît şi regional şi global (General de brigadă dr. PIGUI Traian , SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SECURITATEA UMANĂ GLOBALĂ, UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE, CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE, Nr. 10 (XXII), August 2004). În acest moment, statele tradiţionale, Westfalice (!), se dovedesc incapabile de reacţie rapidă. Există o serie de surse ale insecurităţii. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, se află: securitatea economică (şomaj); securitatea utilizării (accesul la muncă, sărăcie, munca copiilor); securitatea alimentară (accesul inegal la hrană); protecţia sănătăţii (existenţa unor boli grave, accesul diferit şi diferenţiat la asistenţă medicală); securitatea mediului (poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale); securitatea personală (violenţa fizică, violenţa domestică, abuzul asupra copiilor, probleme specifice sexului, demnitate umană, droguri etc.); securitatea culturală (atingerea adusă sistemului de valori, discriminare, opresiune); securitate politică (conflicte interstatale, libertatea de expresie, tortură, represiune, violarea drepturilor omului). Securitatea înseamnă că beneficiile obţinute, sînt protejate în faţa dezechilibrelor sociale, economice, politice. Securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decît prin intervenţii ulterioare, dar tocmai această prevenire – care necesită resurse investite! – nu se realizează în majoritatea statelor, lovite în ultimii ani de crize multiple.
RISCURI DE SECURITATE NON-MILITARE
Potrivit specialiştilor, globalizarea multiplică numărul, frecvenţa şi intensitatea riscurilor de securitate non-militară în cadrul sistemului internaţional. Întîlnim tot mai des, în ultima perioadă, expresia consacrată de ameninţări şi riscuri globale, în această catalogare se încadrează categorii diverse, precum:
- riscuri şi ameninţări generate de spectrul şi efectele încălzirii globale, de macroexpansiunea economică nesistematizată şi necontrolată ori de o viitoare penurie globală de resurse energetice;
- riscuri şi ameninţări generate de „terorismul cultural”;
- riscuri şi ameninţări generate de fenomenul migraţiei ilegale (care, în contextul reducerii distanţelor şi comprimării unor spaţii, datorită globalizării, tinde să confere unor fluxuri regionale o tendinţă cvasiglobală);
- riscuri şi ameninţări generate de activitţăi ale unor reţele transnaţionale de crimă organizată (care tinde, de asemenea, să depăşească proporţiile unor continente sau spaţii geografice restrînse);
- riscuri şi ameninţări generate de tendinţa de extindere la scară globală a unor reţele teroriste;
- riscuri şi ameninţări generate de o parte a societăţii civile puse în slujba anumitor interese economice, politice sau altor entităţi ostile;
- riscuri şi ameninţări generate de proliferarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele bazate pe utilizarea tehnologiilor nucleare;
Potrivit altor sisteme de clasificare, riscurile de securitate non-militară îmbracă aspecte politice, sociale, economice, ecologice etc. Dimensiunea politică a riscurilor şi ameninţărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituţii, care conduc la fenomenul “statului captiv”, permeabil la recrudescenţa manifestărilor şi acţiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor şi grupărilor teroriste. Riscurile de securitate pot fi naţionale, îndreptate asupra ordinii de drept (deseori cu caracter ideologic de intenţie sau de structură, gen partide etnice) şi non-naţionale, prin încercările unui stat „mamă”de a întări identităţile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieşi din contextul naţional, specific acestora. Pot da exemplu statele din Caucaz!
Ameninţările de ordin economic cuprind, prezenţa sărăciei endemice şi crizele generate de problema asigurării apei şi energiei, alături de unele posibile evoluţii negative pe piaţa mondială. Nesigurnţa generată de jocul pieţei este terenul fertil al unui pachet substanţial de ameninţări economice dintre care unele pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale a unor state. Exemplele sînt aproape de noi, şi de data aceasta, atacul speculativ financiar asupra pieţelor emergente fiind recent. Accesul la resurse este vital. Epuizarea acestora de către naţiunile sărace, în contextul menţinerii creşterii demografice, va determina mari fluxuri migratoare. Apa potabilă este, după hidrocarburi, a doua resursă vitală a omenirii!
La nivelul societal, ameninţările identificate privesc nevoia de păstrare a identităţii unor comunităţi, minorităţi sau naţiuni. Riscurile se apropie de cele politice şi au sursa din interior. Conflictele de muncă, inter-confesionale sau inter-etnice sînt tot atîtea riscuri de securitate non-militară. La acest nivel, societatea civilă şi organizaţiile non-guvernamentale joacă un rol important, de cele mai multe ori NU în beneficiul statului gazdă. Voi da doar exemplul „mişcărilor studenţeşti” care susţin cauze diverse: de la încriminarea Chinei, eliberarea Tibetului la abolirea unor regimuri (Venezuela) sau schimbarea unor guverne şi susţinerea unor lideri politici. În Ucraina, organizaţia studenţească PORA a fost constituită după modelul organizaţiei studenţilor sîrbi, OTPOR. Înainte de a ajunge la putere în Georgia, lui Mihail Saakasvili i-a fost finanţată, o călătorie la Belgrad, în scop de “documentare” asupra modelului sîrb OTPOR. Apoi, în vara lui 2003, sîrbii din OTPOR i-au antrenat pe cei din PORA în vederea acţiunilor politice de la sfîrşitul anului. În proiectarea şi construcţia unei noi identităţi trebuie acordată atenţie problematicii referitoare la identitatea minorităţilor şi naţiunilor existente.
Alte investigaţii sectoriale ale complexului de securitate au abordat dimensiunea ecologică a unor factori de risc şi ameninţări (poluarea accentuată, existenţa unor tehnologii cu grad ridicat de risc în exploatare, capacitatea redusă de management al unor situaţii de urgenţă în cazul producerii dezastrelor naturale, defrişările etc.), dar şi dimensiunea informaţională, în special privitoare la utilizarea pe scară largă a tehnologiilor şi sistemelor informatice şi informatizate, vulnerabile la atacuri provenite din exterior. Corupţia şi economia subterană, crima organizată, traficul de persoane şi drogurile (a doua afacere la nivel mondial!), pandemiile, siguranţa alimentară sînt alte tipuri de ameninţări şi riscuri de securitate. Deasemenea, nu trebuie minimalizate nici accesul la educaţie şi sănătate al unor naţiuni, sau accesul la medicamente şi politica corporatistă de repartizare a acestora.
Dacă în trecutul recent interdependenţele se manifestau mai ales la nivel regional, iar paradigma realismului politic asigura în mare măsură stabilitatea şi securitatea în cadrul relaţiilor internaţionale, mutaţiile produse ca urmare a desfiinţării sistemului bipolar de putere şi a efectelor induse de fenomenul globalizării impun abordări de tip nou, privitoare atît la identificarea şi cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor existente la adresa securităţii, cît şi la prevenirea şi combaterea/contracararea pericolelor generate ca urmare a acestora. Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor şi ameninţărilor să tindă să se transforme în ameninţări cu caracter extins. Chiar dacă procesul menţionat face ca anumite atitudini şi modele comportamentale sau unele pattern-uri instituţionale să fie adoptate în cuprinsul unor mari spaţii geografice şi geopolitice, particularităţile regionale, identităţile regionale şi specificităţile din care pot deriva riscuri şi ameninţări de securitate rămîn un element de care trebuie să ţinem seama în analiza mediului de securitate internaţional.
RISCURI, AMENINŢĂRI, VULNERABILITĂŢI
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Ca atare, securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărui (micro)grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc., în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective. „Securitatea naţională este rezultanta sinergică a acţiunilor întreprinse prin mijloacele şi reglementările instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele şi valorile fundamentale ale României, contracarînd factorii interni şi internaţionali care ameninţă aceste interese şi valori“. În mod logic, insecuritatea naţională este rezultanta emergentă a acţiunilor factorilor interni şi externi care periclitează interesele şi valorile fundamentale ale României“. Starea de insecuritate este, aşadar, opusul stării de securitate şi se poate defini ca fiind pierderea capacităţii statului de a produce şi utiliza resurse informaţionale, energetice şi umane, de a-şi menţine coeziunea, omogenitatea, unitatea şi identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor şi crizelor generatoare de situaţii sociale patologice, crize de sistem, ori de situaţii limită. Insecuritatea poate fi provocată prin agregarea unui set de factori care, la prima vedere, nici nu au o legătură directă, evidentă. Astfel, sărăcirea accelerată a populaţiei în etapa de tranziţie prelungită, educaţia insuficientă, moralitatea lacunară, salarizarea minimală şi hazardul natural sînt factori care nu par să aibă interconexiuni între ei, precum şi nici între ei şi Securitatea Naţională.
Sărăcia, subdezvoltarea, scăderea natalităţii, bolile, epidemiile, lipsa de educaţie pot fi elemente definitorii ale unei societăţi eşuate. Statul, însă, se face părtaş la această eşuare socială. În Constituţia României, la Articolul 47 (1): „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. În Strategia de securitate naţională a României, se precizează: „Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului român, are au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale României“. Strategia de securitate naţională vizează, totodată, securitatea energetică şi alimentară, securitatea transporturilor şi a infrastructurii, securitatea sănătăţii publice, sanitară, ecologică şi culturală, securitatea financiară, informatică şi informaţională. La rîndul ei, în Strategia naţională de apărare a ţării, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinta comună din 4 noiembrie 2008, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată, se poate citii la “1.1. Valorile şi interesele naţionale”, Principalele valori care fundamentează existenţa şi prosperitatea statului român sînt, printre altele: -respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile şi libertăţile sale fundamentale; În baza acestor valori, interesele naţionale sînt, printre altele: – creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei. Capacitatea redusă de înţelegere a decidentului politic, despre interiorul unei naţiuni afectează posibilitatea de legiferare, afectează posibilitatea de reglare a administraţiei publice, împiedică dezvoltarea şi valorificarea resurselor, menţine capacităţi de producţie la nivel scăzut, afectează amploarea proceselor economice, stimulează modalităţi ilegale şi imorale de soluţionare a situaţiilor.
În Articolul 135(2), din Constituţie se spune că: Statul trebuie sa asigure: b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenta unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sînt generatoare de preocupări sau pericole: -dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile (gaz), -tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; – nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; -proporţia redusă, fragmentarea şi rolul insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economico-sociale;- fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; – infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; -starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; -carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţămînt la cerinţele societăţii; -organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; -angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate.
Migraţia este, de asemenea, un element cheie al securităţii sociale şi societale. Poate fi definit ca un fenomen colectiv de transfer temporar sau definitiv al unei largi mase de populaţie care interacţionează cu capacităţile de absorbţie şi adaptare ale societăţii. În ţările de tranziţie, migraţia încurajează traficul de persoane. România este ţară de origine şi de tranzit pentru diferite rute ale migraţiei, care poate determina şi riscuri militare: iredentismul, terorismul etc. Traficul de fiinţe umane este o importantă sursă de insecuritate (Stan Petrescu, “Apărarea şi securitatea europeană”, Ed. Militară, 2006). Spaţiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit şi destinaţie a unor activităţi criminale grave: trafic ilegal de armament, narcotice, migraţie ilegală, trafic de fiinţe umane (Stan Petrescu, op.cit.). Cele mai importante ţări de origine pentru traficul de fiinţe umane, conform OIM, sînt: Moldova, România, Ukraina, Rusia şi Bulgaria (gen. Stan Petrescu, gen. Olimpiodor Antonescu, “Crima organizată între factor de risc şi ameninţare”, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008). Cei doi autori încadrează aceste acţiuni criminale în categoria efectelor tranziţiei, care au generat schimbări politice, sociale şi culturale, care, la rîndul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie inegală de putere pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului, munca la negru, remunerarea proastă a muncii. Un fenomen exploziv în România îl reprezintă prostituţia de masă, din cauza sărăciei şi a mizeriei materiale (op.cit. pag.118).
SITUAŢIILE EXCEPŢIONALE
Analiza riscului şi a vulnerabilităţii constituie o importantă parte a materialului pe baza căruia comitetele pentru situaţii de urgenţă îşi bazează activitatea de planificare, atît pentru a preveni apariţia situaţiilor excepţionale, cît şi pentru a supraveghea riscul ce poate afecta aria de responsabilitate. Această analiză serveşte la întocmirea unor planuri de management al situaţiilor de urgenţă. Scoaterea în evidenţă a circumstanţelor în care un dezastru poate avea loc poate duce la schiţarea unor măsuri de prevenire şi de limitare a pierderilor produse.
Riscul este definit ca fiind posibilitatea de a ajunge într-o primejdie. Definiţia conţine elementul de probabilitate.
Vulnerabilitatea este, la rîndul ei, definită de către ONU, ca fiind amploarea la care comunitatea sau aria geografică poate fi afectată de impactul distructiv al unei situaţii excepţionale. ONU a definit riscul ca fiind pierderile aşteptate cauzate de un fenomen particular, în funcţie de vulnerabilitate. Riscurile pot fi clasificate ca fiind: de geneză (naturale, industriale, accidente majore pe căile de transport), după amploarea efectelor (catastrofice, grave, minore sau neglijabile), după viteza de propagare şi la adresa securităţii naţionale (atunci cînd fenomenul s-a dezvoltat pînă a ajuns la o o stare în care societatea, în ansamblul ei, este afectată).
Ignorarea semnalelor care indică apariţia riscurilor, a consecinţelor fenomenelor meteo periculoase, a posibilelor dezastre naturale sau tehnologice care ar putea afecta u nitatea administrativ-teritorială poate fi un factor care afectează siguranţa naţională. Dezastrul este, în definiţia ONU, evenimentul natural sau tehnologic apărut surprinzător, sau cu o evoluţie progresivă, al cărui impact asupra comunităţii este de aşa natură încît aceasta trebuie să răspundă prin măsuri excepţionale care, de regulă, depăşesc propriile capabilităţi.
Criza, provine din grecescul Krinein, care înseamnă decizie şi reprezintă faza decisivă, în bine sau în rău! În planul relaţiilor internaţionale, criza este asociată evenimentelor cu implicaţii politice, economice, financiare, sociale sau de securitate naţională. Între multiplele definiţii punctuale ale crizei, am reţinut, pentru nevoile acestui material, două: “situaţie care depăşeşte capacitatea şi resursele existente ale unei societăţi pentru rezolvarea unei situaţii excepţionale, care ameninţă să destabilizeze sistemul propriu de control al societăţii şi care poate perturba grav viaţa de zi cu zi a unui însemnat număr de oameni” şi “disfuncţionalitate majoră apărută în structurile sociale vitale”. Deşi foarte uzitat în discursul mediatic din România, termenul de “criză” nu este definit de nici un act normativ din punct de vedere legal, Constituţia României definind doar stările de urgenţă, de asediu, de mobilizare şi de război.
Pe plan internaţional nu găsim o definire strictă a situaţiei de urgenţă deşi, după cum am arătat mai sus, evenimentele produse pe neaşteptate şi care afectează viaţa a milioane de persoane, valorile, bunurile materiale, valorile sociale şi infrastructurile critice, se produc din ce în ce mai des. Pentru contracararea acestora este nevoie de măsuri urgente şi angajarea de resurse umane şi materiale din ce în ce mai importante. OUG 21/2004 defineşte situaţia de urgenţă în România ca fiind: un eveniment excepţional, cu caracter non-militar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sînt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate. Această definiţie stă la baza constituirii Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, deci şi la crearea structurilor instituţionale de comunicare necesare unei gestionări eficiente.
Managementul eficient al situaţiilor de urgenţă previne apariţia ameninţărilor la aadresa siguranţei naţionale. Din experienţa proprie pot spune că grupurile de intervenţie din cadrul Ministerului de Interne, ale IGSU, Poliţie, Jandarmi şi Poliţie de Frontieră, care acţionează într-o structură de tip Joint intervin într-o proporţie de 70%, în primele ore de la declanşarea stării de urgenţă pentru salvarea de vieţi omeneşti şi bunuri materiale. În 30% din situaţii, au acţionat Structurile Voluntare pentru Situaţii de Urgenţă, Armata şi Salvatorii privaţi, cel mai important fiind BGS care are o structură specializată de intervenţie în situaţii de urgenţă!
O menţiune aparte trebuie făcută referitor la infrastructurile naţionale ca suport al dezvoltării durabile. Securitatea cetăţenilor, comunităţilor şi statelor este influenţată, în mod organic, de funcţionarea continuă a unor sisteme integrate şi complexe de infrastructuri care asigură serviciile esenţiale tuturor domeniilor vieţii sociale. Infrastructurile critice reprezintă valori de securitate naţională, exprimă necesităţi naţionale de securitate, permit promovarea intereselor naţionale de securitate şi asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale ale securităţii naţionale. În ţara noastră, potrivit Strategiei naţionale privind dezvoltarea durabilă a României (Centrul de Studii şi Cercetări pentru Siguranţa Naţională, “Infrastructurile critice”, PROFIL, anul 4, numărul 10, martie 2006), în categoria infrastructurilor au fost incluse: căile de transport, energie, apă şi gospodărirea ei, telecomunicaţiile şi infrastructura IT. La 25 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea 535 privind prevenirea şi combaterea terorismului, care prevede că “factorii materiali – de mediu, culturile agricole şi şeptelul, alimentele şi alte produse de consum curent, obiectivele de importanţă strategică, militare sau cu utilitate militară, facilităţile de stat şi guvernamentale, facilităţile vieţii sociale, sistemele de transport, telecomunicaţii şi informaţionale, simbolurile şi valorile naţionale, precum şi bunurile mobile sau imobile ale organizaţiilor internaţionale – constituie elementre ale infrastructurii naţionale”. În cazul apariţiei unor situaţii excepţionale, dezastre naturale şi accidente tehnice, pot provoca daune materiale, ecologice şi umane, elementelor infrastructurilor de interes naţional şi aduce atingere securităţii naţionale, provocînd noi vulnerabilităţi.
PIRATERIA
Pirateria contemporană nu mai are nimic din “corsăreala” secolului al XVII-lea. Este o ocupaţie dură şi violentă, iar sfîrşitul Războiului Rece, şi a constrîngerilor exercitate asupra unor regiuni, a eliberat “dginul din sticlă”! Pirateria pe mare s-a transformat într-una din problemele globale ale lumii contemporane, a declarat Secretarul General al ONU Ban Ki-Moon, prezentînd un raport în cadrul conferinţei pentru contracararea pirateriei de la Londra. El a numit ”absolut inacceptabilă” situaţia, cînd aproape zilnic parvin informaţii despre atacurile piraţilor asupra navelor. Potrivit Secretatului General al ONU, această situaţie va fi depăşită, dacă vor fi rezolvate problemele socio-economice ale ţărilor sărace.
“O victorie asupra piraţilor somalezi va fi mai dificil de obţinut decît pacea în Afganistan”, consideră, la rîndul său, coordonatoarea luptei împotriva pirateriei maritime din cadrul Departamentului de Stat al SUA, Donna Hopkins, citată de BBC. “Pirateria din Somalia a devenit o afacere criminală la nivel internaţional’ – a afirmat ea, în cadrul unei întîlniri cu presa. “Nu există nave militare suficiente pe planeta noastră pentru a brăzda întregul Ocean Indian. Operaţiunile militar-navale sînt importante, dar nu suficiente. Se impune o gamă largă de măsuri strategice de ordin politic, între care stoparea fluxurilor financiare, principalul stimulent al pirateriei şi care o transformă într-o afacere” – a afirmat responsabilul american, subliniind că pirateria este crimă organizată şi ar trebui să fie tratată exact ca atare. Donna Hopkins consideră că pirateria din Somalia a devenit o “afacere criminală foarte bine organizată la nivel internaţional”, fără să excludă posibilitatea ca piraţii să obţină informaţii despre rutele navelor, pe care le capturează, încărcătura şi destinaţia lor de la informatori străini, care lucrează în organizaţii cu tangenţă cu piaţa de transport maritim. În plus, a spus ea, pe lîngă somalezi, în această “industrie” sînt angrenaţi străini care organizează spălarea fondurilor obţinute ca răscumpărare. “Este imperativ să găsim complicii piraţilor în aceste reţele financiare şi reţele de sprijin instituţional, care permit piraţilor să acţioneze”, – a adăugat reprezentanta Departamentului de Stat. “Din rapoartele care vin este clar că pirateria a penetrat profund structura economică şi socială în Somalia. Atîta timp cît în Somalia nu există un guvern care să poată restabili ordinea în apele teritoriale sau pe ţărm, această problemă va persista”, a concluzionat Donna Hopkins.
Pirateria în Somalia se petrece în faţa coastelor Somaliei. Aceste acţiuni, petrecute în apropiere de Cornul Africii, ameninţă serios o rută importantă internaţională a navelor comerciale, ca şi ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare. În faţa costelor somaleze, în Oceanul Indian şi Marea Roşie operează, după unele estimări, 1500 de piraţi, care operează patrulînd pînă la 2000 de km de baza lor din Somalia. Ei au lansat atacuri în sud pînă la canalul Mozambicului, în nord pînă la Marea Roşie şi în est pînă în Maldive şi pe coasta de sud a Indiei! Potrivit http://ro.wikipedia.org/wiki/Pirateria_%C3%AEn_Somalia, războiul civil din Somalia creează condiţii prielnice acţiunilor piraţilor bine înarmaţi, care sînt sprijiniţi de oameni de afaceri implicaţi în contrabada cu arme şi muniţie, dar şi de companii de shiping şi case de avocatură de la Londra! Deoarece guvernul provizoriu somalez nu are mijloacele necesare de a împiedica aceste acte criminale, unele state au început să trimită în regiune propriile nave militare. Cauza pirateriei este determinată, în parte, de faptul că regimul somalez, nu a reuşit să împiedice pescuitul navelor străine în apele teritoriale ale Somaliei. Pescarii somalezi au căutat să-şi facă dreptate prin alungarea navelor străine. Prin poziţia Somaliei pe drumul comercial nautic aceşti pescari înarmaţi, care la început au căutat împiedicarea pescuitului ilegal în apele lor, nefiind sub control guvermnamental, au devenit o parte din ei, prin anii 1990, piraţi. Expertul kenian Andrew Mwangura afirmă că originea pirateriei se datorează 90 % pescuitului ilegal în apele somaleze! Atacurile piraţilor încep la Mogadishu (sudul Somaliei) şi se continuă spre nord în Golful Aden. Cele mai multe atacuri au avut loc în regiunea Puntland, din nord-estul Somaliei, în porturile Eyl, Harardheere şi Hobyo. Deşi piraţii somalezi au început să acţioneze la un nivel scăzut după anul 1991, anul căderii regimului Siad Bare, care a coincis cu începutul crizei în Somalia, comunitatea internaţională a început să ia atitudine abia în 2007. Astfel, capturarea în luna februarie 2007 a unui vas angajat de către World Food Programme (WFP) pentru transportarea ajutoarelor umanitare pentru Somalia şi înmulţirea atacurilor întreprinse de piraţii somalezi au avut ca efect alarmarea IMO şi îngrijorarea CS ONU, exprimată prin Rezoluţia nr. 1772 (2007).
Cînd s-a constatat că pirateria este o afacere rentabilă, a atras atenţia afaceriştilor care au început să recruteze piraţi şi să le asigure arme moderne. Piraţii, în prezent, răpesc nave diferite nu numai în apropiere de coastă ci şi în larg, pentru acestea, şi echipaj, pretind preţuri de răscumpărare. Ei provin din:
* pescari a căror cunoştinţe de navigaţie sînt utile pe mare,
* soldaţi care provin din războaiele civile
* şi experţi tehnici care folosesc instrumente moderne de orientare
NATO şi UE au trimis, la sfîrşitul anului 2008, propriile grupuri navale în Golful Aden. Astfel, NATO a dislocat temporar (24 octombrie – 12 decembrie 2008) Gruparea Maritimă Permanentă a NATO 2 (SNMG 2) pentru a asigura protecţia vaselor comerciale angajate în programul WFP destinat Somaliei, dar şi a vaselor comerciale care tranzitau zona, în cadrul operaţiunii “ALLIED PROVIDER”, condusă de Comanda Componentei Maritime (MCC) Napoli. Deşi vasele militare angrenate în operaţiune au capturat, recent, o navă bază a piraţilor, zecile de atacuri ale piraţilor concluzionează că forţele navale eşuează în campania lor masivă de a înfrînge piraţii somalezi. În ciuda anilor de eforturi, piraţii sînt mai periculoşi ca niciodată. Un număr mare de experţi în securitate concluzionează că această campanie navală pur şi simplu nu funcţionează. Într-o statistică dată publicităţii în decembrie 2010, se spune că piraţii somalezi deţineau captive 26 de vase şi 609 ostatici. Potrivit forţei navale anti-piraterie a Uniunii Europene, răscumpărarea s-a dublat, în ultimul an, la 5 milioane de dolari, la fel şi perioada de detenţie, la 120 de zile. Într-un efort de a strivi pirateria, o flotă de 40 de nave de război, din 30 de ţări, patrulează în apele de lîngă Somalia. Flota anti-piraterie este “cea mai mare armată pe care a vazut-o lumea în ultima vreme”, a spus Deborah Akoth Osiro, o cercetatoare de la biroul Institutului pentru Studii de Securitate din Nairobi, citată de www.epochtimes-romania.com. “Însă, în loc să reducă problema, navele de război au împins piraţii somalezi mai adînc în Oceanul Indian”, explică ea în ultima ediţie a ziarului institutului. Un studiu întreprins de guvernul SUA, în septembrie 2010, a arătat că atacurile somaleze au crescut dramatic în ultimii trei ani: de la 40 de atacuri în 2007, la un numar raportat de 218 în 2009. Numărul de ostatici deţinuţi de piraţi a crescut de cinci ori în aceeaşi perioadă, ajungînd la 867 de ostatici în 2009, iar sumele totale de răscumpărare au crescut de la 3 milioane $ în 2007, la aproape 74 de milioane $ în 2009.
Pirateria din Cornul Africii este mai prezentă în ştirile de zi cu zi din cauza apropierii zonei de Orientul Mijlociu şi a tranzitului intens, prin Suez, spre Marea Mediterană. O activitate criminală de acest gen, la fel de intensă, se derulează în Sud-Estul Asiei, zonă în care comerţul mondial se intensifică, Asia devenind centrul lumii secolului 21! Intensitatea crescută a pirateriei în regiune este determinată şi de reducerea prezenţei navale ruso-americane în Oceanul Indian. Potrivit analiştilor, fenomenul este amplificat de prăbuşirea monedelor asiatice şi de criza financiară globală, ultima avînd două consecinţe majore: 1. un mare număr de persoane este atras de piraterie din cauza reducerii masive a locurilor de muncă, scăderii salariale şi creşterea preţului la produsele alimentare; şi 2. statele de pe coastă s-au trezit cu o scădere drastică a încasărilor. În acesată regiune, în afara atacurilor “clasice”, se regăseşte fenomenul numit “vasul fantomă”, atunci cînd un vas este capturat, falsificate documentele de transport, marfa e vîndută, vasul e re-vopsit şi re-botezat şi, ulterior, re-vîndut. Acest gen de operaţiuni “beneficiază” de implicarea unor organizaţii criminale bogate şi extrem de bine organizate, precum cele chineze din Canton, Shanghai sau Fuken! Piraterie clasică se regăseşte şi în Marea Caraibilor şi Golful Mexic, din cauza suprafeţelor întinse, extrem de greu de monitorizat. În apele Braziliei, pirateria este întîlnită în largul porturilor Santos şi Rio, dar acestea sînt operaţiuni complexe şi sofisticate care vizează doar un anumit tip de încărcătură şi demonstrează o organizare la nivel înalt!
În disperare de cauză, multe guverne şi mulţi proprietari de vase fac apel la mercenari şi la companii private de securitate. Nu pentru că forţa militară a statelor-naţiune nu ar fi capabile să intervină, însă, informaţiile, în baza cărora ar trebui să organizeze apărarea, circulă greoi. Intelligence-ul celor 20 de state puternic industrializate este tributar decidentului politic, care se axează pe informaţia imediată, cel ult pe durata unui ciclu electoral, de cele mai multe ori, neexistînd fonduri disponibile pentru analiza pe termen lung, prognoze sau informaţia necesară companiilor. În aceste condiţii, companiile puternice se apelează la intelligence-ul privat, capabil să întocmească o strategie de securitate pentru actorii non-statali. Companiile de asigurare şi de transport din Londra, de exemplu, planifică să susţină o flotă de patrulare cu 20 de ambarcaţiuni înarmate, cu mercenari la bord. Aceştia se pot regăsi în “componenta civilă” care cuprinde măsurile defensive proprii de securitate, numite şii măsuri antipiraterie, luate de flotele comerciale în vederea prevenirii capturării vaselor de către piraţi, a descurajării, precum şi a întîrzierii actelor de piraterie pentru a permite intervenţia grupărilor navale aflate în apropiere. Deci, cele două tipuri de forţe nu se exclud, ci se completează! Pentru descurajarea atacurilor, sînt îmbarcaţi agenţi de securitate privaţi (cazul vaselor spaniole de pescuit ton), apreciaţi drept o soluţie de viitor! Prezenţa echipelor de securitate private trebuie autorizată, însă, de statul unde este înregistrată nava, în acord cu proprietarul vasului şi operatorul acestuia. Există state care nu agreează această situaţie, de exemplu Marea Britanie! Aceste team-uri sînt furnizate de companii specializate, precum Drum Resources Limited– Marea Britanie, Secopex – Franţa, care cîştigă sume substanţiale, între 8 000 şi 30 000 de euro pe zi, de pe urma pirateriei. Această situaţie este un “exemplu al unei iniţiative private care îndeplineşte funcţii tradiţionale ale statului”. Dezavantajul rezidă în posibilitatea escaladării violenţei pe timpul atacului piraţilor, este de părere Locotenent-comandor Laurenţiu MEŞTERCA, în studiul său COMBATEREA PIRATERIEI SOMALEZE – o abordare maritimă -, publicat în revista GÎNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ, din martie 2010. O consecinţă a acestui fapt a fost uciderea recentă, în premieră, a unui pirat, de către aceste echipe private de securitate! “O întoarcere la paza privată indică faptul că piraţii somalezi au copleşit armata navală”, spune Osiro. Dar, locotenent-comandorul român este de părere că “contrapirateria este o misiune atipică pentru forţele navale”, deoarece aceasta este o acţiune poliţienească, “în paralel cu strîngerea de probe pentru incriminarea acestora. Prin urmare, în astfel de misiuni se face uz de armamentul de la bord doar în situaţii speciale: avertizarea sau distrugerea ambarcaţiunilor piraţilor”. Măsurile de protecţie luate de către navele comerciale au dus la dezvoltarea unor pieţe noi şi profitabile nu numai pentru producătorii de arme non-letale, ci şi pentru companiile private de securitate.
În prezent, Forţele Navale Române sînt reprezentate pe linie de stat major la Northwood, considerat epicentrul luptei contrapirateriei, de doi ofiţeri de marină. Unul lucrează în cadrul Comandamentului Operaţional al UE, dedicat special luptei contrapirateriei, iar celălalt la Comandamentul Maritim al NATO (MCC Northwood), contribuind, prin natura activităţilor sale, la operaţia OCEAN SHIELD.
P.S: Prea multă linişte şi lipsă de ocupaţie în satele româneşti de la Dunărene. Unele seamănă cu Somalia! Oamenii nu mai pescuiesc. Unii s-au apucat de “piraterie”. Atacă vasele de fluviu în căutare de fier vechi, soia şi cărbune. Ei au băgat spaima, însă, în navigatorii străini, de prin 2006 încoace! O şalupă a căpuşat un împingător Sidex, jefuindu-l din mers de 3 tone de motorină. Pirateria s-a produs la ora 4, pe Dunare, în dreptul localităţii constănţene Topalu, după care a ancorat la km 270 al Dunării, spune o ştire de presă. ” Bande de hoţi au reuşit să jefuiască mai multe nave comerciale care se deplasau pe Dunăre, în sectorul românesc al fluviului, incidentele stîrnind îngrijorare în privinţa riscului reapariţiei fenomenului pirateriei şi în Europa”, scrie Ziarul de Iaşi. Majoritatea atacurilor sînt produse în zona Cernavodă, unde navele se aliniază pentru a intra pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, cu destinaţia Portul Constanţa. Ministerul sîrb de Interne neagă că ar exista piraterie pe Dunăre, precizînd că incidentele sînt minore.
Bibliografie:
http://www.timesonline.co.uk
Balint, Mario şi Cornea Raico: PRIMUL RĂZBOI AL MILENIULUI , Ed. Augusta, 2001
Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU : CRIZA, ACTORII GLOBALI ŞI NOUA ORDINE ; GESTIONAREA SITUAŢIILOR CRITICE – vulnerabilităţi şi riscuri .
Xavier Raufer: „Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Ed. Corint, 2004
Ionel Nicu Sava : STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005
Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002
Dobriţoiu, Radu-Costin: AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002
Barna, Cristian: JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
Eduardo Galeano: „Venele deschise ale Americii Latine”, Ed. Politică, 1983.
T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets
Vasile Simileanu , ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003
Mario BALINT, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004
Hala Jaber,HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997
Sursa: MERKAVA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu