.jpg)
De la primele formaţiuni statale româneşti şi până astăzi, marile puteri au intervenit mai mereu în politica românească. Uneori mai subtil, alteori călcând direct cu cizma pe grumazul poporului român, marile puteri nu s-au dat înlături de la nimic pentru a-şi asigura influenţa şi interesele în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Câteva momente sunt exemplele cele mai grăitoare despre modul în care au intervenit marile puteri în politica românească în secolul XX:
1.Rebeliunea Legionară
În septembrie 1940, pe fondul pierderilor teritoriale care au agravat la maxim situaţia politică, definită încă din 1930 de tendinţele autoritariste ale lui Carol al II-lea şi de creşterea spectaculoasa a impactului Mişcării Legionare asupra unui important segment al populaţiei, s-a instaurat un regim bicefal, sortit din naştere unei morţi premature. Disensiunile aveau să apară rapid între Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară. La fricţiunile inerente unei coabitări politice conjuncturale se adaugă, şi nu ca un factor de neglijat, amestecul marilor puteri, care considerau că deţinerea unor poziţii cheie în zona sau cel puţin crearea aici a unui focar de tensiuni care să permită, eventual, o intervenţie armată se înscrie în planurile unui preconizat război total. O nota a Serviciului Secret de Informaţii, din 24 ianuarie 1941 este elocventa în ceea ce priveşte atitudinea cercurilor engleze din Capitala - reflex al metropolei - care “se arata indispuse de faptul că nu a persistat starea de anarhie şi haos care ar fi dezorganizat viata economică sau ar fi dus la prelungirea unui război civil. Cercurile britanice sperau în dezorganizarea căilor ferate, degradarea instalaţiilor de petrol, desfiinţarea de fabrici, scăderea producţiei prin perpetuarea anarhiei etc. Se spera - după însăşi formula britanica - într-un “front de haos” în spatele frontului german din Balcani. Englezii au considerat cu dezamăgire înfrângerea rapida a rebelilor, colaborarea dintre armata germana şi româna pentru restabilirea ordinii”. (C. Troncota, Alin Spânu, Documente SSI privind spatiul sovietic 22 august 1939-23 august 1944, Editura INST, Bucuresti, 2004, p. 137).
Rezolvare conflictului, cu aprobare de la Berlin
În dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1941 generalul Antonescu a plecat spre Germania, însoţit doar de ministrul plenipotenţiar Fabricius (după unele relatări Horia Sima a refuzat invitatia, iar dupa altele el nu a fost invitat), fiind primit în aceeaşi zi la reşedinţa lui Hitler, de la Berghof. La întoarcere, pentru a combate unele zvonuri din cercurile legionare, potrivit cărora Mişcarea Legionară a fost sprijinita de Germania, Fabricius a comunicat conducătorilor legionari ca guvernul Reich-ului doreşte ca Mişcarea Legionară să se subordoneze generalului Antonescu, asigurând astfel liniştea în ţară, de care statul german şi trupele din cadrul Misiunii aveau absoluta nevoie.
Câteva momente sunt exemplele cele mai grăitoare despre modul în care au intervenit marile puteri în politica românească în secolul XX:
1.Rebeliunea Legionară
În septembrie 1940, pe fondul pierderilor teritoriale care au agravat la maxim situaţia politică, definită încă din 1930 de tendinţele autoritariste ale lui Carol al II-lea şi de creşterea spectaculoasa a impactului Mişcării Legionare asupra unui important segment al populaţiei, s-a instaurat un regim bicefal, sortit din naştere unei morţi premature. Disensiunile aveau să apară rapid între Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară. La fricţiunile inerente unei coabitări politice conjuncturale se adaugă, şi nu ca un factor de neglijat, amestecul marilor puteri, care considerau că deţinerea unor poziţii cheie în zona sau cel puţin crearea aici a unui focar de tensiuni care să permită, eventual, o intervenţie armată se înscrie în planurile unui preconizat război total. O nota a Serviciului Secret de Informaţii, din 24 ianuarie 1941 este elocventa în ceea ce priveşte atitudinea cercurilor engleze din Capitala - reflex al metropolei - care “se arata indispuse de faptul că nu a persistat starea de anarhie şi haos care ar fi dezorganizat viata economică sau ar fi dus la prelungirea unui război civil. Cercurile britanice sperau în dezorganizarea căilor ferate, degradarea instalaţiilor de petrol, desfiinţarea de fabrici, scăderea producţiei prin perpetuarea anarhiei etc. Se spera - după însăşi formula britanica - într-un “front de haos” în spatele frontului german din Balcani. Englezii au considerat cu dezamăgire înfrângerea rapida a rebelilor, colaborarea dintre armata germana şi româna pentru restabilirea ordinii”. (C. Troncota, Alin Spânu, Documente SSI privind spatiul sovietic 22 august 1939-23 august 1944, Editura INST, Bucuresti, 2004, p. 137).
Rezolvare conflictului, cu aprobare de la Berlin
În dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1941 generalul Antonescu a plecat spre Germania, însoţit doar de ministrul plenipotenţiar Fabricius (după unele relatări Horia Sima a refuzat invitatia, iar dupa altele el nu a fost invitat), fiind primit în aceeaşi zi la reşedinţa lui Hitler, de la Berghof. La întoarcere, pentru a combate unele zvonuri din cercurile legionare, potrivit cărora Mişcarea Legionară a fost sprijinita de Germania, Fabricius a comunicat conducătorilor legionari ca guvernul Reich-ului doreşte ca Mişcarea Legionară să se subordoneze generalului Antonescu, asigurând astfel liniştea în ţară, de care statul german şi trupele din cadrul Misiunii aveau absoluta nevoie.
2. 23 August 1944 - O trădare naţională?
Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militara a României în primăvara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviţă, săvârşita în strânsa legătura cu Casa Regala şi cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora.
Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militara a României în primăvara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviţă, săvârşita în strânsa legătura cu Casa Regala şi cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora.
3. Abdicarea Regelui Mihai
Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 era un eveniment previzibil pentru mulţi contemporani ai epocii. În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.
Varianta ruşilor
Ceea ce a urmat se cunoaşte însă mai puţin varianta ruşilor! Lucrurile devin mai încâlcite dacă amintim declaraţia făcută de Pavel Sudoplatov, fostul şef al spionajului NKVD, în cartea autobiografică Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, potrivit căreia ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. La această acuzaţie, regele a spus că nu a fost niciodată în Mexic, însă tatăl său Regele Carol al II-lea, da.
Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat din România. Declaraţiile variază, de la un tren plin cu valori până la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni până la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.
Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 era un eveniment previzibil pentru mulţi contemporani ai epocii. În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.
Varianta ruşilor
Ceea ce a urmat se cunoaşte însă mai puţin varianta ruşilor! Lucrurile devin mai încâlcite dacă amintim declaraţia făcută de Pavel Sudoplatov, fostul şef al spionajului NKVD, în cartea autobiografică Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, potrivit căreia ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. La această acuzaţie, regele a spus că nu a fost niciodată în Mexic, însă tatăl său Regele Carol al II-lea, da.
Nu se ştie exact cu ce bunuri a plecat din România. Declaraţiile variază, de la un tren plin cu valori până la patru automobile, 3.000 de dolari şi o decoraţie, şi de la bunuri în valoare de 500.000 de franci elveţieni până la 42 de tablouri, în funcţie de cei care le emit. Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.
4. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale arhivelor comuniste este cel legat de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai precis, despre presupusa asasinare a acestuia prin iradiere. O posibilă “crimă comunistă cu circuit închis”, la cel mai înalt nivel.O crimă care ar fi putut face parte dintr-o serie neagră a epurărilor externe comandate de la Moscova. Deşi au curs tone de cerneală despre acest subiect, nici până în prezent nu s-a stabilit dacă a fost sau nu a fost Dej pe lista neagră a KGB.
“Faptul că Gheorghiu-Dej a fost iradiat la Moscova, în iunie 1963, a fost confirmat şi de un fost ofiţer de securitate care a ţinut să-şi păstreze anonimatul. Argumentul este stupefiant, şi anume că trei din cei patru ofiţeri care-i asigurau garda personală lui Dej au murit tot de cancer”, spune istoricul serviciilor secrete, Cristian Troncotă, în cartea “Duplicitarii - O istorie a serviciilor de informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România”. Şi totuşi, oficial, Dej a murit în patul lui. De moarte bună. Adică din cauze naturale. Ca şi Stalin, ca şi Lenin, marii lui înaintaşi. E drept, şi Dej, şi Stalin, şi Lenin au fost înconjuraţi de cei mai buni medici. Ca şi cum s-ar fi aflat într-un pat de spital, sub cel mai profesionist control medical cu putinţă. Toţi trei au avut parte de funeralii naţionale şi de înmormântări faraonice. Trebuie menţionat, că, precum predecesorii săi întru moarte, Dej a sucombat în plină glorie. N-a fost închis, anchetat, torturat sau condamnat, înainte să-şi dea obştescul sfârşit. Aşa cum li s-a întâmplat lui Foriş, Kofler, Pătrăşcanu, Pauker, Luca şi atâtor altora. Aparent, în anul morţii, Dej era pe val. Pe dedesubt, însă, se afla plasa nevăzută şi braţul lung ale Kremlinului şi ale serviciilor secrete ale Moscovei, de unde, mulţi zic, că şi lui Dej i s-ar fi tras.
Dej către Pacepa: “M-a otrăvit KGB-ul!”
Într-o zi de sfârşit de februarie a anului1965, mai, în glumă, mai în serios, Dej ar fi exclamat către generalul Pacepa, aflat în vizită: “M-a otrăvit KGB-ul!”. La acea întâlnire de taină, după spusele lui Pacepa, mai era de faţă şi nelipsitul Chivu Stoica, care nu a scăpat prilejul de a pune gaz peste foc amintind de “cazul Togliatti”, o victimă certă a KGB (care a fost iradiat cu thallium, după ce, la Ialta, comisese “crima” de a scrie un testament politic în care şi-a exprimat profunda dezamăgire faţă de Hruşciov).
Unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale arhivelor comuniste este cel legat de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai precis, despre presupusa asasinare a acestuia prin iradiere. O posibilă “crimă comunistă cu circuit închis”, la cel mai înalt nivel.O crimă care ar fi putut face parte dintr-o serie neagră a epurărilor externe comandate de la Moscova. Deşi au curs tone de cerneală despre acest subiect, nici până în prezent nu s-a stabilit dacă a fost sau nu a fost Dej pe lista neagră a KGB.
“Faptul că Gheorghiu-Dej a fost iradiat la Moscova, în iunie 1963, a fost confirmat şi de un fost ofiţer de securitate care a ţinut să-şi păstreze anonimatul. Argumentul este stupefiant, şi anume că trei din cei patru ofiţeri care-i asigurau garda personală lui Dej au murit tot de cancer”, spune istoricul serviciilor secrete, Cristian Troncotă, în cartea “Duplicitarii - O istorie a serviciilor de informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România”. Şi totuşi, oficial, Dej a murit în patul lui. De moarte bună. Adică din cauze naturale. Ca şi Stalin, ca şi Lenin, marii lui înaintaşi. E drept, şi Dej, şi Stalin, şi Lenin au fost înconjuraţi de cei mai buni medici. Ca şi cum s-ar fi aflat într-un pat de spital, sub cel mai profesionist control medical cu putinţă. Toţi trei au avut parte de funeralii naţionale şi de înmormântări faraonice. Trebuie menţionat, că, precum predecesorii săi întru moarte, Dej a sucombat în plină glorie. N-a fost închis, anchetat, torturat sau condamnat, înainte să-şi dea obştescul sfârşit. Aşa cum li s-a întâmplat lui Foriş, Kofler, Pătrăşcanu, Pauker, Luca şi atâtor altora. Aparent, în anul morţii, Dej era pe val. Pe dedesubt, însă, se afla plasa nevăzută şi braţul lung ale Kremlinului şi ale serviciilor secrete ale Moscovei, de unde, mulţi zic, că şi lui Dej i s-ar fi tras.
Dej către Pacepa: “M-a otrăvit KGB-ul!”
Într-o zi de sfârşit de februarie a anului1965, mai, în glumă, mai în serios, Dej ar fi exclamat către generalul Pacepa, aflat în vizită: “M-a otrăvit KGB-ul!”. La acea întâlnire de taină, după spusele lui Pacepa, mai era de faţă şi nelipsitul Chivu Stoica, care nu a scăpat prilejul de a pune gaz peste foc amintind de “cazul Togliatti”, o victimă certă a KGB (care a fost iradiat cu thallium, după ce, la Ialta, comisese “crima” de a scrie un testament politic în care şi-a exprimat profunda dezamăgire faţă de Hruşciov).
5. Ce nu se ştie despre Revoluţie din decembrie 1989
„Dosarul Revoluţiei” e un mister şi o dezamăgire. Pentru „sângele vărsat” s-a plătit prea puţin. E adevărat, generalii Stănculescu şi Chiţac au fost condamnaţi. La fel de adevărat e că primul îşi juca, în 2009, pensia la „păcănele”. Celălalt a murit în noiembrie 2010. Au intervenit marile puteri în Revoluţia din 1989 ? Astfel stând lucrurile, “Historia” întreabă istoricii: ce nu ştiu despre Revoluţie?
„Dosarul Revoluţiei” e un mister şi o dezamăgire. Pentru „sângele vărsat” s-a plătit prea puţin. E adevărat, generalii Stănculescu şi Chiţac au fost condamnaţi. La fel de adevărat e că primul îşi juca, în 2009, pensia la „păcănele”. Celălalt a murit în noiembrie 2010. Au intervenit marile puteri în Revoluţia din 1989 ? Astfel stând lucrurile, “Historia” întreabă istoricii: ce nu ştiu despre Revoluţie?
Sursa: Adevarul.ro
Sursa: basarabialiterara.com.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu